ICCJ. Decizia nr. 4733/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4733
Dosar nr. 3159/2003
Şedinţa publică din 2 iunie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin Decizia civilă nr. 83/2003, Curtea de Apel Bucureşti, în rejudecare după casarea cu trimitere dispusă de către Curtea Supremă de Justiţie prin Decizia civilă nr. 3234/2002, a respins apelul declarat de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti împotriva sentinţei civile nr. 359/2000 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Prin menţionarea acestei sentinţe, a fost păstrată soluţia de restituire a imobilului situat în Bucureşti, în favoarea reclamantului I.P., în calitate de moştenitor al tatălui său P.N., dobânditorul şi proprietarul iniţial al construcţiei şi terenului revendicat.
Împotriva deciziei Curţii de apel, au declarat recurs pârâţii: SC C. SA, Consiliul General al Municipiului Bucureşti , Municipiul Bucureşti prin Primar General aducându-i critici pentru următoarele considerente:
În mod greşit a fost admisă acţiunea faţă de pârâta SC C. SA deoarece aceasta nu are calitate procesuală pasivă. Faţă de obiectul acţiunii, acela al revendicării unui imobil şi faţă de faptul că natura juridică şi caracterele unei astfel de acţiuni impun chemarea în judecată a posesorului neproprietar şi cum SC C. SA nu se află în posesia imobilului în litigiu, se impunea respingerea acţiunii faţă de acest pârât.
Pe de altă parte, s-a invocat faptul că, imobilul revendicat a trecut în mod legal în proprietatea Statului Român prin sentinţa civilă nr. 1424/1937 prin care s-a dispus exproprierea acestuia.
Efectul exproprierii a fost acela al intervenirii unui adevărat contract de vânzare cumpărare între autorul reclamantului şi stat, ca urmare a pronunţării hotărârii judecătoreşti de expropriere care a finalizat momentul transferului proprietăţii cu atât mai mult cu cât a fost urmat de încasarea despăgubirii.
În acelaşi timp, în opinia recurenţilor, prin transmiterea proprietăţii la data rămânerii definitive a hotărârii de expropriere, statul a devenit titularul dreptului de proprietate. Sentinţa însăşi, de expropriere, constituie titlu de proprietate care, nefiind contestat şi anulat, înlătură posibilitatea introducerii acţiunii în revendicare de către o altă persoană decât beneficiarul titlului de proprietate.
Pe cale de consecinţă, reclamantul nu are calitatea de a promova o astfel de acţiune cu atât mai mult cu cât, la data exproprierii , era chiriaş şi nu proprietar.
În opinia recurenţilor, intrarea bunului în patrimoniul statului pe baza unui titlu legal şi operant indiferent şi independent de raţiuni politice, sentinţa de expropriere, face irelevantă chiar şi achitarea sau nu a despăgubirilor cuvenite atât timp cât titlul de proprietate a rămas valabil iar acordarea despăgubirilor este posibilă printr-o altă acţiune, în eventualitatea neprimirii acestora.
De asemenea, a fost criticată şi pronunţarea deciziei în conta Consiliului General şi al Primăriei Bucureşti prin Primar, pârâţii care, nefiind posesori ai imobilului , nu pot fi acţionaţi în instanţă, singura care are calitate procesuală pasivă, este numita R.M., I.C., cumpărătoarea în baza Legii nr. 112/1995 a aceluiaşi imobil, prin intermediul SC C. SA .
Pentru toate aceste critici, coroborat cu neidentificarea corectă a imobilului revendicat cu cel în privinţa căruia s-a dispus exproprierea, recurenţii au cerut casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.
Pe parcursul derulării recursului, proprietara actuală R.I.M.C. a formulat cerere de intervenţie în interesul Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin care a solicitat admiterea recursului acestei părţi.
Intervenienta a considerat a fi fondate criticile recurentei în favoarea căreia a intervenit şi pentru aceste motive, coroborate cu împrejurarea că toate atributele dreptului actual de proprietate se găsesc în persoana sa şi, drept urmare numai ea are calitate procesuală pasivă, a fost reiterată cererea de casare cu trimitere a cauzei.
Examinând criticile formulate de părţile recurente cât şi intervenienta, instanţa de control judiciar reţine următoarele:
Cu privire la calitatea procesuală pasivă a SC C. SA , Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăriei Bucureşti prin Primar, instanţa de apel, în mod corect a reţinut existenţa acestei calităţi.
Astfel, SC C. SA prin serviciul său locativ, a fost aceea care, în calitate de administrator al bunului obiect al litigiului, a încheiat contract de vânzare cumpărare cu numita R.M. Cum reclamantul a solicitat şi constatarea nulităţii respectivului contract, în mod evident, societatea care a fost una din părţile contractante ale actului juridic a cărui nulitate se solicită , are calitate procesuală.
