ICCJ. Decizia nr. 5071/2003. Civil. Revendicare imobiliară. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5071
Dosar nr. 1562/3/2003
Şedinţa publică din 20 iunie 2007
Asupra recursului civil de faţă.
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1168 din 21 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, a respins excepţia netimbrării acţiunii reclamanţilor, ca nefondată.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului N.V., ca nefondată.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti pentru capătul de cerere privind revendicarea construcţiei situată în Bucureşti.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA în ceea ce priveşte revendicarea terenului, în suprafaţă de 1207,18 mp, situat în Bucureşti.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a RA A.P.P.S., ca nefondată.
A admis în parte cererea reclamanţilor C.Ş.G., B.B.M.G.Ş., B.C.E.B. şi N.V.M., în contradictoriu cu pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, RA A.P.P.S., SC P. SA şi Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum a fost completată şi precizată la 29 octombrie 1999.
A constatat nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a imobilului (teren în suprafaţă de 1207,18 mp şi a construcţiei de pe acest teren) situat în Bucureşti.
A respins capetele de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere ale acestui imobil din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a SC P. SA şi obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie terenul şi clădirea sus menţionată.
A omologat raportul de expertiză topografică efectuat de expertul B.C.
A omologat raportul de expertiză tehnică construcţii efectuat de expertul R.M.
A obligat pârâţii să plătească reclamanţilor cheltuielile de judecată, în sumă de 45.000.000 lei, reprezentând onorariu expert.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au chemat în judecată pe pârâta SC P. SA solicitând obligarea acesteia să lase în deplină şi liniştită posesie imobilul compus din teren în suprafaţă de cca 1207,18 mp şi construcţia aferentă, trecut în proprietatea statului fără titlu.
La data de 19 octombrie 1999, reclamanţii au formulat cerere de întregire a acţiunii, prin care au chemat în judecată şi pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti, RA A.P.P.S. şi RA P. SA, solicitând să se constate nulitatea absolută a formelor de trecere în proprietatea statului a terenului şi construcţiei şi nulitatea absolută a formelor de trecere a acestui imobil din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA şi să fie obligate pârâtele să le lase imobilul în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie.
La termenul din 12 februarie 2001, la cererea reclamanţilor, a fost introdus în cauză Ministerul Finanţelor Publice, ca reprezentant al Statului Român.
Tribunalul a mai constatat că cererea este scutită de taxă de timbru, deoarece, potrivit art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997, cererile în justiţie ale foştilor proprietari pentru dobândirea imobilelor preluate abuziv sunt scutite de plata taxei de timbru.
Reclamantul N.V.M. are calitate procesuală activă, deoarece a făcut dovada că este moştenitorul autorului său, căruia i s-au naţionalizat mai multe apartamente în Cal. V. Între S.C. şi M.C.B.B., pe de o parte şi ing. V.N.C., pe de altă parte, s-a încheiat convenţia prin care acesta din urmă devenea proprietarul întregii suprafeţe de teren aferentă imobilului ce urma să fie construit în cal. V., colt cu cal. G., cele două moştenitoare ale prinţului Ştirbei păstrându-şi anumite componente din construcţie.
În acest fel, reclamantul N.V.M. a făcut dovada că este persoană îndreptăţită la restituire, potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001.
S-a constatat, în schimb, lipsa calităţii procesuale pasive a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că, prin protocolul din 28 octombrie 1993, imobilul a trecut, cu plată, din proprietatea statului şi administrarea RA A.P.P.S. în proprietatea RA P. SA.
Tribunalul a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce priveşte revendicarea terenului, având în vedere că prin protocol s-a transmis doar dreptul de proprietate asupra construcţiei, terenul rămânând în continuare proprietatea Statului Român.
RA A.P.P.S. are calitate procesuală pasivă, pentru că, în situaţia în care s-ar dispune restituirea în natură a imobilului către foştii proprietari, RA A.P.P.S. are obligaţia, potrivit convenţiei încheiate cu S.N.P. P. SA şi Legii nr. 99/1999 să despăgubească pârâta pentru imobilul ce a format obiectul convenţiei de vânzare-cumpărare.
