ICCJ. Decizia nr. 5425/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5425
Dosar nr. 2181/2003
Şedinţa publică din 5 octombrie 2004
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 26 martie 1997 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta A.N.E.F.S. a chemat în judecată pârâtele SC E. SA şi Consiliul local al oraşului Eforie pentru obligarea acestora să îi lase în liberă proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 22.936 mp situat în oraşul Eforie, iar în sarcina pârâtei SC E. SA să ridice construcţiile din lemn instalate pe teren cu alternativa abilitării reclamantei de a le desfiinţa pe cheltuiala pârâtei.
În motivarea acţiunii reclamanta a invocat, ca temei al proprietăţii asupra acestui teren, actul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, sub numărul 19585 din 18 iulie 1933. Acest teren, spune reclamanta, l-a stăpânit din 1927 ca stadion şi poligon de tragere. Acest teren a fost utilizat până în 1962 ca bază didactică pentru învăţământul superior sportiv, an în care au fost deposedaţi de autorităţile comuniste care au preluat terenul fără titlu. Terenul este folosit în prezent de SC E. SA ca tabără de vară şi camping.
Judecătoria Constanţa, prin încheierea din 5 mai 1998 pronunţată în dosarul nr. 3915/1997 a trimis cauza spre soluţionare Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti, urmare strămutării acestei cauze de către Curtea Supremă de Justiţie.
Prin sentinţa civilă nr. 16106 din 10 noiembrie 1999 Judecătoria sectorului 2 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Această din urmă instanţă prin sentinţa civilă nr. 117 F din 19 februarie 2001 a admis acţiunea împotriva pârâţilor SC E. SA şi Consiliul Local Eforie Nord care au fost obligaţi să lase în deplină proprietate reclamantei terenul revendicat, cu plata sumei de 15.000.000 lei cheltuieli de judecată.
A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de intervenţie formulată de SC DS ROM IT SRL.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că reclamanta A.N.E.F.S. este continuatoarea în România a învăţământului universitar sportiv, început cu O.N.E.F., continuat cu IEFS apoi ICFS şi astăzi A.N.E.F.S., patrimoniul primei instituţii transmiţându-se succesiv celorlalte.
S-a constatat că reclamanta a prezentat titlul său de proprietate datând din 1933, actul de vânzare cumpărare pentru teren, în timp ce pârâtele nu au putut indica nici titlul cu care deţin terenul nici actul normativ de preluare al acestuia, Legea nr. 15/1990 necreând un drept de proprietate asupra terenului în discuţie.
În cauză a mai fost formulată o cerere de intervenţie în interes propriu, prin care intervenienta SC DS ROM IT SRL a solicitat respingerea acţiunii în revendicare cu obligarea reclamantei la recunoaşterea contractului său de locaţiune nr. 1059 din 1992 încheiat cu SC E. SA şi cu subsidiarul ca în cazul admiterii acţiunii să fie obligată reclamanta la contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate pe acest teren. Cererea a fost respinsă pentru că intervenienta a dat dovadă de lipsă de diligenţă şi nu a observat că a contractat cu un neproprietar pe de o parte, iar pe de altă parte s-a constatat că pretinsele îmbunătăţiri nu au fost dovedite.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 395 A din 15 octombrie 2000 a respins ca nefondate apelul pârâtului Consiliului local al oraşului Eforie şi apelul intervenientei SC DS ROM IT SRL.
Prin aceeaşi decizie a fost admis apelul pârâtei SC E. SA împotriva sentinţei nr. 117 F/2001 care a fost modificată în parte în sensul că a fost admisă în parte acţiunea reclamantei. Ca urmare, a fost obligată pârâta SC E. SA să lase reclamantei, în proprietate, suprafaţa de teren de 20.872,5 mp din totalul suprafeţei de 21.191 mp situat în Eforie Nord, în incinta Complexului Meduza, judeţul Constanţa, pe aliniamentul indicat în expertiză: în perimetrul A B C E, E H având următoarele vecinătăţi: la Nord, latura BG, incinta campingului Meduza, la Sud, latura AH, strada G., la Est, latura GE EH, strada S. şi la Vest, latura BA, incinta Campingului– Meduza.
A fost respinsă cererea de revendicare pentru suprafaţa de 318,5 mp pe care se află amplasate construcţii fixe.
În motivarea acestei decizii curtea de apel a reţinut că potrivit art. 10 alin. (3) teza a 2–a din Legea nr. 10/2001, în situaţia imobilelor preluate abuziv se restituie în natură doar terenurile libere precum şi cele pe care se află construcţii uşoare sau demontabile. S-a constatat astfel că în soluţionarea cererii de revendicare nu s-a observat că pe suprafaţa de teren de 318,5 mp există construcţii fixe care împiedică restituirea în natură a acestei suprafeţe în totalitate.
Împotriva acestei soluţii au declarat recurs pârâta SC E. SA şi reclamanta ANEF.
