ICCJ. Decizia nr. 3189/2003. Civil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3189
Dosar nr. 12342/2003
Şedinţa publică din 20 aprilie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamantul I.C. a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea acestuia la plata despăgubirilor civile în baza art. 504 C. proc. pen. cu referire la art. 21 C. proc. civ., constând în plata despăgubirilor băneşti încasate, corespunzător funcţiei de manager general pe perioada cuprinsă între data arestării şi cea a pensionării (7 iunie 1995–1 iunie 1996) lui, drepturi salariale actualizate cu indicele de inflaţie şi cota din profitul net al societăţii la care a îndeplinit această funcţi.
- plata diferenţei dintre drepturile băneşti pe care reclamantul le-ar fi încălcat ca manager în perioada 1 iunie 1996–2 iulie 1998 (data expirării contractului de management şi pensia primită) drepturi băneşti actualizate cu coeficientul ratei de inflaţie;
- plata diferenţei dintre drepturile băneşti pe care reclamantul le-ar fi încasat ca director general şi preşedinte al Consiliului de Administraţie în perioada 3 iulie 1998 şi data rămânerii definitive a hotărârii de achitare (4 mai 2001) şi pensia primită actualizată cu coeficientul de inflaţie;
- plata daunelor morale în cuantum de 200.000 dolari SUA, echivalent în lei, conform cursului de schimb BNR la data executării. În motivarea acţiunii reclamantul a arătat că în perioada 7 iunie 1995 – 25 aprilie 1996 a fost arestat, iar prin rechizitoriul 556/P/1995 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP) , iniţial fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals.
Prin sentinţa penală nr. 50 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgovişte în baza art. 334 C. proc. pen. a fost schimbată încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 214 C. pen. , iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat. Sentinţa a rămas irevocabilă prin respingerea apelurilor şi recursurilor declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Târgovişte şi SC E. SA prin Decizia 730 din 3 decembrie 2000 a Tribunalului Dâmboviţa şi respectiv Decizia 470 din 4 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti.
În perioada 2 iulie 1994–16 iunie 1996, reclamantul a îndeplinit funcţia de manager general al SC E. SA, iar în perioada 7 iunie 1995– 25 aprilie 1996 a fost arestat.
Prin hotărârea AGA nr. 2 din 16 iunie 1995 s-a dispus încetarea activităţii reclamantului începând cu 16 iunie 1995, astfel că acesta a fost nevoit să se pensioneze începând cu data de 1 iunie 1996.
Prin sentinţa nr. 372 din 19 martie 2003 Tribunalul Constanţa a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamantul I.C. prin care acesta solicită în temeiul art. 504 C. proc. pen. despăgubiri de la Statul Român.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a concluzionat că Decizia nr. 45 din 10 martie 1998 a Curţii Constituţionale care a statuat ca dispoziţiile alin. (2) art. 504 C. proc. pen. sunt neconstituţionale în măsura în care limitează repararea de către stat a prejudiciului, în ipotezele prevăzute de art. 504 alin. (1), rămase fără eficienţă în condiţiile în care legiuitorul nu a înţeles să ducă ulterior o astfel de modificare codului de procedură penală.
Întrucât au fost menţinute reglementările privind dreptul la despăgubiri doar în cazurile în care se pronunţă achitarea pentru că inculpatul nu a săvârşit fapta, ori fapta imputată nu există, instanţa nu poate exclude această suspendare şi pentru celelalte situaţii în care se pronunţă achitarea, deoarece aceasta ar echivala cu o adăugare la lege.
În raport de aceste aspecte, instanţa a respins ca nefondată cererea reclamantului I.C.
Curtea de Apel Constanţa, prin Decizia 139 C din 27 octombrie 2003 a admis în fond acţiunea civilă formulată de reclamantul I.C., după anularea sentinţei 372/19 martie 2003 intervenientă prin Decizia civilă nr. 88 C din 15 septembrie 2003, de admitere a apelului declarat de I.C.
Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Bucureşti a fost obligat la plata despăgubirilor civile în temeiul art. 504 C. proc. civ. cu referire la art. 2 pct. 1 C. proc. civ. reprezentând;
- drepturilor băneşti încasate corespunzător funcţiei de manager general în perioada cuprinsă între data arestării şi data pensionării în cuantum de 176.209.862 lei, actualizate cu indicele de inflaţie şi 560.541.860 lei cota profit net;
- drepturilor băneşti pe care reclamantul le-ar fi încasat ca manager în perioada iunie 1996–iunie 1998 în cuantum de 212.918.621 lei venit net;
- drepturilor băneşti pe care reclamantul le-ar fi încasat ca director general în perioada 3 iulie 1998–mai 2001 în cuantum net de 418.744.401 lei;
- daune morale în sumă de 30.000 dolari SUA în echivalent la data executării.
În considerentele deciziei 88 C din 15 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa s-a constatat ca în mod greşit instanţa de fond a respins acţiunea reclamantului I.C. pe motiv că în raport de temeiul achitării, nu poate opera răspunderea patrimonială a statului, în condiţiile art. 504 C. proc. pen.
S-a concluzionat în raport de dispoziţiunile art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi Decizia 255 din 20 septembrie 2001 a Curţii Constituţionale, că răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale nu poate fi limitată la cele două ipoteze prevăzute de art. 504 C. proc. pen.
În speţă, prin sentinţa penală 50 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgovişte reclamantul I.C. a fost achitat în baza art. 10 lit. d) C. proc. pen. cu referire la art. 11 pct. 1 lit. a) C. proc. pen. pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 214 C. pen. .
Faţă de dispoziţiile deciziei penale, s-a reţinut că I.C. este îndreptăţit la repararea prejudiciului suportat, în mod distinct pentru perioada detenţiei şi aceluia ieşirii la pensie, până la data expirării contractului de management şi ulterior până la data rămânerii definitive a hotărârii penale, mai 2001.
Reclamantul a probat prejudiciul material suferit, pentru cele două perioade sub toate aspectele, cu înscrisuri şi cu expertiza contabilă ce a avut ca obiectiv calcularea drepturilor băneşti încasate, corespunzător funcţiei de manager pe perioada arestării şi data pensionării; diferenţele băneşti pe care reclamantul le-ar fi încasat ca director general şi preşedinte al Consiliului de administraţie în perioada 2 iulie 1998 şi data rămânerii definitive a hotărârii penale de achitare cu pensia primită.
Din concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză au rezultat sumele în bani la care reclamantul este îndreptăţit cu titlu de despăgubiri.
În temeiul art. 14 alin. (3) C. proc. pen. care face trimitere la art. 998 şi art. 999 C. civ., instanţa de apel a conchis că cererea reclamantului de acordare a daunelor morale este întemeiată, deoarece nu poate fi ignorată presiunea psihică deosebită la care acesta a fost expus, stării prelungite de incertitudine, sentimentul de frustrare pe care l-a resimţit în perioada detenţiei, raportat fără îndoiala la nivelul intelectual al victimei, consecinţele asupra stării de sănătate a acestuia.
Instanţa de apel a acordat parţial daunele morale solicitate de reclamant, considerându-se că scopul acestora este satisfacţia morală echitabilă şi nu realizarea unui folos material care şi-a găsit acoperirea în daunele materiale acordate.
Împotriva deciziei nr. 139/C din 27 octombrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa au declarat recurs, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, I.C. şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanţa.
În recursul Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice se arată în esenţă că răspunderea materială pentru erorile judiciare revine unităţii cu care reclamantul a avut raporturi de muncă, deoarece potrivit contractului de management în cazul existenţei unor indicii privind săvârşirea unor infracţiuni în legătură cu executarea contractului de management, acţionarii sau asociaţii au obligaţia sesizării organelor competente, contractul fiind suspendat numai cu acordul adunării generale a acţionarilor.
În speţa de faţă, nu Statul Român este ţinut să acorde despăgubirile reclamantului ci SC E. SA, parte în contractul de management, al cărui angajat a fost reclamantul până la suspendarea sa din funcţie. titlu de daune morale, soluţia este nelegală, prejudiciile morale cauzate reclamantului prin atingerea unor valori „ce definesc personalitatea umană ca entitate
În ceea ce priveşte obligarea Statului Român la plata sumei de 30.000 dolari SUA cu bio – psiho–fizică, socială şi morală, nu pot primi decât reparaţii de aceeaşi natură, deoarece nu au o valoare economică precis determinabilă în bani.
