ICCJ. Decizia nr. 3422/2003. Civil. Revendicare - Decretul nr.92/1950. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3422
Dosar nr. 5662/2003
Şedinţa publică din 26 aprilie 2005
Deliberând asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti la data de 23 martie 1998 sub nr. 5475, reclamantul P.S. a chemat în judecată CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti solicitând ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, instanţa să-i oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 şi nr. 5 cu dependinţe şi anexe gospodăreşti, pivniţă, camere de serviciu şi terenul aferent, situate în Bucureşti. Reclamantul a mai solicitat să se dispună de către instanţă efectuarea modificărilor corespunzătoare în Registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni cu privire la dreptul de proprietate asupra apartamentelor revendicate.
La data de 5 iunie 1998, P.A. şi R.I. au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu şi au solicitat respingerea acţiunii reclamantului, invocând faptul că au cumpărat apartamentul nr. 3, revendicat de reclamant, în temeiul Legii nr. 112/1995.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 10322 din 24 iunie 19999, şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. civ., reţinând că valoarea apartamentelor revendicate depăşeşte 150 milioane lei.
Apelul declarat de intervenienţi împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nemotivat prin Decizia civilă nr. 2630 din 22 octombrie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, hotărârea tribunalului rămânând irevocabilă în urma constatării nulităţii recursului declarat de intervenienţi, prin Decizia civilă nr. 1218 din 31 martie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă.
Instanţa investită cu soluţionarea cauzei prin declinarea competenţei a fost Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, unde pricina a fost înregistrată sub nr.c1260/2001.
La data de 22 noiembrie 2001, reclamantul şi-a precizat în faţa acestei instanţe obiectul acţiunii, solicitând să se constate că apartamentele nr. 1, nr. 3 şi nr. 5 cu dependinţe şi anexe gospodăreşti, pivniţă, camere de serviciu şi terenul aferent, situate în Bucureşti au fost preluate fără titlu valabil (filele 24–25 din dosarul nr. 1260/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă).
Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin sentinţa civilă nr. 184 din 15 februarie 2002, a respins ca nefondată acţiunea reclamantului formulată în contradictoriu cu CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti şi a admis cererea de intervenţie formulată de P.A. şi R.I.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut că în cauză s-a făcut dovada proprietăţii autoarei reclamantului, I.V. asupra apartamentelor revendicate şi a faptului că imobilul în care se află situate aceste apartamente a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, autoarea reclamantului figurând înscrisă în anexa la decret, la poziţia 3812, cu 14 apartamente. A mai reţinut instanţa că reclamantul nu a făcut nici o dovadă în sensul că autoarea sa făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare prin art. II din Decretul nr. 92/1950 şi că, faţă de numărul mare de apartamente ce intrau în componenţa imobilului litigios, se poate deduce intenţia fostei proprietare de a le folosi în scopul închirierii, situaţie în raport de care s-a apreciat că preluarea bunului s-a făcut cu titlu valabil de către stat. Apărarea reclamantului în sensul că prin hotărâre definitivă şi irevocabilă s-a constatat că imobilul litigios a fost preluat de stat fără titlu nu a fost primită de tribunal, având în vedere că prin acţiunile anterioare promovate de reclamant s-au revendicat alte spaţii din imobil, respectiv cele de la etajul 5 şi de la parter.
Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a declarat apel reclamantul, susţinând că în mod greşit s-a apreciat că statul are un titlu valabil asupra imobilul revendicat.
