ICCJ. Decizia nr. 4980/2003. Civil. Obligatia de a face; pretentii. Recurs în anulare
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4980
Dosar nr. 1666/2003
Şedinţa publică din 8 iunie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 7021 din 18 decembrie 2000 pronunţată de Judecătoria Baia Mare a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii H.V. şi H.A. împotriva împotriva pârâtei SN Î.F. SA Bucureşti şi s-a constatat dreptul de creanţă al reclamanţilor la nivelul sumei de 160.300.200 lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de construcţii şi instalaţii efectuate de aceştia la imobilul situat în Baia–Mare.
În pronunţarea acestei hotărî, instanţa de fond a reţinut că între IEELIF Maramureş şi reclamanţi s-a încheiat contractul de închiriere nr. 899 din 11 aprilie 1991 cu privire la imobilul situat în Baia-Mare, iar apoi contractul de închiriere nr. 1580/1 din 14 iunie 1993 cu privire la acelaşi spaţiu de locuit.
Contractul de închiriere era accesoriu la contractul de muncă, iar termenul locaţiunii stipulat în convenţie începea să curgă din data de 1 august 1990 până când reclamantului H.V. îi înceta calitatea de salariat la IEELIF Maramureş.
Întrucât imobilul reprezenta locuinţă de serviciu în sensul Legii nr. 5/1973 şi locuinţă de intervenţie în terminologia Legii nr. 85/1992, s-a respins capătul de cerere din acţiune pentru obligarea pârâtei să le vândă reclamanţilor acest spaţiu deoarece dispoziţiile legale interzic vânzarea locuinţelor de intervenţie.
Din concluziile expertizei efectuate în cauză a rezultat că reclamanţii au efectuat lucrări de construcţii şi instalaţii necesare şi utile în valoare de 160.300.200 lei, astfel că instanţa a constatat că aceştia au un drept de creanţă împotriva pârâtei.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtă împotriva acestei sentinţe au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 979 din 12 septembrie 2001 pronunţată de Tribunalul Maramureş ce a considerat legală şi temeinică hotărârea instanţei de fond.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanţii cât şi pârâta.
Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, prin Decizia nr. 767 din 3 aprilie 2002 a admis recursurile declarate de pârâţi şi a modificat Decizia tribunalului în sensul că a admis apelurile reclamanţilor şi pârâtei schimbând sentinţa Judecătoriei Baia Mare.
Pe fond, a fost admisă acţiunea reclamanţilor H.V. şi H.A. împotriva pârâtei SN Î.F. SA Bucureşti pe care a obligat-o să încheie cu reclamanţii contract de vânzare–cumpărare pentru apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare.
Totodată, a fost respins capătul de cerere din acţiunea reclamanţilor privind constatarea dreptului de creanţă privind îmbunătăţirile aduse imobilului iar pârâta a fost obligată să plătească suma de 5.175.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
S-a reţinut că apartamentul nr. 1 situat în Baia-Mare, a fost închiriat reclamantului H.V. de către antecesoarea pârâtei IEELIF Maramureş prin contractul de închiriere nr. 899 din 11 aprilie 1991 şi apoi prin contractul nr. 1580 din 14 iunie 1993.
Locuinţa de intervenţie este definitivă prin art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 şi art. 2 lit. e) din Legea nr. 114/1996 ca fiind destinată cazării personalului unităţilor economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplinesc activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă, în cadrul unităţilor. Aceste locuinţe nu se vând.
În cauză, instanţa de recurs a constatat că pârâta nu a probat că reclamantul a îndeplinit o activitate ce necesita prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţii, ori că prin zona în care este amplasată construcţia, apartamentul reprezintă locuinţă de intervenţie.
O dovadă în sensul celor expuse este şi împrejurarea că reclamanţii ocupă locuinţa şi în prezent deşi raporturile de muncă au încetat pentru reclamant de la data de 25 septembrie 1994.