Prejudiciile nepatrimoniale, prin natura lor intrinsecă, sunt prejudicii de natură neeconomică, care nu permit evaluarea în bani cu atât mai mult cu cât există incompatibilitate între caracterul moral al daunelor şi caracterul patrimonial al despăgubirii, deoarece plata unei sume de bani nu poate suprima durerea fizică sau suferinţa psihică.
Totodată repararea daunelor nepatrimoniale nu se poate realiza în mod arbitrar. Despăgubirea prejudiciului moral suferit trebuie raportată la gravitatea, importanţa şi consecinţele acestuia pentru persoana vătămată.
În recursul Ministerului Public, invocându-se nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată în esenţă că la calcularea sumelor cuvenite reclamantului, în calitate de manager la SC E. SA, nu s-a avut în vedere, cel puţin pe perioada de derulare a contractului şi modul de realizare a indicatorilor de referinţă şi a criteriilor de performanţă şi nu s-a observat că SC E. SA devenind o societate comercială cu capital privat în 1998, ocuparea de către reclamant a funcţiei de director general în cadrul societăţii şi preşedinte al Consiliului de administraţie nu mai era o certitudine chiar dacă nu era implicat într-un proces penal.
În cel de al doilea motiv de recurs, Ministerul Public afirmă că daunele morale acordate reclamantului sunt disproporţionat mai mari raportat la venitul mediu pe economie, cu atât mai mult cu cât existenţa şi întinderea prejudiciului moral nu a fost probat.
Lipsirea de libertate a unei persoane timp de 353 zile nu este o probă, de vreme ce în ceea ce îl priveşte pe reclamant, statutul său profesional şi social nu au suferit nici o modificare faţă de acela avut anterior arestării.
Nici articolele denigratoare din presă nu pot proba prin ele însele ştirbirea prestigiului şi reputaţiei, deoarece în virtutea libertăţii de opinie, acestea pot aduce la cunoştinţa cititorilor anumite fapte pentru a căror prezentare sunt direct răspunzătoare.
În aceste condiţii, Ministerul Public susţine ca în acordarea daunelor morale, instanţa de apel nu a administrat un probatoriu suficient pentru cuantificarea prejudiciului moral şi au ignorat faptul că activitatea reclamantului, la limita ilicitului, l-a pus în situaţia de a fi cercetat şi judecat.
În consecinţă, s-a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei în vederea administrării de probe noi.
Recursul declarat de I.C. se axează pe cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de apel.
Se susţine în esenţă, că instanţa a reţinut aplicabilitatea principiului reparării integrale a prejudiciului cauzat numai în ceea ce priveşte perioada de detenţie de 323 zile, fără a reţine şi supliciul cauzat reclamantului pe perioada întregului proces, care a fost finalizat prin achitare.
Arestarea în procesul penal a avut repercursiuni nu numai asupra carierei profesionale de economist, care a avut o traiectorie ascendentă şi asupra sănătăţii, dar şi pe plan familial, căci situaţia reclamantului a împiedicat-o pe fiica sa, absolventă a facultăţii de drept să acceadă la cariera de magistrat.
Toate aspectele legate de prejudiciile morale au fost probate cu actele dosarului şi cu martori.
În considerarea prejudiciilor morale suferite, recurentul a solicitat acordarea integrală a despăgubirilor solicitate, în sumă de 300.000 dolari SUA.
Recursurile sunt nefondate.
Prin rechizitoriul parchetului de pe lângă Tribunalul Constanţa 566/P/1995 I.C. a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzută de art. 248 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2), C. pen. , iniţial fiind cercetat pentru săvârşirea infracţiunilor de fals şi uz de fals.
Prin sentinţa penală nr. 5 din 14 ianuarie 2000 a Judecătoriei Târgovişte, în baza art. 334 C. proc. pen. s-a schimbat încadrarea juridică în infracţiunea prevăzută de art. 214 C. pen. , iar în baza art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. I.C. a fost achitat prin Decizia penală nr. 730 din 3 noiembrie 2000 a Tribunalului Dîmboviţa au fost respinse apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgovişte şi partea civilă SC E. SA, iar prin Decizia penală nr. 470 din 4 mai 2001 a Curţii de Apel Ploieşti au fost respinse recursurile declarate de cele două părţi.