În ceea ce priveşte fondul cauzei, tribunalul a constatat faptul că imobilul situat în Bucureşti, sector 1 a fost proprietatea autorilor reclamanţilor. Preluarea de către Statul Român s-a realizat în baza Decretului nr. 92/1950, astfel încât a fost abuzivă, în sensul art. 1 şi art. 2 din Legea nr. 10/2001.
Întrucât preluarea s-a făcut numai pe numele lui N.V., deşi partea construită din imobil şi întregul teren erau evidenţiate în cartea funciară pe numele foştilor proprietari, S.C. şi B.B.C.M., nu au fost respectate dispoziţiile art. 1 pct. 1 şi 5 şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950, astfel încât formele de trecere în proprietatea statului sunt lovite de nulitate absolută.
Capătul de cerere privind constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S în patrimoniul SC P. SA a fost respins, motivat de faptul că, la data înstrăinării, pe rolul instanţelor nu exista o acţiune privind nulitatea titlului de proprietate al statului , iar cele două instituţii nu au fost notificate în sensul de a nu proceda la înstrăinare.
La adoptarea acestei soluţii, tribunalul a mai avut în vedere şi că imobilul a devenit un imobil nou în raport de cel preluat, iar potrivit art. 18 lit. c) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în această situaţie, foştilor proprietari li se cuvin măsuri reparatorii prin echivalent.
Tribunalul nu s-a pronunţat, însă, asupra măsurilor reparatorii prin echivalent, având în vedere că reclamanţii au solicitat doar restituirea în natură, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, despăgubirile urmează regimul juridic prevăzut de această lege.
Prin Decizia nr. 645A din 9 noiembrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâţii RA A.P.P.S S.A. şi Ministerul Finanţelor Publice.
Curtea de apel a reţinut că acţiunea reclamanţilor a avut ca obiect trei capete de cerere:
-constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului;
- constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA;
- obligarea pârâtelor de a lăsa în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie imobilul în litigiu.
Pretenţia dedusă judecăţii a fost întemeiată de reclamanţi pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi pe dispoziţiile Legilor nr. 112/1995 şi nr. 213/1998.
Ministerul Finanţelor Publice a stat în proces cu respectarea principiului disponibilităţii părţilor, deoarece, din considerentele hotărârii atacate rezultă în mod explicit raportarea instanţei la pârâtul Statul Român, în condiţiile reprezentării legale procesuale.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală, deoarece dispoziţiile art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998 sunt relevante şi explicite, iar legitimarea procesuală se determină după împrejurările de fapt şi de drept prezentate de reclamanţi.
Trecerea imobilului în proprietatea statului s-a realizat fără titlu, pentru că a nesocotit dispoziţiile constituţionale de la acea vreme, iar art. 7 din Legea nr. 213/1998 impune îndeplinirea cumulativă a condiţiilor conformităţii măsurii de preluare a bunului cu legea în vigoare, Constituţia şi tratatele internaţionale la care România era parte în acel moment.
A mai reţinut curtea de apel, că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a RA A.P.P.S. a fost în mod corect soluţionată de prima instanţă, iar capătul de cerere privind lăsarea imobilului în deplină proprietate şi liniştită posesie nu poate fi respins ca inadmisibil după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, întrucât dispoziţiile art. 46 alin. (1) din această lege îngăduie în mod expres posibilitatea de opţiune a reclamanţilor.
Curtea de apel a constatat că şi apelurile reclamanţilor sunt nefondate.
Astfel, deşi hotărârea primei instanţe s-a întemeiat pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituţiilor şi normelor juridice ale Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acţiune în revendicare, dispozitivul hotărârii a fost păstrat, cu substituirea considerentelor de fapt şi de drept.
Acţiunea în revendicare este ataşată în mod direct de bunul a cărui proprietate se reclamă şi îl urmăreşte în mâinile oricărui deţinător s-ar găsi. Caracterul real al acţiunii în revendicare se conservă atât timp cât există şi posibilitatea concretă de a readuce bunul revendicat în patrimoniul revendicatorului.
