ICCJ. Decizia nr. 4900/2003. Civil. Nulitate abs. contr. v.c. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4900
Dosar nr. 1836/2003
Şedinţa publică din 21 noiembrie 2003
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2001 la Tribunalul Bucureşti, secţia comercială reclamanţii S.N. şi S.I. au chemat în judecată pe pârâţii F.W.L. şi F.L.L. solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3391 din 18 decembrie 1998 de Biroul Notarului Public F.N. privind vânzarea-cumpărarea cotei de 2/2 dinspaţiulcomercialînsuprafaţăde1180,66m.p.situatlaparterul imobilului din Bucureşti, sector 1 împreună cu dreptul de folosinţă gratuită asupra terenului aferent în cotă indiviză de 218 m.p. pe durata existenţei imobilului, totodată să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâţilor asupra imobilului din registrul de carte funciară, cu cheltuieli de judecată.
În motivare reclamanţii au arătat că preţul vânzării a fost de 3.494.000.000 lei, urmând să fie compensat cu împrumutul de 900.000 D.M. pe care l-au primit de la societateaW.P.T. GmbH Germania, aşa cum s-a stipulat în art. 3 din contract, compensare care nu s-a realizat.
Astfel, prin existenţa clauzei stipulată la art. 3 contractul de vânzare cumpărare a avut o cauză ilicită şi au fost prejudiciate drepturile reclamanţilor.
În drept au invocat dispoziţiile art. 948 pct.4,art. 968 şiart. 1295 C. civ.
Prin încheierea din 11 octombrie 2001 secţia comercială şi-a declinat competenţa în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.
Prin sentinţa civilă nr. 980 din 25 iunie 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a respins acţiunea cu motivarea că cererea pentru constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a fost semnată numai de către soţ, lipseşte dovada consimţământului soţiei şi fiind un act de dispoziţie asupra unui bun comun sunt aplicabile prevederile art. 35 din C. fam.
Împotriva acestei sentinţe reclamantul S.N. a formulat apel arătând în esenţă că introducerea unei acţiuni de constatare a nulităţii absolute a unui act juridic nu echivalează cu un act de dispoziţie.
Prin Decizia nr. 50 din 11 februarie 2003 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul, a anulat sentinţa atacată şi pentru că tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului, cauza a fost reţinută pentru evocarea fondului.
Pentru a hotărî astfel instanţa a reţinut în esenţă că textul art. 35 alin. (2) din C. fam are un caracter de excepţie şi nu poate fi extins la redobândirea de bunuri imobile cum este cazul în speţă.
Împotriva acestei hotărâri pârâţii au formulat recurs invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 5 şiart. 9 C. proc. civ.
Hotărârea este criticată în esenţă pentru că în mod greşit a admis apelul şi a anulat sentinţa apelată fără a se pronunţa asupra fondului pricinii, şi fără a stabili un termen pentru judecata fondului. Instanţa de apel era obligată să soluţioneze fondul pricinii prin aceeaşi decizie. Mai este criticată hotărârea pentru că în mod greşit a considerat că o acţiune în constatarea nulităţii unui act de înstrăinare a unui imobil este admisibilă chiar dacă este introdusă numai de unul din soţi, fără consimţământul celuilalt soţ.
Conform art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în cazul în care prima instanţă a respins sau anulat cererea de chemare în judecată fără a intra în cercetarea fondului, instanţa de apel găsind apelul întemeiat, a anulat hotărârea apelată, va evoca fondul şi va judeca procesul pronunţând o hotărâre definitivă.
Dispoziţiile procedurale menţionate reprezintă o aplicare a caracterului devolutiv al apelului.
În ambele ipoteze (acţiunea a fost respinsă sau cererea de chemare în judecată a fost anulată) prima instanţă nu a intrat în cercetarea fondului.
Instanţa de apel este investită prin cererea de apel şi se desesizează prin soluţionarea acestuia prin „hotărâre definitivă".
Anterior pronunţării hotărârii definitive instanţa de apel realizează operaţiunea juridică a anulării hotărârii pronunţate de prima instanţă.
Anularea hotărârii primei instanţe şi pronunţarea hotărârii definitive prin care se soluţionează apelul pot coincide în timp şi pot fi realizate printr-un singur act procedural (o singură hotărâre).
Normele procedurale arătate nu exclud însă ca instanţa de apel să se pronunţe mai întâi asupra anulării hotărârii primei instanţe şi apoi, la un interval de timp asupra apelului.
Anularea poate fi dispusă prin hotărâre cum s-a procedat în speţă sau prin încheiere cu caracter interlocutoriu.
Potrivit art. 299 C. proc. civ. sunt supuse recursului printre altele hotărârile date în apel.
Art. 297 alin. (1) C. proc.civ. astfel cum a fost modificat a folosit în mod expres formularea „va judeca procesul pronunţând o hotărâre definitivă".
Coroborând dispoziţiile art. 299 C. proc.civ. cu cele ale art. 297 alin. (1) C. proc. civ., recursul, cale extraordinară de atac, se exercită o singură dată atât împotriva încheierii interlocutorii sau hotărârii prin care s-a dispus anularea hotărârii primei instanţe – dacă acestea s-au pronunţat separat cât şi împotriva hotărârii prin care a fost soluţionat apelul şi care dezinvesteşte instanţa de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Resinge ca inadmisibil recursul declarat de pârâţii W.L.F. şi L.L.F. împotriva deciziei nr. 50 din 11 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică,astăzi 21 noiembrie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 490/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 489/2003. Civil. Lg. 10/2001. Recurs → |
|---|
