ICCJ. Decizia nr. 5325/2003. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5325
Dosar nr. 6134/2003
Şedinţa publică din 28 septembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 2 iulie 2002, reclamanta B.D. a chemat în judecată Tribunalul Vâlcea solicitând obligarea acestuia la plata drepturilor salariale ce i se cuvin, conform HGR. nr. 403/2001.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că este judecător la Judecătoria Rm. Vâlcea, iar potrivit HGR. nr. 403/2001, personalului bugetar i s-au aplicat sporuri la salariul de încadrare în aşa fel încât să nu se diminueze salariile nete ca urmare a perceperii sumelor ce se reţin cu titlu de asigurări sociale.
Reclamanta a arătat, în esenţă, că deşi se afla în concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani, beneficia de majorarea salarială astfel încât reducerea veniturilor ei făcută de instituţie cu motivarea că la 1 aprilie 2001 se afla în concediu şi nu ar beneficia de majorările salariale, este nelegală.
Ministerul Justiţiei, introdus în cauză, a solicitat respingerea acţiunii.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 626 din 13 noiembrie 2002 a admis acţiunea şi a obligat pârâţii în solidar la 5.136.000 lei drepturi salariale brute cuvenite pe perioada 1 mai-30 septembrie 2002, sumă care se va impozita cu ocazia executării.
În motivarea soluţiei, instanţa a constatat că reclamantei, începând cu 1 mai 2002 i-au fost reţinute pe statele de plată drepturi salariale în sumă de 5.136.000 lei fiind retribuită cu o indemnizaţie de încadrare mai mică decât cea din carnetul de muncă, de respectiv 14.170.000 lei, cu explicaţia că pe perioada concediului pentru creşterea copilului până la 2 ani, nu se poate aplica mărirea salarială, raporturile de muncă fiind suspendate. S-a mai reţinut că schimbarea indemnizaţiei de încadrare nu s-a făcut în baza unui ordin al Ministerului Justiţiei, aşa cum prevăd dispoziţiile Legii 50/2002 şi nici nu a fost emisă decizie de imputare, nici nu s-a luat un angajament de plată conform Codului muncii.
Instanţa a constatat că potrivit art. 1 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a prevederilor art. 183 din Legea nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale aprobate prin HGR. nr. 403 din 19 aprilie 2001, drepturile salariale ale asiguraţilor prevăzuţi la art. 5 alin. (1) din Legea nr.19/2000, se majorează începând cu data de 1 aprilie 2001, corespunzător cotelor de contribuţii de asigurări sociale suportată de aceştia, potrivit prevederilor acestor norme, astfel încât veniturile nete să nu fie diminuate.
S-a spus că atâta vreme cât legea nu distinge, pentru această modificare salarială, după cum raportul de muncă este în curs sau suspendat, o asemenea distincţie nu se impune. Instanţa şi-a motivat soluţia şi pe teoria drepturilor câştigate.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 47/C.D. din 28 ianuarie 2003, a respins ca nefondat recursul formulat de Ministerul Justiţiei în nume propriu şi ca reprezentant al Tribunalului Vâlcea.
Împotriva acestei hotărâri, invocând art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ. , procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, la cererea ministrului justiţiei, a declarat recurs în anulare, considerând că hotărârile în discuţie au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o greşită soluţionare a cauzei pe fond.
În motivarea recursului în anulare s-au invocat dispoziţii normative anterioare anului 1990 privind drepturile băneşti ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum şi Decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioadă în care mamei i se acordă o indemnizaţie de concediu egală cu 65 % din salariul de bază, plătită din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.
S-a spus că atât indemnizaţia prevăzută de Decretul-lege nr. 31/1990 cât şi cea prevăzută de Legea nr. 120/1997 reprezintă „indemnizaţie de asigurări sociale", în înţelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965 privind acordarea de ajutoare materiale în cadrul asigurărilor sociale de stat.
Deşi Legea nr. 12/1997 „a adus unele clarificări privind baza de calcul a indemnizaţiei în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 80 % din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, s-a susţinut în recursul în anulare, că şi-a păstrat caracterul de lege specială…astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. 880/1965, în vigoare până la 1 aprilie 2001".
Cu alte cuvinte, normele dintr-o lege ulterioară din 1997 se completează cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, emisă în anul 1995 (dintr-un act normativ de rang inferior legii), subliniindu-se totodată că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 889/1965 nu a fost abrogat sau modificat decât odată cu abrogarea integrală a acestui act normativ, prin Legea nr. 19/2000, privind sistemul public de pensii".
În sfârşit, se mai aduce ca argument faptul că recalcularea indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 sau alte acte normative speciale, cum a fost OG nr. 83/2000, ar fi prevăzut în mod expres această posibilitate, astfel că majorarea acestor indemnizaţii, după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.
Recursul în anulare este nefondat, urmând a se respinge pentru considerentele de mai jos.
În primul rând este de remarcat că reţinerea din veniturile reclamantei s-a făcut cu neobservarea dispoziţiilor legale în materie de răspundere materială prevăzută de art. 107 C. muncii, în vigoare la momentul reţinerii operate de pârâtul Tribunalul Vâlcea.
Potrivit acestor dispoziţii „obligaţia la plata despăgubirilor sau a contravalorii bunurilor, precum şi la restituirea sumelor încasate fără drept se face prin decizie de imputare, emisă de conducătorul instituţiei".