Ca urmare, s-a considerat că apartamentul în litigiu nu constituie locuinţă de intervenţie şi ca atare nu este exceptată de la vânzare şi reclamantul, chiar dacă nu mai este angajatul pârâtei, beneficiază de dreptul de a cumpăra spaţiul închiriat în temeiul art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992.
În raport de soluţia obligării pârâtei să vândă reclamanţilor locuinţa în litigiu, a fost admis şi recursul pârâtei şi pe fond a fost respinsă cererea reclamanţilor de a se constata dreptul lor de creanţă constând în contravaloarea îmbunătăţirilor aduse imobilului.
La data de 1 aprilie 2003, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 767 din 3 aprilie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
Se susţine în esenţă că Decizia Curţii de Apel Cluj a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. Totodată hotărârea este şi vădit netemeinică.
Astfel din probele administrate şi anume fişa mijlocului fix precum şi din schiţa imobilului în litigiu rezultă că locuinţa este situată în „Cantonul Sistem Baia Mare".
De asemenea din proiectul de construcţie reiese că apartamentul este situat în sediul Cantonului IEELIF Baia Mare, lucrarea făcând parte din cadrul proiectului IEELIF Bucureşti privind „amenajarea hidroameliorativă complexă pe malul stâng al râului Someş".
Din adresa emisă de Centrul de Proiectare Maramureş rezultă că la etajul imobilului sunt prevăzute două apartamente pentru specialiştii unităţii respective.
Pe de altă parte, se susţine că instanţa de recurs nu a avut în vedere că din anul 1995, contractul de închiriere pentru spaţiul de locuit în litigiu a încetat prin notificarea adresată de pârâtă astfel că reclamanţii nu mai au calitatea de chiriaşi cerută de art. 7 alin. (6) din Legea nr. 85/1992 pentru a cumpăra locuinţa în litigiu.
Intimaţii reclamanţi H.A. şi H.V. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului în anulare deoarece locuinţa în litigiu nu este locuinţă de intervenţie pentru care este incidentă interdicţia de vânzare prevăzută de lege. Totodată s-a susţinut că intimaţii nu şi-au pierdut calitatea de chiriaşi, câtă vreme contractul de locaţiune nu a fost reziliat pe cale judecătorească.
Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Potrivit art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 aşa cum a fost modificată „locuinţele de intervenţie, în sensul prezentei legi, sunt cele destinate cazării personalului unităţilor economice sau bugetare care, prin contractul de muncă, îndeplineşte activităţi sau funcţii ce necesită prezenţa permanentă sau în caz de urgenţă în cadrul unităţilor. Aceste locuinţe nu se vând".
Într-adevăr, din probele administrate rezultă că apartamentul în litigiu este situat în sediul „Cantonului IEELIF Baia Mare" şi construcţia face parte din cadrul proiectului întocmit de ISPIF Bucureşti privind „amenajarea hidroameliorativă complexă pe malul stâng al râului Someş".
De asemenea, din adresa către Centrul de Proiectare Maramureş reiese că la etajul construcţiei au fost prevăzute două apartamente destinate cazării specialiştilor unităţii respective.
Totodată din schiţa imobilului şi din fişa mijlocului fix se atestă că locuinţa este situată în „Cantonul Sistem Baia Mare".
Faţă de cele ce preced, în mod vădit netemeinic, instanţa de apel a considerat că nu s-a făcut dovada că apartamentul în litigiu este o locuinţă de intervenţie faţă de care este incidentă interdicţia de înstrăinare către chiriaşi prevăzută de art. 7 alin. (7) din Legea nr. 85/1992 aşa cum a fost modificată.
Aşa fiind, Curtea, în baza art. 314 C. proc. civ. va admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, va casa Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj şi va respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţi şi pârâtă împotriva deciziei Tribunalului Maramureş.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei nr. 767 din 3 aprilie 2002 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, pe care o casează în sensul că respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanţii H.A. şi H.V. şi de pârâta SN Î.F. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 979/A din 12 septembrie 2001 a Tribunalului Maramureş, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2005.
← ICCJ. Decizia nr. 5160/2003. Civil. Constatare nulitate absoluta... | ICCJ. Decizia nr. 4927/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
---|