Din momentul în care evenimentele ulterioare măsurii de preluare au avut ca rezultat transformarea de esenţă a bunului, prin înglobarea unei părţi a acestuia într-o construcţie unitară prin structură şi destinaţie, obiectul revendicării trebuie să fie convertit în mod necesar într-o pretenţie în despăgubire.
Cât timp dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. obligă instanţa să se pronunţe numai asupra capătului de cerere care constituie obiect al cererii de chemare în judecată, despăgubirile civile stabilite de experţi nu pot fi valorificate în acest proces.
De asemenea, a reţinut curtea de apel, cât timp reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natură a bunului imobil în litigiu, capătul de cerere referitor la constatarea nulităţii absolute a formelor de transmitere a imobilului de la RA A.P.P.S la RA P. SA nu mai poate fi susţinut de reclamanţi şi analizat de instanţă, întrucât condiţia interesului nu se mai justifică.
În cadrul procesual complex de investire a instanţei de judecată, structurat pe trei capete de cerere, aparent independente, numai existenţa posibilităţii reale de obţinere în natură a bunului conferă interes reclamanţilor în susţinerea celorlalte capete de cerere.
Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi B.C.E.B. şi pârâţii RA A.P.P.S. şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor).
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., reclamanţii au arătat că hotărârea atacată a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, se sprijină pe motive contradictorii, străine de natura pricinii şi este lipsită de temei legal.
Astfel, instanţa a refuzat, fără temei legal, să examineze cererea privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului în proprietatea SC P. SA, invocând din oficiu excepţia lipsei de interes şi fără să o pună în discuţia părţilor, încălcând astfel principiul contradictorialităţii procesului civil.
Neanalizarea acestui capăt de cerere echivalează cu o denegare de dreptate şi afectează grav dreptul de acces la justiţie.
Refuzând să se pronunţe pe fond asupra cererii de revendicare, instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit regulile procesului civil ce guvernează şi garantează principiul disponibilităţii.
Cele trei capete de cerere nu sunt "aparent independente", ci constituie cereri aflate în raporturi specifice cererilor principale şi cererilor accesorii, deoarece, pentru soluţionarea acţiunii în revendicare, este absolut necesar să se stabilească raporturile create între deţinătorul clădirii şi deţinătorul terenului.
Interdependenţa dintre capetele de cerere este clarificată de dispoziţiile art. 17 C. proc. civ. şi de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat recurenţii, că legea nu permite păstrarea soluţiei primei instanţe, conform căreia, după preluarea clădirii de către RA P., terenul a rămas în continuare în proprietatea Statului Român, în condiţiile în care s-a dovedit numai în apel că terenul are regimul juridic reflectat de poziţia nr. 216 din Anexa nr. 6 la HG nr. 60/2005, astfel cum a fost modificată prin HG nr. 265/2005.
Instanţa de apel a aplicat incorect dispoziţiile art. 297 alin. (2) C. proc. civ., pentru că, stabilind că este caz de rejudecare în fond a pricinii, trebuia să anuleze în tot sau în parte sentinţa.
În cauză sunt incidente şi dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţin reclamanţii, pentru că, instanţa de apel a dezlegat contradictoriu problema calităţii procesuale pasive privind revendicarea terenului, pentru că, deşi HG nr. 265/2005 prevede că terenul este proprietate privată a statului, aflat în administrarea RA A.P.P.S., instanţa de apel a păstrat considerentele sentinţei prin care se reţine că terenul este administrat în întregime de Municipiul Bucureşti.
Deşi instanţa a reţinut că imobilul în litigiu este reprezentat de teren şi construcţie, a redus incorect obiectul acţiunii la construcţia edificată până la momentul preluării.
Decizia este contradictorie şi cu privire la capătul de cerere admis de instanţa de fond, pentru că, în condiţiile în care prima sentinţă nu a fost anulată, instanţa de fond a motivat preluarea abuzivă pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar instanţa de apel pe dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat reclamanţii că motivarea deciziei, prin care se interverteşte acţiunea în revendicare într-o acţiune personală, în despăgubire, este străină de natura pricinii, deoarece nu este vorba despre o lucrare nouă, în sensul art. 494 C. civ., care s-ar afla în domeniul de aplicaţie al indemnizării autorului lucrărilor care au devenit bun principal în raport cu fondul, deoarece instanţa a reţinut că lucrările efectuate au înglobat construcţia existentă pe teren la momentul naţionalizării.