În cauză, I.C. a fost arestat preventiv în perioada 7 iunie 1995– 25 aprilie 1996 în legătură cu faptele pentru care ulterior a fost achitat.
În temeiul art. 504 C. proc. pen. I.C. a acţionat Statul Român, pentru eroarea judiciară comisă, solicitând despăgubiri materiale şi morale.
După ce prin sentinţa civilă nr. 372 din 19 martie 2003 Tribunalul Constanţa a respins acţiunea formulată de reclamant fondată pe art. 504 C. proc. pen., pentru considerentul că temeiul achitării reclamantului nu se încadrează în ipotezele prevăzute de art. 504 C. proc. pen., Curtea de Apel Constanţa, prin decizie nr. 139/C din 27 octombrie 2003 a admis în parte acţiunea prin evocarea fondului, în sensul obligării Statului Român la plata despăgubirilor civile materiale, în totalitate, conf. raportului de expertiză contabilă efectuat în cauză şi plata daunelor morale, în cuantum de 30.000 dolari SUA, în echivalent în lei la data executării.
Instanţa de apel a reţinut corect că limitarea prevăzută de art. 504 C. proc. pen. este neconstituţională, faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţia României şi faţă de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. A mai reţinut şi Decizia Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat ca dispoziţiunile art. 504 C. proc. pen. sunt constituţionale numai în măsura în care nu se limitează la ipotezele prevăzute de text, cazuri în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârşite în procesele penale.
În recursul declarat, Statul Român consideră că în mod greşit a fost obligat la repararea prejudiciului material, aceasta răspundere revenind SC E. SA, care i-a desfăcut reclamantului contractul de muncă.
O atare susţinere, contravine spiritului art. 504 C. proc. pen. care raportează răspunderea statului pentru repararea prejudiciului adus persoanei condamnată sau arestată preventiv, de achitarea acesteia, fără distincţie de temeiul achitării, şi de infracţiunea pentru care a intervenit achitarea. Obligarea Statului la repararea pagubei în cazul condamnării sau luării unei măsuri preventive pe nedrept, decurge din raporturile de drept public, şi îşi au drept cauză eroarea judiciară.
Chiar dacă agentul economic a sesizat organele penale pentru infracţiunea pretins comisă de reclamant, în legătură cu serviciul şi chiar dacă i-a desfăcut contractul de muncă, factorul cauzal al prejudiciului este eroarea judiciară, decurgând din raporturile de drept public şi nu acela decurgând din raporturile de muncă. În consecinţă răspunderea pentru repararea prejudiciului decurgând din prima categorie de raportări revine statului.
Recursul Ministerului Public vizează în esenţă modul de calcul al despăgubirilor cuvenite reclamantului pe perioada contractului de management, pe considerentul că nu s-au avut în vedere indicatorii de referinţă şi criteriile de performanţă. Deasemeni în condiţiile în care societatea s-a privatizat nu mai există certitudinea că reclamantul ar fi rămas director general şi preşedinte al Consiliului de administraţie.
Sub acest aspect critica este nefondată.
Raportul de expertiză efectuat în cauză în vederea stabilirii prejudiciului material, împotriva căruia Statul şi Ministerul Public nu a făcut obiecţiuni, a avut în vedere constantele în realizarea indicatorilor de referinţă şi a criteriilor de performanţă în perioada în care reclamantul şi-a desfăşurat activitatea de manager, ceea ce creează o puternică prezumţie privind şansele de realizare a acestor indicatori calitativi ai contractului de management până la proba contrară.
În atare împrejurări şi în condiţiile în care statul nu a înlăturat prezumţia rezultând din constantele îndeplinirii de către reclamant a controlului de management, criticile formulate privind calcularea sumelor cuvenite acesteia, decurgând din contractul de management sunt neavenite. Este de observat că în contradicţie cu criticile formulate în recurs de Ministerul Public, la instanţa de apel acesta a pus fără rezerve, concluzii de acordare a despăgubirilor materiale în cuantumul stabilit prin raportul de expertiză.
Privatizarea societăţii E. SA nu prezintă relevanţă sub aspectul şanselor reclamantului de a accede la funcţia de director general şi preşedinte al consiliului de administraţie, şi de aici dreptul la despăgubirile de ordin material.
