ICCJ. Decizia nr. 4927/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4927
Dosar nr. 4072/2003
Şedinţa publică din 7 iunie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:
1.Acţiunea şi cererile conexe
Prin acţiunea, înregistrată la 14 decembrie 1998, reclamanţii au cerut restituirea, prin revendicare, a ap. 4 situat în Bucureşti, compus din 4 camere şi dependinţe, precum şi 6,2% din părţile şi dependinţele comune, construit prin contractul nr. 2040/1968, de care au fost deposedaţi în anul 1982, în baza Decretului nr. 223/1974, printr-o preluare abuzivă, fără titlu valabil.
La 17 mai 1999 reclamanţii au completat acţiunea, au chemat în judecată ca pârâţi pe soţii P., în calitatea de cumpărători ai apartamentului, conform Legii nr. 112/1995, relevând că actul de vânzare-cumpărare nu le este opozabil.
Pârâţii P. au depus, în termen, cererea reconvenţională având ca obiect recunoaşterea dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, dobândit cu bună credinţă.
La 25 octombrie 2000 aceeaşi pârâţi au depus cerere de chemare în garanţie a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC R.V. SA pentru valoarea de circulaţie a apartamentului retrocedat.
2. Hotărârile pronunţate
2.1. Prin sentinţa civilă nr. 50 din 17 ianuarie 2000 a Tribunalul Bucureşti admite acţiunea principală şi obligă pârâţii P., C.G.M.B. şi SC R.V. SA să lase reclamanţilor în deplină proprietate apartamentul revendicat, respingând celelalte două cereri conexe, reconvenţională şi de chemare în garanţie.
Prin Decizia nr. 320 din 15 iunie 2001 Curtea de Apel Bucureşti a schimbat în tot sentinţa şi a respins acţiunea principală ca nefondată.
Curtea Supremă de Justiţie, prin Decizia civilă nr. 3995 din 12 noiembrie 2002, a casat Decizia nr. 320/2001 şi a trimis cauza instanţei de apel pentru rejudecare, cu următoarele dezlegări, obligatorii, conform art. 315 C. proc. civ.:
- preluarea apartamentului de către stat s-a făcut fără titlu.
- din această cauză, apartamentul nu putea face obiectul înstrăinării către chiriaşi, pe temeiul Legii nr. 112/1995;
- pârâţii P. prin întâmpinare au invocat că sunt „cumpărători de bună credinţă, ceea ce le conferă un drept de proprietate preferabil asupra imobilului revendicat", iar
- reclamanţii au susţinut că i-au notificat pe pârâţii P. „încă din 6 iulie 1996 să nu cumpere locuinţa pe care o ocupă" şi că au cerut comisiei, conform Legii nr. 112/1995, „restituirea în natură a imobilului", ambele aspecte nefiind verificate temeinic;
- „instanţa de apel va avea în vedere la aprecierea bunei credinţe a pârâţilor înscrisurile depuse la dosar de reclamanţi, dispunând şi administrarea altor probe pentru a se verifica dacă pârâţii au acţionat cu prudenţă şi diligenţa necesară la încheierea tranzacţiei, ştiind că urmează să cumpere un imobil trecut în proprietatea statului în condiţiile unei legi speciale cum este Decretul nr. 223/1974, situaţie în care buna credinţă a cumpărătorilor trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială imputabilă acestora".
2.2. În fond după casare şi în al doilea ciclu judiciar, Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 305 din 23 mai 2003, a respins apelul C.G.M.B., şi a admis apelul declarat de pârâţii P., schimbând, în parte, sentinţa civilă nr. 50/2001, în sensul obligării celor două chemate în garanţie, C.G.M.B. şi SC R.V. la plata sumei de 29.783.085 lei, actualizată, reprezentând preţul achitat în baza contractului nr. 27/112 din 15 octombrie 1996.
Instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că:
- nu au fost făcute minime verificări de părţile în contract, vânzătoarea R.V. şi cumpărătorii P., pentru a stabili dacă reclamanţii deposedaţi au declanşat procedura din Legea nr. 112/1996;
- reclamanţii au înregistrat la 18 iunie 1996 cererea de restituire în natură a ap. 4, anexând scrisoarea nr. 2618 din 20 mai 1996 emisă de SC R.V. către ei;
- pârâţii P. au înregistrat la SC R.V. la data de 16 aprilie 1996, sub nr. 2790 cererea de cumpărare a apartamentului, astfel că nu s-au aflat într-o stare de deplină bună credinţă.
3.Recursurile declarate şi motivele invocate
3.1. Pârâtul C.G.M.B. pe temeiurile din art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susţine că nu are calitate procesuală pasivă, cât timp bunul imobil a fost înstrăinat, iar, pe de altă parte, întrucât contractul de vânzare-cumpărare nu a fost anulat, nu poate opera răspunderea sa pentru evicţiune, în calitate de chemat în garanţie şi nu poate răspunde nici pentru cheltuieli de judecată, conform art. 247 C. proc. civ.
3.2. Pârâţii P., pe temeiul art. 304 pct. 9 susţin că:
- acţiunea în revendicare este inadmisibilă în raport cu „procedura de restituire pe cale administrativ-jurisdicţională, instituită de normele aplicabile în cauză" prevăzute de Legea nr. 14/2001 [art. 1 alin. (2) şi art. 18 lit. d)];
- singura „cale de reparare este prevăzută a opera pe cale administrativ-jurisdicţională prin echivalent", întrucât „imobilul preluat a fost înstrăinat cu respectarea legii în vigoare, în speţă, Legea nr. 112/1995";
- „buna credinţă este incidentă numai în nulitatea actului, deci nu în materie de revendicare", iar „Legea nr. 10/2001, nu defineşte instituţia bunei credinţe în mod diferenţial de dreptul comun ... fiind apreciată constant în raport de manifestarea normală a diligenţei minime" (p. 15);
- a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. (1) din CEDO, care constituie o chestiune de ordine publică, precum şi art. 1 din Protocolul 1 la CEDO relativ la protecţia dreptului de proprietate, astfel că
- titlul recurenţilor P. este „mai bine caracterizat şi consolidat, beneficiind de o protecţie suplimentară, garantată de CEDO.
3.3. Recursul R.V., este declarat în calitatea de chemat în garanţie şi se întemeiază pe faptul că are figura juridică a unui mandatar, care a virat preţul încasat în bugetul statului, astfel că nu poate fi chemată să răspundă pentru evicţiune.
4.Recursurile sunt nefondate.
4.1. Obiectul acţiunii îl constituie revendicarea, retrocedarea bunului imobil, prin cumpărarea titlurilor, în raport cu statul care l-a preluat, în baza Decretului nr. 223/1974 şi l-a vândut chiriaşilor şi, în raport cu aceştia din urmă, ca subdobânditori ai dreptului de proprietate.
Luând act de obiectul acţiunii şi de natura specială a acestei revendicări cu finalitate retrocedarea bunului imobil, preluat în condiţii specifice, de natură a angaja răspunderea civilă a statului, întâmpinarea C.G.M.B., în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, în calitate de pârât este corect stabilită.
De asemenea, calitatea de chemat în garanţie în raport cu cumpărătorul posibil evins este justificată, cât timp, pe temeiul Legii nr. 112/1995, C.G.M.B. a fost vânzătorul real al bunului.
Calitatea de pârât a SC R.V. s-a întemeiat pe dreptul său de administrator al bunului, conferit prin Legea nr. 15/1990, iar, cea de chemat în garanţie pe faptul că, în contractul de vânzare cumpărare nr. 27/112 din 15 octombrie 1996 s-a intitulat vânzător, astfel că şi-a asumat şi obligaţia legală de garantare pentru evicţiune.
4.2. Titlul de proprietate al reclamanţilor a fost probat prin contractul de construire, tip reglementat de Legea nr. 4/1973, contractul de împrumut neavând relevanţă decât în raportul de creditare cu CFC, astfel că susţinerea recurenţilor P., din motivele de recurs, nu este justificată.
