ICCJ. Decizia nr. 3856/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3856
Dosar nr. 4447/2003
Şedinţa publică din 11 mai 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
C.L.V. şi M.E. au chemat în judecată Primăria municipiului Sighişoara solicitând anularea dispoziţiei nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de pârâtă, prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în Sighişoara, înscris C.F. original nr. 1922 Sighişoara cu nr. top 2333 pe motiv că ar fi fost înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973.
S-a cerut şi restabilirea situaţiei anterioare de C.F.
În motivarea acţiunii reclamanţii au susţinut că imobilul în dispută compus din casă de piatră construită în 1937 şi teren în suprafaţă de 759 mp a aparţinut autorului lor F.G.N. şi a fost preluat abuziv de stat în baza Decretului nr. 92/1950, fără titlu valabil, deoarece proprietarul iniţial fiind funcţionar la data respectivă, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950. În acest sens, în cauză erau incidente dispoziţiile art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/2001, cu referire la art. 6 din Legea nr. 213/1998, ceea ce impunea restituirea în natură a imobilului. Faptul că acesta fusese înstrăinat unui terţ în baza Legii nr. 4/1973, nu îndreptăţea pârâta să refuze retrocedarea în natură a bunului deoarece prevederile Legii nr. 4/1973 nu sunt reţinute de Legea nr. 10/2001 ca o cauză legală de a se refuza restituirea în natură.
Ulterior, reclamanţii au renunţat la capătul de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
Tribunalul Mureş, secţia civilă, prin sentinţa nr. 128 din 21 februarie 2003 a admis acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Sighişoara, prin primar şi a dispus restituirea în natură, în favoarea reclamanţilor a imobilului înscris în C.F. nr. 1922 Sighişoara cu nr. top 2333/3.
A luat act şi a constatat că reclamanţii au renunţat la judecarea capătului de cerere privind restabilirea situaţiei anterioare de carte funciară.
A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 4.500.000 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa a reţinut că prin sentinţa civilă nr. 127 17 martie 2000 Tribunalul Mureş a admis acţiunea reclamanţilor C.L.V. şi M.E. împotriva Statului Român reprezentat de Consiliul local Sighişoara şi SC A.T.T. SA Sighişoara şi a constatat că imobilul înscris în C.F. nr. 1922 Sighişoara cu nr. top 2333/3, compus din casă de piatră cu 5 camere, 2 bucătării, o cămară şi o casă de locuit cu 2 camere, 1 bucătărie şi baie ce a constituit proprietatea tabulară a autorului F.G.N., a fost trecut în mod abuziv în proprietatea statului, conform dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950:
- a dispus radierea dreptului de proprietate al statului din C.F. nr. 1922 Sighişoara cu nr. top 2333/3 şi reînscrierea dreptului de proprietate pe numele autorului F.G.N.
Hotărârea a devenit irevocabilă prin Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, iar în C.F. nr.c1922 Sighişoara s-a revenit la situaţia anterioară prin reînscrierea fostului proprietar F.N. la poziţia B + 11.
Astfel fiind, refuzul pârâtei de a dispune restituirea în natură a imobilului în dispută apărea nejustificată.
Curtea de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, prin Decizia nr. 74/A din 10 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat de Primăria municipiului Sighişoara împotriva sentinţei civile nr. 128 din 28 februarie 2003 a Tribunalului Mureş. De asemenea, a respins ca nefondată cererea de intervenţie în interes propriu formulată de intervenienta P.A.
Apelul Primăriei municipiului Sighişoara viza greşita sa obligare la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanţilor întrucât s-a pretins că nu a căzut în pretenţii nefiind proprietara imobilului şi nici măcar deţinătoarea acestuia, imobilul în dispută constituind proprietatea intervenientei P.A. şi prin urmare apelanta nu avea calitate procesuală pasivă astfel că nu putea fi obligată la cheltuieli judiciare.
Instanţa de apel a statuat că reclamanţii în temeiul Legii nr. 10/2001 au notificat Primăria municipiului Sighişoara pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 1922 Sighişoara cu nr. top 2333/3, iar pârâta prin dispoziţia nr. 516/2002 le-a respins notificarea şi astfel a declanşat prezentul litigiu.
Din această perspectivă şi întrucât pârâta a căzut în pretenţii, deoarece dispoziţia nr. 516/2002 i-a fost anulată corect a fost obligată la plata cheltuielilor de judecată conform art. 274 C. proc. civ.
Referitor la cererea de intervenţie în interes propriu formulată de P.A., s-a reţinut că în faza de apel conform art. 50 C. proc. civ., era necesar şi acordul reclamanţilor care însă s-au opus admiterii ei în principiu, astfel că a fost respinsă.
În contra menţionatei decizii au declarat recurs atât Primăria municipiului Sighişoara cât şi intevenienta P.A., prima invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9, 10 şi 11 C. proc. civ., iar cea de a doua dispoziţiile art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurenta Primăria municipiului Sighişoara a cerut respingerea pretenţiilor reclamanţilor privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.500.000 lei, sens în care a afirmat că dispoziţia atacată de reclamanţi era legală şi temeinică, iar Decizia nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, invocată de instanţa de fond era posterioară dispoziţiei menţionate şi oricum în raport de respectiva hotărâre prin care le-a fost restituit intimaţilor în natură imobilul în litigiu, acţiunea acestora rămânea fără obiect. Prin urmare, s-a conchis că obligarea recurentei la plata cheltuielilor judiciare era greşită, cu atât mai mult cu cât primăria nu avea calitate procesuală pasivă.
