ICCJ. Decizia nr. 54/2003. Civil. Revendicare - D.223/1974; constatare nulitate contracte vânzare-cumparare (legea nr.112/1995). Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 54
Dosar nr. 4176/2003
Şedinţa publică din 12 ianuarie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la Judecătoria Sibiu, la 25 septembrie 2000, D.E.I., domiciliat în Germania, prin mandatarul său M.P.H., a chemat în judecată civilă pe pârâţii Statul Român prin Consiliul Local Sibiu, Consiliul Judeţean Sibiu, SC U. SA Sibiu, P.C. şi P.E., cerând ca în contradictoriu cu aceştia să se dispună anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 4032/1917 încheiat între SC U. SA Sibiu şi chiriaşii P. în temeiul Legii nr. 112/1995 iar ca urmare, obligarea pârâţilor să-i lase imobilul în deplină proprietate şi posesie.
Reclamantul a susţinut în esenţă că imobilul revendicat a fost preluat abuziv în proprietatea statului în anul 1984 în conformitate cu dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 ca urmare a stabilirii sale în străinătate.
S-a afirmat, că deşi reclamantul a cerut în condiţiile legii, la 17 mai 1996, restituirea, notificând Consiliul Municipiului Sibiu şi SC U. SA acest fapt, pârâţii au procedat deopotrivă cu rea credinţă la înstrăinare şi respectiv dobândirea de către chiriaşii P.C. şi P.E., a imobilului proprietatea sa.
Pârâţii au solicitat prin întâmpinările formulate respingerea acţiunii invocând valabilitatea titlului statului, precum şi buna credinţă a cumpărătorilor la dobândirea bunului în temeiul Legii nr. 112/1995.
Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 7821 din 22 decembrie 2000, Judecătoria Sibiu a admis în parte acţiunea şi anume împotriva pârâţilor Statul Român prin Consiliul Local Sibiu, Consiliul Judeţean Sibiu şi SC U. Sibiu SA şi a constatat nelegalitatea titlului în temeiul căruia a fost trecut în proprietatea statului imobilul revendicat de reclamant.
Totodată a fost respinsă acţiunea împotriva pârâţilor P.C. şi P.E. ca neîntemeiată.
Hotărârea instanţei de fond a fost confirmată de Tribunalul Sibiu prin Decizia civilă nr. 632 din 26 aprilie 2001, prin respingerea apelurilor declarate de Consiliul Judeţean Sibiu, SC U. Sibiu SA şi de către reclamant, luându-se totodată act de retragerea apelului formulat de Municipiul Sibiu prin Primar.
Pentru a hotărî astfel, ambele instanţe au considerat pe de o parte că trecerea imobilului în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 a fost abuzivă, titlul statului nefiind valabil potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, pe de altă parte că înstrăinarea în condiţiile Legii nr. 112/1995 este valabilă, nedovedindu-se reaua credinţă a chiriaşilor cumpărători la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Împotriva ultimei hotărâri, a declarat recurs reclamantul.
Prin Decizia civilă nr. 2351 din 25 octombrie 2002, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis recursul şi casând hotărârile pronunţate în cauză a modificat soluţia primei instanţe în sensul că a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare intervenit între R.A.G.C.L. Sibiu devenită SC U. SA Sibiu şi pârâţii P.C. şi P.E., admiţând aşadar integral acţiunea reclamantului împotriva pârâţilor, cu menţinerea dispoziţiilor sentinţei primei instanţe în partea privind constatarea nelegalităţii titlului de proprietate invocat de Statul Român asupra imobilului.
Instanţa de recurs a considerat că în condiţiile trecerii abuzive a imobilului în proprietatea statului, corect reţinută de primele instanţe prin prisma normelor constituţionale în vigoare la data preluării şi intabulării în favoarea statului, atât Decizia administrativă întemeiată pe dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 cât şi actele ulterioare sunt lovite de nulitate, indiferent de buna sau reaua credinţă a subdobânditorilor sau a vânzătorului care s-a prevalat de titlul nul.
În raport de motivele recursului şi de apărările intimaţilor pârâţi, s-a motivat totodată că în condiţiile existenţei la data vânzării pe rolul instanţelor a unui litigiu între adevăratul proprietar şi vânzător cu privire la imobil întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 112/1995, nu s-ar putea reţine nici buna credinţă a părţilor la încheiere la convenţiei.
La 28 iulie 2003, în termenul şi cu respectarea cerinţelor procedurale aplicabile, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a atacat cu recurs în anulare ultima hotărâre invocând prin prisma dispoziţiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. încălcarea esenţială a legii cu consecinţa soluţionării greşite a fondului cauzei.
Susţinând că actele juridice de înstrăinare imobiliară sunt lovite de nulitate absolută, cu excepţia celor încheiate cu bună credinţă, cu trimitere la practica judiciară şi la dispoziţiile de principiu prevăzute în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Procurorul general a arătat că în condiţiile nedovedirii relei credinţe a pârâţilor cumpărători P.C. şi P.E. la cumpărarea imobilului, anularea actului întocmit cu respectarea cerinţelor Legii nr. 112/1995 ar fi lipsită de temei legal.
Recursul în anulare nu este întemeiat.
Conform dispoziţiilor art. 1898 C. civ. buna credinţă se constituie în convingerea, conştiinţa, credinţa dobânditorului în momentul încheierii actului, că cel de la care cumpăra îndeplineşte toate cerinţele legale spre a putea să-i transmită valabil proprietatea asupra bunului.
În caz contrar, aşadar dacă dobânditorul ştia, sau dacă cu minime diligenţe putea sau trebuia să cunoască faptul că în raport de bunul transmis, condiţiile legale privind calitatea de proprietar a transmiţătorului, era discutabilă, incertă, litigioasă, susceptibilă de viciu, buna credinţă nu mai poate fi în mod legitim reţinută.
Ori în cauză, s-a reţinut pe deplin temei că cei doi cumpărători, care ocupau imobilul în calitate de chiriaşi din anul 1989, situaţie care le permitea fără îndoială să cunoască împrejurările în care a fost dobândită proprietatea de către vânzător, nu au întreprins nici un fel de diligenţe pentru verificarea titlului, chiar dacă măsura se impunea cu necesitate în condiţiile încheierii convenţiei în anul 1997, aşadar în plin proces de aplicare a legislaţiei reparatorii adoptate de stat în favoarea celor deposedaţi abuziv.
Cum, intimaţii pârâţi nici nu ar putea invoca necunoaşterea legii, neverificarea situaţiei juridice concrete a imobilului la data cumpărării le este pe deplin imputabilă şi nu justifică reţinerea bunei lor credinţe la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în timp ce vânzătorul se află în plin proces civil cu fostul proprietar.
Ca urmare, recursul în anulare se va respinge ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2351 din 25 octombrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5425/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5394/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