Aceleaşi greşeli ale instanţei de apel, au arătat, în esenţă, reclamanţii, atrag şi incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pentru că instanţa, fără a analiza elementele specifice acţiunii în revendicare, a fost preocupată exclusiv de identificarea judiciară a unui obstacol la restituirea în natură.
Recursul Statului Român este întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul a arătat că reţinerea de către instanţa de fond, în tot cuprinsul sentinţei, a Ministerului Finanţelor Publice în calitate de pârât, nu poate fi considerată omisiune, iar judecata în contradictoriu cu ministerul reprezintă o încălcare a principiului disponibilităţii.
Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, pentru că titularul dreptului de proprietate este SC P. SA.
Mai arată recurentul, că imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu, Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 73/1995, statuând că se încadrează în acest segment imobilele preluate fie printr-un act administrativ legal, fie, pur şi simplu, în baza unei reglementări legislative în vigoare la data respectivă.
În mod greşit a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată, pentru că nu a fost dovedită culpa procesuală.
Pârâta RA A.P.P.S. şi-a întemeiat, la rândul său, recursul pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că nu are calitate procesuală pasivă, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată.
Astfel, S.N.P. P. SA este proprietara imobilului construcţie, iar RA A.P.P.S. are un drept de administrare asupra terenului, potrivit HG nr. 60/2005, modificat şi completat prin HG nr. 265/2005.
Prin protocolul încheiat la data de 28 octombrie 1993, între RA A.P.P.S. şi RA P. SA, s-a prevăzut doar trecerea imobilului dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu, fără să se stabilească în sarcina regiei obligaţia de dezdăunare, în situaţia în care aceasta ar fi obligată la restituirea imobilului.
Pârâta S.N.P. P. SA nu a făcut cerere de chemare în garanţie, iar în lipsa unei asemenea cereri, instanţa nu poate să constate calitatea procesuală pasivă a pârâtei, pentru că ar încălca principiul disponibilităţii.
Analizând recursurile, în limita criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de pârâte nu sunt fondate.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta RA A.P.P.S., se constată că, în procesul civil, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin cererea de chemare în judecată, instanţele au fost sesizate cu o acţiune complexă, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanţilor în proprietatea statului, constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul SC P. SA şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului.
Prin urmare, indiferent de faptul că nu a fost chemată în garanţie în proces şi indiferent de natura obligaţiilor pe care pârâta şi le-ar fi asumat sau nu faţă de S.N.P. P. SA prin protocolul amintit, ea are calitate procesuală pasivă, pentru că a fost parte în operaţiunea juridică de trecere a imobilului în proprietatea S.N. P. P.
Pentru că reclamanţii au solicitat inclusiv anularea formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. S.A. în patrimoniul SC P. SA, şi pentru că operaţiunea de înstrăinare presupune drepturi şi obligaţii reciproce, independent de o eventuală obligaţie de dezdăunare, există identitate între persoana chemată în judecată şi persoana care s-a obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
În plus, pârâta susţine că este titular al dreptului de administrare asupra terenului pe care este edificată construcţia şi, pentru că acţiunea în revendicare vizează şi terenul asupra căruia RA A.P.P.S. exercită un drept real, calitatea procesuală a acestei pârâte este justificată.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se constată că, prin cererea depusă la dosarul de fond la data de 12 februarie 2001, reclamanţii au solicitat "introducerea în cauză, pentru opozabilitatea hotărârii judecătoreşti ce se va pronunţa a Ministerului Finanţelor Publice (...), ca reprezentant al statului".
Prin urmare, voinţa reclamanţilor a fost aceea de a se judeca în contradictoriu cu Statul Român, reprezentat de ministerul ce în mod legal îl reprezintă, astfel că principiul disponibilităţii a fost respectat.