În privinţa Consiliului General al Municipiului Bucureşti, faţă de prevederile art. 77 cu referire la art. 20 lit. g) din Legea nr. 69/1991, în vigoare la data introducerii acţiunii, calitatea procesuală pasivă a acestuia, a fost corect reţinută, determinat de dreptul său de administrare asupra bunurilor din domeniul public şi privat al Municipiului Bucureşti.
În considerarea aceleiaşi argumentări, Primăria Municipiului Bucureşti prin Primar, are calitate procesuală pasivă, cu atât mai mult cu cât contractul de vânzare cumpărare al imobilului în litigiu (nr. 42417 din 21 aprilie 1997) este întocmit de către Primărie prin mandatarul său, SC C. SA.
Nici critica referitoare la greşita identificare a imobilului , nu este fondată deoarece, actele dosarului (fila 32 dosar 1728/1999 şi fila 22 acelaşi dosar) confirmă împrejurarea că, obiectul litigiului se referă exact la construcţiile şi terenul revendicat şi care au fost proprietatea antecesorului reclamantului.
Cât priveşte împrejurarea că, hotărârea judecătorească privind exproprierea imobilului, este un titlu legal de trecere în proprietatea statului a acestuia, trebuie observat că, în mod corect instanţa de apel a reţinut că acest înscris a validat trecerea lui, din proprietatea privată în cea publică.
Legile exproprierii, inclusiv Legea nr. 33/1994, prevăd în mod expres că, în situaţia în care, temeiul care a determinat exproprierea nu a fost realizat într-un interval de un an de la pronunţarea hotărârii judecătoreşti (art. 35) , iar despăgubirea nu a fost plătită în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii (art. 32) atunci imobilul revine expropriatului.
În speţă, nu s-a dovedit nici motivul de utilitate publică pentru care s-a produs exproprierea , nici nu a fost demonstrată utilitatea publică ulterior exproprierii şi nici nu s-au achitat despăgubirile. Mai mult, deşi hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii de expropriere a fost pronunţată în anul 1937, proprietarul imobilului expropriat îşi înscrie dreptul de proprietate asupra aceluiaşi imobil, în anul 1946 aşa după cum rezultă din procesul verbal întocmit de Comisia pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti (fila 31 recurs). Ori, dacă acea hotărâre judecătorească ar fi avut valoarea unui veritabil contract de vânzare cumpărare prin care să se fi perfectat trecerea bunului de la expropriat la expropriator, atunci, în anul 1946, ar fi trebuit să se înscrie în C.F., dreptul statului şi nu al expropriatului, asupra imobilului în discuţie.
Prin urmare, pentru faptul inexistenţei cauzei de utilitate publică, al neperfectării trecerii prin neacordarea despăgubirilor, pentru faptul că nu s-a dispus nimic în privinţa terenului care a rămas în proprietatea expropriatului, că şi construcţiile au rămas în proprietatea acestuia fiindu-i preluate doar administrarea şi folosinţa, hotărârile instanţelor de fond şi apel, sunt legale şi temeinice.
Întrucât preluarea s-a făcut ilegal, în mod corect s-a constatat că şi vânzarea ulterioară către chiriaş, este lovită de nulitate deoarece s-a dispus asupra bunului altuia, s-a invocat ca temei al înstrăinării, Legea 112/1995 care nu este aplicabilă imobilelor expropriate prin urmare, înstrăinarea nu are fundament juridic şi s-a făcut în beneficiul unei persoane de rea-credinţă atâta timp cât, cunoştea faptul revendicării, al existenţei litigiilor şi al incertitudinii titlului aparţinând vânzătorului.
Pentru aceste considerente, recursul Municipiului Bucureşti, va fi respins ca nefondat, conform art. 312 coroborat cu dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., iar recursul declarat de SC C. SA , va fi respins ca inadmisibil, faţă de împrejurarea că, apelul examinat prin Decizia recurată, a fost declarat doar de Municipiul Bucureşti nu şi de această parte. Cererea de intervenţie prin care se invocă aceleaşi aspecte ca şi cele menţionate în recurs, va fi respinsă pe aceleaşi considerente pentru care vor fi respinse şi recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondate recursul declarat de pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cererea de intervenţie accesorie promovată de R.I.M.C. împotriva deciziei nr. 83 din 26 februarie 2003 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Respinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâta SC C. SA împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5157/2003. Civil. Actiune în revendicare.... | CSJ. Decizia nr. 194/2003. Civil → |
|---|
