ICCJ. Decizia nr. 4951/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 4951
Dosar nr. 5290/2003
Şedinţa publică din 1 iulie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 martie 2001 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamantul L.A.M. a chemat în judecată D.G.V.-D.R.V. Bucureşti, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa, în temeiul art. 998 C. civ. să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 200 milioane lei, reprezentând contravaloarea chiriei datorate în perioada august 1998–august 2000 pentru imobilul din Bucureşti, precum şi la plata unor daune cominatorii „de 1% din valoarea finală a echivalentului".
S-a susţinut că reclamantul a devenit proprietarul imobilului la 13 august 1998, prin cumpărare şi în ciuda notificării adresate, pârâta nu a răspuns în sensul dorit de reclamant privind cuantumul chiriei ce urma a-i fi achitat pentru imobilul în care îşi desfăşura activitatea, redobândit prin hotărâre judecătorească de foştii proprietari, care apoi l-au vândut cu 500 milioane lei reclamantului. S-a mai menţionat că pârâta a eliberat imobilul la 21 iulie 2000 în urma executării sentinţei de evacuare.
La 5 aprilie 2001 reclamantul şi-a precizat acţiunea, în sensul că solicită echivalentul lipsei de folosinţă pe perioada 1 ianuarie 1999–august 2000, la care se adaugă beneficiul nerealizat pe aceeaşi perioadă, menţinându-se ultimul capăt al cererii iniţiale privind daunele cominatorii.
Acţiunea a fost timbrată cu 12 milioane lei.
Instanţa a dispus efectuarea unei expertize contabile, iar prin sentinţa civilă nr. 257 din 21 februarie 2002 a admis cererea precizată, a obligat pârâta la plata contravalorii lipsei de folosinţă în cuantum de 276.793,44 dolari SUA pentru perioada august 1999–august 2000, reclamantul fiind dat în debit cu diferenţa de taxă de timbru neachitată, în cuantum de 101.504.000 lei.
Apelul pârâtei a fost respins prin Decizia civilă nr. 185 din 7 mai 2002 a Curţii de apel Bucureşti, decizie casată de Curtea Supremă de Justiţie, care prin Decizia civilă nr. 4667 din 17 decembrie 2002 a dispus rejudecarea cauzei de către aceeaşi instanţă de fond, care a acordat reclamantului mai mult decât a cerut, ignorând şi dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru.
Primind cauza spre rejudecare, Tribunalul Bucureşti a soluţionat-o la primul termen, şi a admis acţiunea, a obligat pe pârâtă la plata contravalorii lipsei de folosinţă pentru imobil în cuantum de 276.793,44 dolari SUA pentru perioada ianuarie 1999-august 2000, precum şi la cheltuieli de judecată.
A reţinut instanţa în motivarea acestei soluţii că până la predarea imobilului de către pârâtă, reclamantul a suferit o pagubă, ce constă în beneficiul nerealizat.
În apelul formulat, pârâta a susţinut că nu există culpă din partea sa, ca instituţie publică în întârzierea eliberării imobilului şi în plus, erau operante dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 40/1999, în temeiul căruia a solicitat în două rânduri fostului proprietar care a redobândit imobilul, precum şi reclamantului, reînnoirea locaţiunii, cereri rămase fără răspuns.
Prin Decizia nr. 339 din 17 iulie 2003, Curtea de apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins ca nefondat apelul pârâtei. S-a motivat succint hotărârea prin aceea că dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 40/1999 nu sunt demonstrate ca atare, iar culpa în producerea prejudiciului cauzat aparţine pârâtei în condiţiile art. 998 C. civ.
Împotriva acestei decizii în termen legal pârâta a declarat recurs, invocând motivele de casare prevăzute de art. 304 pct. 9 (nelegalitatea) şi pct. 10 (nepronunţarea asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii) din Codul de procedură civilă.
Intimatul-reclamant nu a formulat întâmpinare în combaterea recursului.
Recursul este fondat, urmând ca în temeiul art. 312 C. proc. civ. să fie admis, cu consecinţa casării celor două hotărâri pronunţate şi pe fond a respingerii acţiunii, pentru următoarele considerente.
