ICCJ. Decizia nr. 4991/2003. Civil. Daune morale - OG nr.137/31.08.2000. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4991
Dosar nr. 6010/2003
Şedinţa publică din 8 iunie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A.E.R. a chemat în judecată pe pârâta I.A.V., solicitând ca, în baza OG nr. 137/2000 să i se aplice acesteia o amendă contravenţională şi să se dispună restabilirea situaţiei anterioare discriminării la care a fost supusă prin excluderea abuzivă din „Asociaţia de proprietari", la mai multe adunări generale care au avut loc.
De asemeni, reclamanta a mai solicitat „retragerea actului" prin care a fost încuviinţată constituirea Asociaţiei de proprietari, precum şi obligarea pârâtei la plata unor daune morale în valoare de 2.001.000.000 lei.
Acţiunea reclamantei a fost respinsă, ca inadmisibilă, prin sentinţa civilă nr. 280 din 17 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe considerentul că, potrivit art. 20 din OG nr. 137/2000, formularea acţiunii în justiţie pentru despăgubiri este precedată, în mod obligatoriu, de existenţa unei discriminări care a fost sancţionată contravenţional de către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.
În cauză, această condiţie nu a fost îndeplinită, astfel că acţiunea a fost considerată inadmisibilă.
Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei a fost respins, ca nefondat, prin Decizia nr. 392/A din 4 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
S-a reţinut că instanţa de fond a făcut o corectă aplicare a art. 2, art. 20 şi art. 21 din OG nr. 137/2000 şi a art. 109 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazurile prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, ceea ce în cauză nu s-a realizat, acţiunea reclamantei fiind astfel inadmisibilă.
La data de 26 septembrie 2003 s-a înregistrat, în termen legal, recursul declarat de reclamantă împotriva deciziei instanţei de apel.
Reclamanta critică Decizia pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 5, 6, 7, 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În esenţă, aceasta susţine că i s-a încălcat dreptul la apărare prin respingerea cererii de amânare a cauzei pe care a depus-o pentru termenul din 4 septembrie 2003, că Decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină şi că s-a omis examinarea şi pronunţarea asupra cererii sale privind restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
Deasemeni, reclamanta critică Decizia instanţei la apel, invocând că aceasta cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, că instanţa a interpretat greşit actul juridic şi că nu s-a pronunţat asupra dovezilor administrate.
Recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează.
O primă menţiune care se impune a fi făcută în raport de motivele de recurs invocate este aceea că instanţele nu s-au pronunţat pe fondul cauzei, acţiunea fiind respinsă ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea unei proceduri prealabile obligatorii.
Reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 19 şi art. 21 alin. (1), (2) şi (3) din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare.
Art. 19 cuprinde definiţia contravenţiei care vizează atingerea adusă dreptului la demnitatea personală, iar art. 21 stabileşte dreptul persoanei care se pretinde discriminată de a pretinde despăgubiri, precum şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.
Aceste texte invocate de reclamantă trebuie însă coroborate cu cele cuprinse în art. 2 şi art. 20 alin. (3) din OG nr. 137/2000, aşa cum corect s-a reţinut instanţa de apel.
Mai exact, art. 2 alin. (1) descrie conţinutul noţiunii de „discriminare", iar alin. (2) al aceluiaşi articol stabileşte natura răspunderii pe care o atrage orice formă de discriminare, cu excepţia situaţiei când aceasta intră sub incidenţa legii penale; este vorba despre răspunderea contravenţională.
Art. 20 alin. (3) din actul normativ aplicabil cauzei stabileşte competenţa constatării şi sancţionării contravenţiilor prevăzute la cap. II (între care se află şi cea încriminată în art. 19 citat) în favoarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Cu alte cuvinte, persoana care se consideră discriminată într-una din formele prevăzute în actul normativ se adresează organismului menţionat mai sus, care procedează corespunzător dispoziţiilor Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare şi, în măsura în care se constată şi se aplică sancţiunea pentru comportamentul discriminator se naşte posibilitatea de a uza de o acţiune de drept comun pentru a obţine despăgubiri proporţional cu prejudiciul suferit, precum şi de a obţine restabilirea situaţiei anterioare discriminării.
Potrivit art. 109 alin. (1) C. proc. civ., oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente, iar alin. (2) stabileşte o condiţie extrinsecă sesizării instanţei, respectiv îndeplinirea unei proceduri prealabile, dar nu în toate cazurile, ci numai în acele cazuri în care legea prevede obligativitatea parcurgerii acestei proceduri, fără a fi vorba însă de o jurisdicţie specială administrativă. Această condiţionare nu reprezintă o încălcare a art. 21 alin. (4) din Constituţie, republicată, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 409 din 12 octombrie 2004.
În speţă, persoana care se consideră discriminată are, deci, obligaţia parcurgerii procedurii prealabile prevăzută de art. 20 alin. (3) din OG nr. 137/2000, materializată în constatarea şi, eventual, sancţionarea comportamentului pretins discriminator, după care se poate adresa instanţei de drept comun în temeiul art. 21 alin. (1) din acelaşi act normativ.
Neprocedând în acest mod, reclamanta a formulat o acţiune inadmisibilă, corect respinsă.
Sub acest aspect, Decizia instanţei de apel este legală şi temeinică, iar criticile din recurs privind lipsa motivării deciziei instanţei de apel, pe fond, precum şi existenţa unor motive contradictorii, străine de natura pricinii, aplicarea greşită a legii şi nepronunţarea asupra unor dovezi administrate sunt nefondate.
Legat de încălcarea dreptului său la apărare, critica recurentei este, de asemeni, nefondată. Instanţa de apel a respins justificat a doua cerere de amânare a judecăţii cauzei, după ce, la termenul anterior acceptase o cerere similară pentru primirea întâmpinării pârâtei şi pregătirea apărării.
Pentru toate considerentele expuse mai sus urmează a se respinge recursul ca nefondat, nefiind incident nici unul dintre motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. [art. 312 alin. (1) C. proc. civ.].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.E.R. împotriva deciziei nr. 392A din 4 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5267/2003. Civil. Anulare casatorie. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4202/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