Situaţia existentă la data arestării reclamantului şi declanşării procesului penal, se prezumă a subzista, până la proba contrarie. Ea nu poate fi pusă sub semnul eventualităţii şi transpusă printr-o nouă nedreptate făcută victimei erorii judiciare.
Nefondate sunt şi criticile formulate în cele trei recursuri, privind acordarea despăgubirilor morale în cuantumul acestora.
Repararea prejudiciului trebuie să fie integrală, fără distincţie după cum acesta este material sau moral. În privinţa prejudiciului moral, judecătorul apreciază de la caz la caz, dacă prejudiciul trebuie reparat sub formă bănească şi în ce cuantum, sau dimpotrivă dacă nu trebuie altfel reparat, întrucât gravitatea sa nu justifică o asemenea măsură.
În speţă, instanţa de apel a apreciat corect atât asupra naturii reparaţiei, pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului, cât şi asupra cuantumului bănesc al reparaţiei.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut în mod constant ca în cazurile de violare a art. 5 paragraful I al convenţiei (privare nelegală de libertate) sunt întemeiate cererile de acordare a unor despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral şi fizic suferit pe perioada detenţiei nelegale.
Daunele morale constau în atingerea adusă valorilor care definesc personalitatea umană, valori care se referă la existenţa fizică a omului, la sănătatea şi integralitatea corporală, la cinste, la demnitate, onoare, prestigiu profesional şi alte valori similare.
Din această perspectivă, prin privarea de libertate a reclamantului din perioada 7 iunie 1995–25 aprilie 1996 cât a fost arestat preventiv, acestuia i s-a adus atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar traumele psihice şi suferinţele fizice provocate de o asemenea măsură pot şi trebuie să fie separate prin acordarea unor despăgubiri, care în nici un caz nu pot fi raportate la venitul mediu pe economie, realizat de către o persoană încadrată în muncă pe timp de un an de zile, aşa cum se susţine în recursul Ministerului Public, deoarece despăgubirile morale reprezintă doar o echivalare în bani a prejudiciilor morale şi nu evaluare a prejudiciilor materiale, care au un conţinut economic.
Intentarea procesului penal pentru fapte în legătură cu serviciul, care în final s-au dovedit că nu sunt reale, au avut consecinţe grave asupra reclamantului, vătămându-i sănătatea, onoarea, creditul moral, poziţia socială şi prestigiul profesional, aspecte care definesc persoana umană şi care analizate şi evaluate obiectiv, constituie criterii importante şi serioase de stabilire a daunelor morale.
Aceste consecinţe dăunătoare au fost probate şi apreciate corect de instanţa de apel, care a avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin acordarea unor despăgubiri echitabile, cu reală funcţie reparatorie.
Despăgubirile în sumă de 30.000 dolari SUA acordate de instanţa de apel sunt suficiente pentru repararea prejudiciului moral cauzat reclamantului prin reţinerea nelegală pe o perioadă de 353 zile.
Incidenţa art. 504 C. proc. pen. circumscrie despăgubirile morale la prejudiciile de natură morală cauzate prin eroarea judiciară. În speţă, acest factor prejudiciabil se limitează la durata arestării preventive de 353 zile, aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, deoarece ulterior punerii în libertate derularea procesului penal, care în speţă s-a finalizat cu o sentinţă de achitare pronunţată de instanţa de fond şi menţinută în căile de atac, reprezintă o cauză licită, pentru care Statul nu poate fi ţinut să răspundă, indiferent de consecinţele pe plan moral, fizic şi psihic pe care procesul le-ar fi putut avea asupra reclamantului.
Daunele morale acordate reclamantului I.C., conferă acestuia o satisfacţie echitabilă. Ele nu pot fi deturnate de la scopul lor, prin majorare, aşa cum solicită reclamantul în recursul său, deoarece i-ar conferi acestuia un folos material necuvenit, fără justificare cauzală în eroarea penală şi consecinţele acesteia.
Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. cele trei recursuri declarate de Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Public şi I.C. vor fi respinse.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul I.C., de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, precum şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanţa împotriva deciziei civile nr. 139/C din 27 octombrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3186/2003. Civil. Legea nr. 10/2001 (repus pe... | ICCJ. Decizia nr. 3145/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