Reclamantul şi-a bazat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 998 C. civ., care consacră răspunderea civilă delictuală a unei persoane.
Din analiza prevederii legale menţionate rezultă că pentru angajarea răspunderii civile delictuale se cer întrunite patru condiţii, cumulative: existenţa unui prejudiciu, existenţa unei fapte ilicite, existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, precum şi existenţa vinovăţiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenţia, neglijenţa sau imprudenţa ca care a acţionat.
În speţă se constată că aceste patru condiţii nu sunt întrunite cumulativ.
Cu privire la prejudiciu, reclamantul a afirmat că el constă în contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului plus beneficiul nerealizat, datorită faptei ilicite şi culpabile a pârâtei.
A fost întocmită o expertiză (necomunicată pârâtei) din care instanţa a ales varianta pentru instituţii bancare, chiria fiind calculată atât pentru construcţii, cât şi pentru teren.
Din nici o probă nu rezultă însă că reclamantul desfăşura o asemenea activitate sau era în tratative cu o unitate bancară în vederea închirierii, pentru a se reţine caracterul cert al prejudiciului.
Într-adevăr, din contractul de vânzare-cumpărare rezultă că F.Ş. şi F.C. au vândut reclamantului cu preţul de 500 milioane lei imobilul pe care îl dobândiseră prin sentinţa civilă nr. 8178/1997 a Judecătoriei sectorului 1, contractul purtând menţiunea că la data autentificării, 13 august 1998, cumpărătorul intră în stăpânirea de fapt a imobilului, fără nici o formalitate de punere în posesie.
În realitate, astfel cum rezultă din ansamblul dosarului, imobilul nu era liber, ci era ocupat de o instituţie publică, respectiv de pârâta D.G.V.-D.R.V. Bucureşti.
Cum s-a susţinut în apărare de către această pârâtă pe tot parcursul judecăţii şi, s-a dovedit, în speţă erau incidente dispoziţiile art. 4 din OUG nr. 40/1999, potrivit cu care pentru imobilele, terenuri şi construcţii, redobândite de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora şi folosite la data cererii de retrocedare de (…) instituţii publice, proprietarul va încheia, la cererea locatarului, un contract de închiriere pe o perioadă de 3 ani.
Cum foştii proprietari au redobândit bunul în anul 1997, apare cu evidenţă că până în anul 2000, în condiţiile textului de lege menţionat, pârâta avea dreptul să folosească imobilul închiriat.
Ca atare, lipseşte caracterul ilicit al faptei de a continua folosirea bunului, ca o condiţie sine qua non a angajării răspunderii civile delictuale.
Reclamantului îi revenea sarcina probei, conform art. 1169 C. civ.
Cum ambele instanţe au ignorat, în hotărârile pronunţate, exigenţele art. 998 şi art. 1169 C. civ. şi ale art. 4 din OUG nr. 40/1999 sunt întrunite cerinţele art. 309 pct. 9 C. proc. civ. De asemeni, s-au ignorat probele administrate, constând în caracterul de instituţie publică al pârâtei, care beneficia de protecţia oferită de lege pentru continuarea locaţiunii, coroborat cu preluarea necritică a concluziilor expertizei, care a stabilit o sumă exorbitantă pentru lipsa de folosinţă pe o perioadă de 1 an şi jumătate a unui imobil pentru proprietatea căruia reclamantul plătise, cu numai un an înainte, doar 500 milioane lei. Sunt întrunite astfel şi cerinţele art. 304 pct. 10 C. proc. civ., invocate în recurs.
În concluzie, recursul va fi admis, urmând a fi modificată Decizia Curţii de apel, în sensul că, admiţându-se apelul pârâtei, va fi schimbată sentinţa şi pe fond acţiunea va fi respinsă, pentru neîntrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, invocate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta D.G.V.-D.R.V. împotriva deciziei nr. 339 din 17 iulie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică această decizie în sensul că admite apelul pârâtei împotriva sentinţei civile nr. 325 din 25 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o schimbă şi respinge acţiunea formulată de reclamantul L.A.M. ca nefondată.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5159/2003. Civil. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4784/2003. Civil. Actiune în constatare. Recurs → |
|---|