Reclamantul a arătat că prin moşteniri succesive a devenit unicul succesor în drepturi al proprietarei iniţiale, I.V. şi că această situaţie de fapt a fost corect constatată de instanţa de fond dar că s-a reţinut eronat componenţa imobilului, acesta nefiind alcătuit din 14 apartamente ci din 8 , la data naţionalizării autoarea sa deţinând numai 5 apartamente, dintre care unul în care locuia, respectiv apartamentul nr. 1, neputându-se concluziona că această împrejurare ar semnifica intenţia proprietarei de a închiria o parte din apartamente şi, implicit, valabilitatea titlului statului. A mai susţinut reclamantul că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu, în mod abuziv, prin vicierea consimţământului, prin violenţă fizică şi morală, cu atât mai mult cu cât proprietara făcea parte din categoriile de persoane exceptate de la naţionalizare şi că, reţinând valabilitatea titlului statului în aceste condiţii, prin sentinţa pronunţată, instanţa de fond a încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale la care România a aderat în anul 1950.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, prin Decizia nr. 152 din 1 aprilie 2003, a admis apelul declarat de reclamant în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti şi intervenienţii P.A. şi R.I. împotriva sentinţei civile nr. 184 din 15 februarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti în ce priveşte capătul de cerere referitor la revendicarea apartamentelor nr. 1 şi nr. 3 din imobilul în litigiu şi a respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 şi nr. 3 pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâţilor. A admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentelor în litigiu nr. 1, nr. 3 şi nr. 5. A obligat pârâţii CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti să lase reclamantului în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 5 situat în Bucureşti, împreună cu terenul aferent acestuia. A respins ca neîntemeiat capătul de cerere referitor la înregistrările în cartea funciară privind imobilul litigios. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei referitoare la cererea de intervenţie.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a reţinut că, din probatoriul administrat în cauză, rezultă că autoarea reclamantului făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare şi că numărul apartamentelor ce au fost naţionalizate pe numele acesteia nu are semnificaţia, ca atare, a faptului că erau deţinute pentru a fi exploatate şi a se concluziona astfel că statul le-a preluat în mod valabil în proprietatea sa. Instanţa de apel a respins cererea de revendicare a apartamentelor nr. 1 şi nr. 3 motivând că acţiunea în revendicare este acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, ceea ce înseamnă că numai posesorul neproprietar îşi legitimează calitatea procesuală pasivă într-un litigiu de revendicare iar în speţă, pârâţii CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti , chemaţi în judecată ca reprezentanţi ai statului, nu mai au în posesie apartamentele nr. 1 şi nr. 3, pe care le-au înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, fapt pentru care nu mai au calitate procesuală pasivă cu privire la cererea de revendicare a apartamentelor vândute. Referitor la apartamentul nr. 5 instanţa de apel a reţinut că acesta se află încă în posesia statului, fiind închiriat unei persoane fizice, situaţie confirmată prin adresa nr. 1644 din 15 martie 2003 a SC R. SA şi, pentru că reclamantul şi-a dovedit dreptul de proprietate asupra acestui apartament, în calitate de unic moştenitor al proprietarei iniţiale , probând totodată nevalabilitatea titlului cu care statul a preluat bunul, acesta este îndreptăţit la restituirea lui, în deplină proprietate şi posesie. Referitor la capătul de cerere prin care reclamantul a solicitat efectuarea modificărilor corespunzătoare la Serviciul de publicitate imobiliară cu privire la dreptul de proprietate, instanţa de apel a apreciat că nu poate fi primit întrucât publicitatea dreptului de proprietate este o operaţiune administrativă care, potrivit dispoziţiilor Legii cadastrului şi publicităţii imobiliare nr. 7/1996, se poate efectua pe baza cererii părţii interesate, după recunoaşterea dreptului real imobiliar.
Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamantul P.S. şi de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI.