În ceea ce o priveşte pe intervenienta-recurentă P.A., aceasta a susţinut că în faţa instanţei de apel nu a fost asistată de un apărător şi că independent de împrejurarea că a intitulat greşit cererea de intervenţie, conform art. 129-130 C. proc. civ. instanţa trebuia să aprecieze, în raport de conţinutul acesteia, că de fapt, formulase o cerere de intervenţie în interesul pârâtei Primăria municipiului Sighişoara, cerere care potrivit art. 51 C. proc. civ. era admisibilă chiar şi înaintea instanţei de recurs.
Pe de altă parte, a pretins că dacă instanţa a calificat cererea sa ca fiind o intervenţie în interes propriu trebuia să o respingă ca inadmisibilă în apel, iar nu ca nefondată întrucât instanţa nu a analizat-o pe fond.
Recursurile sunt nefondate şi urmează a fi respinse.
Din dosar a rezultat că, prin dispoziţia nr. 516 din 22 octombrie 2002 Primăria municipiului Sighişoara analizând notificarea nr. 273 din 31 iulie 2001 formulată prin executorul judecătoresc de către reclamanţii C.L.V. şi M.E. a decis respingerea cererii de restituire în natură a imobilului din Sighişoara, pe motiv că fusese înstrăinat în baza Legii nr. 4/1973, iar terenul a format proprietatea statului.
De asemenea, s-a hotărât înaintarea notificării către Prefectura judeţului Mureş în vederea acordării unor juste despăgubiri clădirea fiind evaluată conform Legii nr. 112/1995 la 12.760.737 lei.
Împotriva menţionatei dispoziţii C.L.V. şi M.E. au formulat contestaţie invocând dispoziţiile art. 1, art. 2, art. 8, art. 9, art. 10 şi art. 18 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Mureş, prin sentinţa civilă nr. 128 din 21 februarie 2002 deja evocată, le-a admis cererea, dispoziţia nr. 516 din 22 octombrie 2002 emisă de Primăria municipiului Sighişoara, prin primar, fiind anulată iar pârâta fiind obligată la plata sumei de 4.500.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamante.
Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Or, în speţă, prin desfiinţarea dispoziţiei nr. 516/2002 emisă de Primăria municipiului Sighişoara, pârâta a căzut în pretenţii întrucât a pierdut procesul şi prin urmare, potrivit legii, cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de către aceasta.
Cu alte cuvinte, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute justificat de către partea potrivnică, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stând culpa procesuală.
Or, în speţă, recurenta-pârâtă a fost aceea din vina căreia s-a promovat acţiunea, întrucât a emis dispoziţia nr. 516 din 22 octombrie 2002 atacată de reclamanţi, în justiţie şi anulată de instanţă.
Astfel fiind, susţinerea recurentei în argumentarea criticii vizând greşita sa obligare la cheltuieli judiciare şi pe considerentul că nu ar avea calitate procesuală pasivă nu poate fi primită cât timp aceasta a fost aşa cum deja s-a relevat, emitenta dispoziţiei nr. 516/2002, ce a generat litigiul. Din acelaşi considerent nu se poate susţine că urmare Deciziei nr. 4614 din 16 decembrie 2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă, prezenta acţiune ar fi rămas fără obiect cât timp cererea de chemare în judecată promovată de reclamante viza exclusiv dispoziţia nr. 516/2002 emisă de pârâtă.
Astfel fiind recursul declarat de Primăria municipiului Sighişoara prin primar se dovedeşte a fi nefondat şi urmează a fi respins.
În ceea ce priveşte recursul intervenientei P.A., din examinarea cererii de intervenţie formulată în apel şi precizată ca fiind în interes propriu, rezultă că, în adevăr, prin respectiva cerere P.A. a invocat un drept propriu cu privire la imobilul înscris în C.F. nr. 9041 cu nr. top 2332 (iar nu C.F. 1922 cu nr. top 233/3) ca fiind cumpărat de antecesoarea sa M.A.D. de la care l-a dobândit prin succesiune legală conform certificatului de moştenitor nr. 461/1990 emis de notariatul de stat local Sighişoara. A mai precizat intervenienta că a devenit proprietară de bună credinţă la fel ca şi antecesoarea sa, anterior apariţiei Legii nr. 112/1995 şi respectiv Legii nr. 10/2001, astfel că nu putea fi evinsă şi nici deposedată.
Din cele expuse rezultă că cererea de intervenţie formulată de P.A. se prezintă ca o acţiune de sine stătătoare prin care aceasta pretindea că prin hotărârea ce se va pronunţa să i se recunoască dreptul dedus judecăţii.
Or intervenţia accesorie are în vedere apărarea drepturilor uneia din părţi, intervenientul nu invocă un drept propriu şi nu urmăreşte pronunţarea unei hotărâri în folos propriu.
Aşadar, corect a calificat instanţa de apel cererea formulată de P.A. ca fiind o cerere de intervenţie în interes propriu, aşa cum de altfel şi aceasta şi-o intitulase şi cădea sub incidenţa art. 49-51 C. proc. civ.
În acest sens este corectă observaţia recurentei P.A. că cererea sa de intervenţie trebuia respinsă ca inadmisibilă însă acest aspect nu este de natură a conduce la admiterea recursului cât timp soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu apare a fi corectă.
Faţă de cele ce preced, ambele recursuri urmează a fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de pârâta Primăria municipiului Sighişoara şi de intervenienta P.A. împotriva deciziei nr. 74/A din 10 iunie 2003 a Curţii de Apel Târgu-Mureş, secţia civilă, ca nefondate.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 mai 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4202/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3466/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