4.3. Cum s-a arătat, instanţele, în ciclul II judiciar, după casarea cu trimitere dispusă prin Decizia civilă nr. 3995/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, sunt ţinute de limitele fixate prin această decizie, conform art. 315 C. proc. civ.
Aşadar, s-a stabilit irevocabil că preluarea apartamentului de către Statul Român, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a făcut fără titlu valabil şi că acest apartament nu putea face obiectul înstrăinării, după procedura din Legea nr. 112/1995, către chiriaşi.
De asemenea, cum rezultă din înscrisurile Judecătoriei sectorului 1, acţiunea în declararea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare a fost suspendată, din oficiu, în baza art. 244 pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea prezentei cauze.
4.4. Deşi, de principiu este că în acţiunea în revendicare, prin compararea titlurilor, nu este esenţială buna credinţă a cumpărătorilor, care se cercetează şi are relevanţă substanţială în cererea de nulitate absolută a acesteia, totuşi, faţă de dezlegarea imperativă dată prin Decizia civilă nr. 3995/2002 a Curţii Supreme de Justiţie, instanţa de trimitere a examinat şi acest aspect, dându-i o explicaţie extinsă şi oarecum atipică.
Aceasta, mai ales, că pârâţii, prin întâmpinare, cum şi în motivele de recurs, au invocat că sunt cumpărători de bună credinţă, ceea ce le conferă un drept de proprietate preferabil asupra imobilului revendicat.
Instanţa de apel a reţinut că reclamanţii i-au notificat pe pârâţi, fiind irelevant că aceştia nu au ridicat scrisoarea recomandată de la oficiul poştal, deducând, din aceasta, în mod ferm că prezumţia de bună credinţă a fost răsturnată.
Curtea constată, aşadar, că se află în faţa unei rezolvări irevocabile, pe temeiul art. 315 C. proc. civ., de instanţa supremă, prin Decizia civilă nr. 3995/2002, cu privire la două chestiuni esenţiale pentru soarta acţiunii în revendicare cu finalitate retrocedarea:
- preluarea apartamentului de către Statul Român, prin aplicarea Decretului nr. 223/1974, s-a făcut fără titlu valabil şi, din acest motiv.
- imobilul preluat astfel nu putea fi înstrăinat chiriaşilor în condiţiile şi după procedura prevăzută prin Legea nr. 112/1995.
Succesiunea unor acte şi momente premergătoare sau ulterioare încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 27/112 din 15 octombrie 1996 a fost, într-o anumită măsură, examinată în apel şi s-a considerat, pe acest temei, că recurenţii P., ca şi vânzătoarea SC R.V. care au acţionat cu bună credinţă, ceea ce a generat consecinţa recunoaşterii caracterului preferenţial al titlului reclamanţilor.
Într-adevăr, aceştia s-au adresat pârâtei R.V. solicitând situaţia juridică a apartamentului, iar SC R.V. prin scrisoarea nr. 2518 din 20 mai 1996 le comunică, în Elveţia, că bunul a fost trecut în proprietatea statului conform deciziei nr. 260 din 16 februarie 1992 (anexată). Deşi, la data de 16 aprilie 1996, pârâţii P. înregistrează, sub nr. 2790 la R.V., cererea de cumpărare a apartamentului nr. 4, pe temeiul Legii nr. 112/1995, SC R.V. nu încunoştiinţează pe reclamanţi de acest important act.
La data de 18 iunie 1996 reclamanţii, astfel informaţi de SC R.V., înregistrează la Comisia Sectorului 1 pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, cererea de restituire în natură a apartamentului, cerere care, în final, se respinge.
Totodată, reclamanţii la data de 6 iulie 1996, expediază pe adresa pârâţilor P., notificarea prin care le pune în vedere că.
- sunt proprietarii de drept ai apartamentului, car.
