CSJ. Decizia nr. 377/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 377.
Dosar nr. 437/2003
Şedinţa publică din 1 octombrie 2003
Deliberând asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 31 ianuarie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 din C. proc. civ., recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 şi a deciziei civile nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
S-a susţinut că hotărârile au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare s-a arătat că prin acţiune reclamanţiiT.S.,C.S.,I.L., T.V., D.N., D.M. şi G.C. au solicitat instanţei ca pârâta Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă Bucureşti să fie obligată a le achita plăţile compensatorii stabilite prin OUG nr. 9/1997 şi nr. 98/1999.
Reclamanţii au arătat că au fost salariaţi ai S.C. „B." S.A. iar în cadrul procedurii de restructurare a acesteia s-au efectuat mai multe concedieri colective, fără ca ei să beneficieze de plăţile compensatorii prevăzute de actele normative menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 9034 din 18 septembrie 2001, Judecătoria sectorului 1 a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Instanţa a reţinut că în perioada în care au fost desfăcute contractele individuale de muncă ale reclamanţilor, reprezentaţii Fondului Proprietăţii de Stat în adunarea generală nu au avut un mandat special, care s-a dat abia în luna august 1999.
Sentinţa a rămas definitivă prin Decizia nr. 117 din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care a respins ca nefondat recursul reclamanţilor.
În recursul în anulare s-a susţinut în esenţă că lipsa mandatului special al reprezentantului F.P.S. în adunarea generală nu are drept consecinţă imposibilitatea acordării plăţilor compensatorii.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, Curtea reţine următoarele:
Contractele individuale de muncă ale reclamanţilor, foşti salariaţi la S.C. „B." S.A., au fost desfăcute în lunile august 1998 şi aprilie-mai 1999, momente la care era în vigoare OUG nr. 9/1997, modificată şi completată prin OUG nr. 52/1998.
Fondul Proprietăţii de Stat a acordat mandat special reprezentantului său în Adunarea Generală a Acţionarilor băncii în luna august 1999.
Potrivit prevederilor art. 1 din OUG nr. 52/1998, acest act normativ se referă la unele măsuri de protecţie pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective efectuate în procesul de restructurare, închidere operaţională a activităţii, privatizare sau lichidare.
Noţiunea de „închidere operaţională" este definită în art. 6 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 99/1999 ca fiind ansamblul operaţiunilor de natură tehnică şi organizatorică întreprinsă de administratorii ori, după caz, lichidatorii societăţilor comerciale cu capital majoritar de stat, din împuternicirea adunării generale a acţionarilor sau a consiliului de administraţie, având ca finalitate încetarea activităţii economice a societăţii şi conservarea activelor şi a altor bunuri ale acesteia până la vânzarea lor.
Rezultă aşadar că închiderea operaţională este o etapă prealabilă vânzării de active a respectivei societăţi comerciale.
Potrivit art. 11 lit. i) din Regulamentul Fondului Proprietăţii de Stat, aprobat prin HG nr. 55/1998, în vigoare la acel moment, este necesară existenţa unui mandat special dat reprezentantului Fondului Proprietăţii de Stat din Adunarea generală, în situaţia unor acte de dispoziţie ce urmează a fi efectuate.
Având în vedere aceste reglementări, prevederea cuprinsă în art. 3 lit. b) din OUG nr. 52/1998 şi anume: „desfacerea contractului individual de muncă se va face în termen de 60 de zile, după caz, de la ... data hotărârii adunării generale a acţionarilor, în baza mandatului special dat de Fondul Proprietăţii de Stat reprezentanţilor săi în adunarea generală" nu poate fi interpretată decât în sensul că reprezentantul F.P.S. are nevoie de un mandat special pentru a hotărî asupra închiderii operaţionale, iar nu asupra concedierilor colective care constituie o consecinţă firească a acesteia.
Dacă s-ar interpreta textul în sensul că fără acest mandat special salariaţii cărora li s-a desfăcut contractul de muncă nu pot primi plăţi compensatorii, aşa cum au considerat instanţele, s-ar ajunge la efecte inadmisibile.
În primul rând s-ar permite F.P.S. să dispună, prin acordarea/neacordarea mandatului, asupra unor drepturi conferite salariaţilor prin lege. S-ar încălca astfel principiul egalităţii tuturor celor aflaţi în situaţii identice sau solitare. În fine, fiind vorba despre reprezentarea legală în cadrul adunării generale a acţionarilor, aceasta va putea fi contestată numai potrivit dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 cu consecinţa ca, în caz de neatacare, să rămână valabile şi actele subsecvente, respectiv desfacerea contractelor de muncă.
De altfel, într-un act normativ ulterior şi anume OUG nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor colective, se prevede [art. 14 alin. (3)] că „în vederea închiderii operaţionale se va acorda mandat special de către F.P.S. reprezentanţilor săi în adunarea generală".
Mai mult, art. 29 alin. (3) din acelaşi act normativ prevede expres că dreptul la plata compensatorie se naşte la data desfacerii contractului individual de muncă pentru disponibilizările prin concedieri colective efectuate la aceeaşi unitate, fără a face distincţie asupra cauzelor ce au generat aceste măsuri.
Textul următor din ordonanţă reglementează în mod limitativ situaţiile în care nu se acordă plăţi compensatorii, reclamanţii neîncadrându-se în nici una dintre aceste ipoteze.
Pe de altă parte, dacă neparticiparea salariaţilor la serviciile de preconcediere colectivă – aşa cum este cazul şi în speţă – se datorează culpei angajatorului, care nu şi-a respectat obligaţiile stabilite prin art. 46 alin. (3) din OUG nr. 98/1000 – aceştia sunt de asemenea îndreptăţiţi la primirea plăţilor compensatorii.
Aşa fiind, Curtea constată că soluţia instanţelor de respingere a acţiunii este urmarea încălcării evidente a dispoziţiilor legale menţionate.
În consecinţă, recursul în anulare urmează a fi admis potrivit dispoziţiilor art. 3303 alin. (1) rap. la art. 314 C. proc. civ., cu consecinţa casării ambelor hotărâri şi a rejudecării cauzei în fond.
Se va constata că acţiunea reclamanţilor este fondată şi va fi admisă, dispunându-se obligarea pârâtei de a le plăti plăţile compensatorii, în cuantumul prevăzut în expertiza ale cărei concluzii nu au fost contestate şi cheltuielile de judecată datorate conform prevederilor art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile 9034 din 18 septembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi deciziei civile 117 R din 31 ianuarie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţiaa IV-a civilă.
Casează hotărârile atacate şi rejudecând, admite acţiunea reclamanţilor T.S., C.S., I.L., T.V., D.N., D.M., G.C. împotriva pârâtei Agenţia Municipală pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Obligă pârâta să plătească reclamanţilor următoarele sume, cu titlul de plăţi compensatorii T.S. 126.071.671 lei, plus 5.400.000 lei cheltuieli de judecată C.S. 99.460.972 lei pus 4.400.00 lei, cheltuieli de judecată; I.L. 89.274.139 lei plus 4.400.000 lei cheltuieli de judecată; T.V. 126.071.671 lei plus 1.400.000 lei cheltuieli de judecată; D.N. 126.071.671 lei şi 1.400.00 lei, cheltuieli de judecată, D.M. 105.054.120 lei plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată; G.C. 63.927.183 lei, plus 1.400.000 lei, cheltuieli de judecată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 octombrie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3772/2003. Civil | CSJ. Decizia nr. 3750/2003. Civil. LG. 10/2001. Recurs → |
|---|