Reclamantul P.S. a susţinut, în esenţă, în dezvoltarea motivelor de recurs, că deşi instanţa de apel a reţinut că preluarea apartamentelor revendicate s-a făcut cu nerespectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în mod nelegal a fost respins capătul de cerere prin care a solicitat restituirea în natură a apartamentelor nr. 1 şi 3 pe considerentul că pârâţii CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti nu au calitate procesuală pasivă în cauză întrucât apartamentele au fost vândute în temeiul Legii nr. 112/1995. A susţinut că, potrivit literaturii de specialitate, poate avea calitatea de pârât numai persoana despre care se afirmă că a încălcat dreptul reclamantului or, în speţă, aceştia sunt CGMB şi SC R. SA. Reclamantul a mai arătat că înstrăinarea apartamentelor de către aceşti pârâţi s-a făcut cu rea credinţă şi prin fraudă la lege, încălcându-se dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 112/1995 şi art. 1 alin. (3) din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 deoarece imobilele preluate fără titlu nu intrau sub incidenţa Legii nr. 112/1995 şi deci nu puteau fi vândute. În susţinerea afirmaţiilor potrivit cărora instanţa de apel trebuia să-i restituie în natură şi apartamentele nr. 1 şi nr. 3 din Bucureşti, s-au mai invocat de către reclamant şi dispoziţiile art. 2 alin. (2), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, pct. 2.9 din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 41 şi art. 20 din Constituţia României, art. 1 din primul protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI a susţinut că soluţia instanţei de apel privind titlul statului în sensul că nu este valabil este greşită întrucât reclamantul nu a făcut nici o dovadă că autoarea sa făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare şi, chiar dacă s-ar fi făcut această dovadă, aşa cum rezultă din dosarul cauzei, pe numele autoarei reclamantului au fost naţionalizate 14 apartamente. Pârâtul a mai susţinut că aprecierile instanţei în sensul că Decretul nr. 92/1950 ar contraveni dispoziţiilor Constituţiei din 1948 sunt eronate întrucât acestea prevedeau că dreptul de proprietate este ocrotit de lege iar dispoziţiile constituţionale făceau trimitere la legile ordinare existente în vigoare la acea vreme şi că statul, la data înstrăinării apartamentelor avea un titlu de proprietate valabil, în sensul art. 645 C. civ., o lege nouă putând modifica sau suprima regimul juridic al dreptului anterior dar nu poate desfiinţa modalitatea în care legea anterioară a constituit dreptul respectiv.
Recursurile sunt nefondate pentru considerentele care succed.
În ce priveşte critica recurentului-reclamant privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI, este adevărat că, în discuţie fiind valabilitatea titlului statului pentru imobilele preluate, de principiu şi sub acest aspect, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI are nu numai calitatea procesuală ci şi capacitatea procesuală, dreptul şi interesul, întrunind, în temeiul dispoziţiilor art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 şi ale Legii administraţiei publice locale, toate condiţiile pentru a avea calitatea de parte într-un proces civil de natura celui ce face obiectul prezentei cauze.
Numai că, în speţă, excepţia menţionată a fost admisă nu în legătură cu această chestiune, ci pentru faptul că la data formulării acţiunii în revendicare, C.G.M.B. şi SC R. SA nu mai deţineau apartamentele nr. 1 şi nr. 3 în litigiu, rezultând cu evidenţă că, faţă de prevederile art. 480 C. civ., instanţa de apel nu putea decât să constate, sub acest aspect, lipsa calităţii procesuale pasive a acestora.
Aceasta întrucât acţiunea de revendicare este o acţiune reală, prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar. Altfel spus, prin acţiunea în revendicare, o persoană cere să i se recunoască în justiţie dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a fost deposedată. Este o acţiune petitorie, ce tinde să stabilească direct existenţa dreptului de proprietate prin care se urmăreşte predarea posesiunii unui lucru iar din această particularitate rezultă că acţiunea în revendicare se îndreaptă împotriva celui care deţine materialmente lucrul revendicat.
Aşa cum se constată din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, reclamantul a formulat la data de 23 martie 1998 o acţiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun împotriva CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi a SC R. SA Bucureşti, solicitând obligarea pârâţilor la a-i restitui în natură, în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentele nr. 1, nr. 3 şi nr. 5 din Bucureşti.
La data de 5 iunie 1998, P.A. şi R.I. au formulat o cerere de intervenţie în interes propriu, invocând faptul că apartamentul nr. 3 a fost cumpărat de ei în temeiul Legii nr. 112/1995 la 28 iulie 1997 şi, ca urmare, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti nu mai exercită nici posesia, nici vreun alt drept asupra acestui apartament. În susţinerea cererii s-au depus contractul de vânzare-cumpărare nr. 982/112 din 28 iulie 1997 transcris în registrul de transcripţiuni şi inscripţiuni sub nr. 12665/1997 şi procesul verbal de predare-primire al locuinţei (filele 25-26 din dosarul nr. 5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti).