- a trecut ilegal în proprietatea statului,
- au făcut demersuri pentru restituirea bunului, atenţionându-i
- să nu cumpere de la stat acest apartament.
Din comunicarea nr. 220/2003 a Poştei Române rezultă, însă, că această scrisoare recomandată ar fi fost „înapoiată la expeditor în data de 23 iulie 1996 cu motivul nereclamat".
Aşadar, contractul s-a încheiat, totuşi, la 15 octombrie 1996, între SC R.V., ca vânzător şi soţii P., cumpărători, deşi au fost înştiinţaţi de reclamanţi asupra demersurilor acestora începute din aprilie 1996 pentru restituirea apartamentului.
Drept urmare, nu se constată pasivitatea reclamanţilor şi lipsa lor de diligenţă sau interes pentru retrocedare, ci, dimpotrivă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, ei au cerut pârâtei SC R.V. SA situaţia juridică a bunului, au sesizat Comisia competentă de aplicare a Legii nr. 112/1995, solicitând restituirea apartamentului.
Totodată, Curtea reţine lipsa de diligenţe minime din partea pârâţilor P., în verificarea situaţiei juridice a bunului, după data înregistrării cererii de cumpărare (16 aprilie 1996), deşi, ei, înşişi, relevă, în motivele de recurs că „buna credinţă este apreciată constant în raport de manifestarea normală a diligenţei minime".
O minimă diligenţă la administraţia vânzătoarei îi clarifică pe cumpărători şi prevenea situaţia litigioasă ulterioară, precum şi omisiunea culpabilă a pârâtei SC R.V. de a informa pe reclamanţi şi pe cumpărători de demersurile declanşate. O asemenea simplă solicitare la Comisia competentă a sectorului 1 de aplicare a Legii nr. 112/1995 putea să ducă la obţinerea informaţiei esenţiale că la 18 iunie 1996 reclamanţii înregistraseră cererea de restituire în natură, în baza Legii nr. 112/1995.
În raport de cele ce preced, în mod corect, ambele instanţe au admis acţiunea în revendicare, dând preferinţă titlului originar al reclamanţilor şi acordând despăgubiri actuale şi echitabile pârâţilor cumpărători.
4.5. Cu privire la motivul invocat de recurenţii P. relativ la inadmisibilitatea acţiuni în revendicare după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi, în consecinţă, încălcarea dreptului acestora la un proces echitabil, garantat prin art. 6 alin. (1) din CEDO, Curtea va reţine că este nefondat.
Dispoziţia din art. 47 a Legii nr. 10/2001, interpretată constant de jurisprudenţă, nu determină inadmisibilitatea acţiunilor în revendicare, în curs de judecată la data de 14 februarie 2001, când Legea nr. 10/2001 a intrat în vigoare, ci instituie opţiunea reclamanţilor în a suspenda în continuu acţiunea în revendicare, adică între procedura specială din Legea nr. 10/2001 şi cea din dreptul comun, aflată în derulare.
În sfârşit, nici motivul (argumentul) invocat de aceeaşi recurenţi, conform căruia dreptul de proprietate, dobândit conform Legii nr. 112/1995, este sub protecţia absolută a art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, nu este fondat.
Textul, într-adevăr, garantează dreptul de proprietate dobândit legal şi, totodată, acordă protecţia deplină în cazul privării de proprietate, în condiţiile legii, printr-o despăgubire justă, echitabilă şi promptă.
În speţă, dând preferinţă titlului originar, instanţele au acordat recurenţilor P. despăgubiri actualizate şi echitabile, obligând pe cei doi pârâţi la plata acestora, în calitatea lor de chemaţi în garanţie, astfel că nu se constată nici-o încălcare a dreptului garantat prin art. 1 din Protocolul 1.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâtul C.G.M.B., pârâţii P.V. şi P.I. şi de pârâta SC R.V. SA împotriva deciziei civile nr. 305/A din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4980/2003. Civil. Obligatia de a face;... | ICCJ. Decizia nr. 473/2003. Civil. Restituire retineri din... → |
|---|