Este adevărat că în citativul încheierilor aflate la dosarul de fond, Ministerul Finanţelor este menţionat în calitate de parte, dar şi-a asumat calitatea de reprezentant al statului, din moment ce reprezentantul ministerului, prezent la termenele de judecată, nu a invocat excepţia lipsei calităţii de parte în proces a ministerului.
De altfel, ca parte a fost citat ministerul şi în procedura derulată la curtea de apel şi, deşi, unul dintre motivele de apel viza tocmai acest aspect, nu a solicitat rectificarea erorii.
Esenţial este că atât instanţa de fond cât şi cea de apel au reţinut în considerentele hotărârilor pronunţate că reclamanţii au chemat în judecată Ministerul Finanţelor Publice ca reprezentant al statului şi că în această calitate a stat ministerul în proces.
Cât priveşte critica referitoare la lipsa calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, aşa cum s-a arătat, calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel despre care se pretinde că este obligat în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat şi constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din proprietatea autorilor reclamanţilor în proprietatea statului.
Statul a fost implicat în acest raport juridic dedus judecăţii, motiv pentru care are calitate procesuală pasivă.
Nefondate sunt şi criticile referitoare la titlul în baza căruia imobilul a trecut în proprietatea statului.
Titlul de proprietate, indiferent dacă aparţine statului, unei alte persoane juridice sau fizice, trebuie să fie legal, iar legea în baza căruia a fost dobândit trebuie să respecte dispoziţiile constituţiei sub imperiul căreia a fost adoptată.
De altfel, art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 defineşte în termeni lipsiţi de echivoc noţiunea de titlu legal al statului, dispunând că: „Fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
Din acest punct de vedere, în mod corect ambele instanţe au constatat că preluarea a avut loc fără titlu.
Astfel, preluarea a avut loc cu încălcarea a însăşi dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, în considerarea persoanei autorului reclamantului N.V.M., ignoraţi fiind ceilalţi proprietari ai imobilului, care erau înscrişi în evidenţele funciare ale vremii.
În plus, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de apel, Constituţia României de la acea dată reglementa ca mod de dobândire a proprietăţii de către stat exproprierea pentru cauză de utilitate publică, preluarea fiind supusă condiţiei de plată a unor despăgubiri. In acest sens, art. 10 din Constituţia României intrată în vigoare la 13 aprilie 1948 prevedea: „Pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi şi cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiţie".
Aşadar, dobândirea de către stat a unei proprietăţi, prin încălcarea legii de preluare şi a constituţiei atunci în vigoare, a fost o dobândire fără titlu şi imobilele preluate pot face obiectul acţiunii în revendicare, potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Decizia Curţii Constituţionale, la care face referire recurentul, nu este de natură a duce la o altă concluzie, pentru că, pronunţată în contextul analizării constituţionalităţii anumitor dispoziţii ale Legii nr. 112/1995, Decizia consacră principiul unanim acceptat că preluarea cu titlu există doar atunci când se realizează printr-un act administrativ legal sau în baza legii.
Nefondate sunt şi criticile acestui recurent referitoare la obligarea la plata cheltuielilor de judecată, pentru că, fiind parte căzută în pretenţii, conform dispoziţiilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să suporte cheltuielile de judecată.
Recursul declarat de reclamanţi este fondat.
Este întemeiată critica privind greşita aplicare de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 297 C. proc. civ.
Sesizat cu acţiune în revendicare, întemeiată pe dispoziţiile art. 480-481 C. civ., cu cerere în constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului în proprietatea Statului şi cu o cerere de constatare a nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA, tribunalul a soluţionat acţiunea în revendicare şi cererea pentru constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere a imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în cea a RA P. SA, conform prevederilor Legii nr. 10/2001, necercetând cauza în raport de pretenţia concretă dedusă judecăţii şi de prevederile legale pe care reclamantul şi-a întemeiat acţiunea. Procedând în acest mod şi admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale a SC P. SA, tribunalul nu a intrat în cercetarea fondului acestor cereri, cercetând în fond numai capătul de cerere privind constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului în proprietatea statului.