Deşi la termenul din 11 iunie 1998, când cauza se afla pe rolul Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti (dosar nr. 5475/1998) reclamantul a luat cunoştinţă de această împrejurare, nu a înţeles să cheme în judecată nici pe cumpărătorii P.A. şi R.I. şi nici pe N.G. şi N.M., cumpărătorii apartamentului nr. 1, care figurau în evidenţele Administraţiei Financiare a sectorului 1 cu o valoare de impunere a apartamentului de 485.674.658 lei (fila 58 din dosarul nr. 5475/1998 al Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti).
În considerarea celor ce preced, în mod legal instanţa de apel, a statuat că, referitor la apartamentele nr. 1 şi nr. 3 din sector 1, CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI şi SC R. SA Bucureşti nu îşi justifică legitimarea procesuală pasivă, câtă vreme aceştia nu mai deţin posesia asupra bunului, definită ca o stare de fapt generatoare de efecte juridice, care constă în stăpânirea materială sau exercitarea unei puteri de fapt, cu intenţia şi voinţa celui care posedă, de a exercita stăpânirea lucrului pentru sine, adică sub nume de proprietar sau în calitate de titular al unui alt drept real.
Tocmai de aceea, prin hotărârea atacată s-a admis acţiunea reclamantului numai pentru apartamentul care nu a fost înstrăinat, constatându-se că titlul statului nu este valabil, pentru considerentele acolo arătate, neexistând nici o contradicţie între acestea şi faptul că acţiunea a fost respinsă cu privire la apartamentul înstrăinat intervenienţilor şi cel înstrăinat lui N.G. şi N.M.
Este de reţinut totodată, că susţinerile invocate în recurs de către reclamant în sensul că înstrăinarea apartamentelor de către pârâţii C.G.M.B şi SC R. SA s-a făcut cu rea credinţă şi prin fraudă la lege, nu au relevanţă în cauză întrucât instanţa nu a fost investită legal cu o cerere având ca obiect constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, nefăcând obiectul cercetării judecătoreşti iar cadrul procesual nu se poate extinde în acest sens, în recurs, prin analiza chestiunilor invocate în legătură cu nevalabilitatea contractelor amintite.
Referitor la criticile invocate de recurentul-pârât CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI se constată, de asemenea, că sunt nefondate.
Chiar dacă pe numele lui I.V. au fost naţionalizate 14 apartamente, printre care şi apartamentele ce fac obiectul prezentului litigiu, acest fapt nu determină, implicit încadrarea autoarei reclamantului în categoria exploatatorilor de locuinţe, supuşi naţionalizării, conform art. I din Decretul nr. 92/1950, în lipsa altor dovezi, doar numărul apartamentelor, prin el însuşi, neputând proba şi reprezenta o premisă pentru a concluziona că acestea erau folosite în scopul închirierii şi deci al exploatării.
Aşa fiind, în mod legal, instanţa de apel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 al Legii nr. 213/1998, a constatat că preluarea de către stat a apartamentelor în litigiu s-a făcut cu nerespectarea chiar a dispoziţiilor actului normativ prin care au fost preluate, respectiv cu încălcarea art. I pct. 1-5 şi ale art. II ale Decretului nr. 92/1950, în speţă probându-se, cu înscrisul depus la fila 17 din dosarul nr. 1562/2002 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, necombătut de alte înscrisuri care să dovedească contrariul, că I.V. făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la măsura naţionalizării.
Din perspectiva considerentelor arătate, critica formulată de intimaţii intervenienţi referitoare la lipsa capacităţii procesuale a CONSILIULUI GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI se verifică a fi nefondată cum nefondată este şi susţinerea că în raportul juridic dedus judecăţii în anul 1998 ar fi incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, intrată în vigoare la 14 februarie 2001 şi nu dispoziţiile dreptului comun pe care reclamantul a înţeles să le invoce atunci când şi-a întemeiat acţiunea, în drept.
Având în vedere temeiurile mai înainte menţionate, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de reclamantul P.S. şi de pârâtul CONSILIUL GENERAL AL MUNICIPIULUI BUCUREŞTI împotriva deciziei civile nr. 152 din 1 aprilie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 aprilie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3815/2003. Civil. LEGEA 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2919/2003. Civil. Contestaţie în anulare → |
|---|