Sub acest aspect formal reţinerea operată din retribuţia petentei este nelegală.
Nici pe fond nu se angajează răspunderea materială a reclamantei.
Dreptul la indemnizaţia specială este reglementat prin Legea nr. 120/1997 care prevedea în art. 2 următoarele: „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină şi lehuzie sau oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani.
Pe perioada acestui concediu beneficiarelor li se plăteşte o indemnizaţie reprezentând 85 % din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare.
Textul stabileşte natura drepturilor şi limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizaţiei de 85 % din „salariul de bază şi celelalte venituri salariale", fără însă să dea o altă definiţie salariului de bază sau să indice criterii ori elemente de recalculare.
Dispoziţiile acestei legi nu conţin norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare, norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine ministeriale.
Dar, aşa cum se arată şi în recursul în anulare, Legea nr.120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965 pentru a se putea conchide că legea completează un act normativ inferior (hotărâre) şi pentru a se considera, cum eronat se susţine, că indemnizaţia reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 din lege, este aceeaşi ca şi cea din art. 21 din H.C.M. 880/1965.
Această din urmă dispoziţie se aplică numai în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare majorate", în caz de incapacitate temporară de muncă.
Întreaga construcţie a recursului în anulare se bazează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizaţiei nu este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 şi nici în OG nr. 83/2000, iar, pe de altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965.
Se recurge astfel pentru interpretarea unor texte de lege apărute după 1990 la acte normative, în speţă o hotărâre a Consiliului de Miniştri, apărută în urmă cu peste 30 de ani.
Potrivit normelor constituţionale, valabile şi în 1965 şi după 1990, hotărârile emise de guvern sunt acte normative date pentru organizarea executării legilor.
Regulile de tehnică legislativă cuprinse atât în vechiul Decret 16/1976 pentru aprobarea Metodologiei generale de tehnică legislativă cât şi în Legea nr. 24/2000 stipulează că hotărârile de guvern nu pot adăuga sau contraveni principiilor sau dispoziţiilor din legile şi decretele pe baza şi în vederea executării cărora au fost adoptate.
Ca atare, o extrapolare a aplicării amintitei hotărâri la alte legi, chiar din acelaşi domeniu, este nelegală.
Nu se poate primi nici argumentarea potrivit căreia modificările nu se pot face pentru perioadele pentru care raporturile de muncă sunt suspendate.
Pe durata concediului pentru creşterea copilului reclamanta nu şi-a pierdut calitatea de magistrat care îi conferă drepturi specifice, între acestea şi pe acela stabilit prin art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază" la care se calculează indemnizaţia fixă, conform art. 18 şi urm. din Legea nr. 80/1996, completată cu OUG nr. 83/2000, care include atât salariul propriu-zis [art. 16 alin. (1)], cât şi celelalte drepturi (sporuri şi indemnizaţii permanente).
Scopul şi obiectul indemnizaţiei priveşte îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei şi ocrotirea interesului suprem al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă contrară scopului reglementării.
În timp ce personalul aflat în exerciţiul funcţiei, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizaţiei lunare nici o normă specială nu interzice aplicarea dispoziţiei legale de majorare şi personalului aflat în funcţie, dar care temporar, se află în concediul special pentru care are dreptul la o indemnizaţie calculată la salariul său de bază. O altă interpretare ar fi şi contrară principiului echităţii.
Ca urmare, salariatul din categoria celor prevăzuţi în OUG nr. 83/2000, aflat în concediu pentru îngrijirea copilului beneficiază, ca şi celălalt personal, de majorarea salariului de bază ori a indemnizaţiei lunare, iar la aceasta se recalculează, în consecinţă, indemnizaţia specială cuvenită pe perioada concediului.
O diferenţiere de interpretare a modificărilor salariale aduse de OUG nr. 83/2000, fără ca aceasta să fie prevăzută expres în textul de lege amintit, în detrimentul persoanelor care se află în concediu pentru îngrijirea copilului ar duce în mod inadmisibil la încălcarea unei obligaţii internaţionale asumate de Statul Român prin ratificarea Convenţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului (Legea nr.18/1990).
Potrivit art. 27 alin. (3) din Convenţie „statele părţi vor adopta măsurile corespunzătoare, ţinând seama de condiţiile naţionale şi în limita mijloacelor lor, pentru a ajuta părinţii şi alte persoane care au în grijă un copil să valorifice acest drept şi vor oferi, în caz de nevoie, o asistenţă materială şi programe de sprijin, în special în ceea ce priveşte alimentaţia, îmbrăcămintea şi locuinţa".
Ca urmare, este de principiu că părintele care se află în concediu pentru creşterea copilului nu poate fi privat de o majorare salarială general recunoscută celorlalţi salariaţi pentru motivul că se află în concediu pentru creşterea copilului.
Statul este obligat, în conformitate cu principiile de ocrotire a copilului înscrise în norme naţionale şi internaţionale, să asigure respectarea şi ocrotirea interesului copilului, protecţia şi îngrijirea necesară acestuia pentru bunăstarea sa (art. 3 din Convenţie şi art. 1 C. familiei, pentru a nu cita decât 2 exemple din această reglementare în materie).
Pentru considerentele arătate, se va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 626 din 13 noiembrie 2002 a Tribunalului Vâlcea şi a deciziei nr. 47 din 28 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Piteşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 28 septembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5330/2003. Civil. Pretenţii. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 530/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