De altfel, instanţa de apel a reţinut că prima instanţă şi-a întemeiat hotărârea pe considerente străine de natura pricinii, prin aplicarea instituţiilor şi normelor juridice ale Legii nr. 10/2001, în pofida faptului că fusese sesizată cu o acţiune în revendicare, însă greşit a menţinut soluţia, cu substituirea motivării.
Faţă de prevederile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. şi de aceste împrejurări reţinute şi de instanţa de apel, soluţia legală era de admitere a apelului, desfiinţare în parte a sentinţei şi trimiterea cauzei la prima instanţă pentru rejudecarea celor două cereri.
Aşa cum deja s-a arătat, instanţele au fost sesizate cu o acţiune complexă, prin care s-a solicitat constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului compus din teren şi construcţie din proprietatea autorilor reclamanţilor în proprietatea statului, constatarea nulităţii formelor de trecere a imobilului din patrimoniul RA A.P.P.S. în patrimoniul SC P. SA şi lăsarea în deplină proprietate şi liniştită posesie a imobilului.
De fapt, nici instanţa de apel nu a cercetat în fond toate cererile.
Calificând greşit capătul de cerere privind constatarea nulităţii formelor de înstrăinare a imobilului către SC P. SA ca fiind accesoriu, nu a cercetat această cerere, reţinând că nu mai poate fi susţinută şi analizată, pentru că reclamanţii nu mai pot obţine restituirea în natura.
Fondată este şi critica reclamanţilor legată de modul în care instanţa de fond a dezlegat problema calităţii procesuale pasive privind revendicarea terenului, aspect neanalizat de instanţa de apel.
Astfel, instanţa de fond a reţinut că SC P. SA nu are calitate procesuală pasivă în ceea ce priveşte revendicarea terenului, pentru că, prin protocolul încheiat la 28 octombrie 1993, terenul a rămas în proprietatea statului.
Numai că, la punctul 1 din protocol este menţionat că RA. A.P.P.S. predă şi RA P. SA preia în patrimoniu imobilul din cal. V., cu caracteristicile din anexă.
În anexa, ce reprezintă de fapt fişa clădirii, este trecut şi terenul construit şi neconstruit de 1076 mp, cu menţiunea de subsol că, fiind proprietate de stat, nu este inclus în suma stabilită ca preţ la punctul 2 din protocol.
Prin urmare, terenul fiind în administrarea R.A. A.P.P.S şi folosinţa SC P. SA, în mod greşit s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, pentru că, în ceea ce priveşte revendicarea terenului, calitatea procesuală pasivă aparţine tuturor persoanelor care au posesia bunului, indiferent de titlul cu care deţin imobilul.
Fată de cele arătate, fără să se analizeze celelalte critici, se va admite recursul declarat de reclamanţi împotriva deciziei, care va fi casată în parte.
Se va admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, ce va fi anulată în parte şi, respingându-se excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce priveşte revendicarea terenului, se va trimite cauza la Tribunalul Bucureşti în vederea soluţionării capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere ale imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în proprietatea SC P. SA şi obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie terenul şi clădirea.
Se vor menţine dispoziţiile deciziei referitoare la respingerea apelurilor Ministerului Finanţelor Publice ca reprezentant al Statului Român şi RA A.P.P.S. şi se vor păstra celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Se vor respinge recursurile declarate de pârâţii R.A. A.P.P.S şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii C.Ş.G., B.B.M.G.Ş. şi B.C.E.B. împotriva deciziei nr. 645A din 9 noiembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, pe care o casează în parte.
Admite apelul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei nr. 1168 din 21 octombrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV a civilă, pe care o anulează în parte.
Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC P. SA, în ceea ce priveşte revendicarea terenului.
Trimite cauza la Tribunalul Bucureşti în vederea soluţionării capetelor de cerere privind constatarea nulităţii absolute a formelor de trecere ale imobilului din proprietatea RA A.P.P.S. în proprietatea SC P. SA şi obligarea pârâţilor de a lăsa în deplină proprietate, liniştită şi netulburată posesie terenul şi clădirea.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi păstrează celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Respinge recursurile declarate de pârâţii RA A.P.P.S şi Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 540/2003. Civil. Conflict de munca magistrati -... | ICCJ. Decizia nr. 619/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