Pârâta a invocat în drept motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ. În fapt pârâta a arătat că prin Decizia nr. 2691 din 14 noiembrie 1936 reclamanta a primit terenul în administrare şi nu în proprietate, iar potrivit art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, modificat de OUG nr. 184/2992, reclamanta nu mai este îndreptăţită să revendice în temeiul Legii nr. 10/2001. S-a mai precizat că instanţa a făcut o greşită interpretare a probelor administrate şi că nu s-a dovedit că pe terenul în discuţie existau investiţii făcute de reclamantă.
Reclamanta în recursul său a criticat hotărârea pentru motivele arătate de art. 304 pct. 6 şi 9 C. proc. civ.
S-a criticat împrejurarea că prin nerestituirea unei suprafeţe de teren pe care se află clădiri s-a creat un drept de trecere în favoarea pârâtei deşi aceasta nu l-a solicitat.
Cât priveşte greşita aplicare a legii s-a arătat, în esenţă, că au fost încălcate dispoziţiile HG nr. 834/1991, în sensul că pârâta a preluat ilegal terenul şi nu de la reclamantă care a fost ilegal evacuată de pe acesta în anul 1967. S-a mai criticat faptul că în cauză s-a considerat aplicabilă Legea nr. 10/2001 deşi acţiunea fusese pornită înainte de intrarea ei în vigoare. S-a considerat totodată că nici Legea nr. 10/2001 nu a fost corect aplicată, pentru că s-au ignorat dispoziţiile art. 9 alin. (2) al legii care prevăd măsuri reparatorii în caz de nerestituire în natură. S-a mai precizat că s-a făcut confuzie în interpretarea noţiunii de „mijloace fixe" în accepţiunea dată de Legea nr. 15/1994.
Criticile sunt neîntemeiate pentru considerentele ce urmează.
Din raţiuni de tehnică reclamanta, pentru evitarea repetiţiilor, se vor analiza împreună cele două recursuri din perspectiva criticilor invocate.
Cât priveşte critica bazată pe art. 304 pct. 6 C. proc. civ., este de reţinut că doar reclamanta şi intervenienta, în prezenta cauză, au formulat pretenţii prin acţiune şi, respectiv, cererea de intervenţie. Aceste cereri au fost soluţionate în limita investirii instanţelor, în sensul că acţiunea principală s-a admis în parte iar cererea de intervenţie a fost respinsă în totalitate.
Împrejurarea că prin admiterea în parte a acţiunii s-ar crea drepturi pentru una din pârâte care ar putea fi valorificate ulterior printr-o eventuală acţiune este o problemă care excede cadrului procesual de faţă şi nu poate ataşa interpretarea că s-a acordat mai mult decât s-a cerut.
Critica fondată pe art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se referă la nearătarea motivelor pe care se sprijină hotărârea sau când motivele sunt contradictorii ori străine pricinii. În fapt pârâta, referindu-se la această critică, se referă la greşita analiză a probelor administrate în cauză. În vechea reglementare a Codului de procedură civilă înainte de apariţia OUG nr. 138/2000, un asemenea motiv de recurs era prevăzut de pct. 11 al art. 304, care însă astăzi este abrogat. Se constată că Decizia curţii de apel este motivată şi se sprijină pe probele administrate, inclusiv în faza apelului.
Critica fondată pe pct. 9 al art. 304 C. proc. civ. menţionată de ambele recurente.
1. Referitor la interpretarea Decretului nr. 2691/1936, potrivit acestui act normativ a avut loc o reorganizare prin comasare a două instituţii I.M.E.F.(Institutul Militar de Educaţie Fizică) şi O.N.E.F. (Oficiul Naţional de Educaţie Fizică) la o nouă instituţie, nou creată, I.S.E.F. (Institutul Superior de Educaţie Fizică). Comasarea, în lipsă de dispoziţii contrare, exprese în decretul menţionat, a respectat regulile, în această materie, consacrate de Legea nr. 24/1924 privind persoanele fizice şi juridice în vigoare la acea dată (reguli consacrate ulterior şi prin Decretul nr. 31/1954), în sensul că activul şi pasivul patrimoniului persoanei juridice reorganizate se transmit persoanei juridice nou create şi care continuă, prin preluare, drepturile şi obligaţiile persoanei dispărute. Câtă vreme nu se indică cărei instituţii îi revine în proprietate patrimoniul, menţiunea de la art. 2, din decret, în sensul că „I.S.E.F. se însărcinează cu administrarea întregului patrimoniu" fără îndoială priveşte o măsură pur organizatorică referindu-se la unul din atributele dreptului de proprietate. Ca urmare, în mod corect s-a interpretat că în temeiul acestui decret reclamanta a preluat patrimoniul şi personalul fostelor institute.
2. Referitor la aplicarea şi interpretarea Legii nr. 10/2001 este de reţinut că într-adevăr acţiunea în revendicare a fost introdusă în anul 1997 şi întemeiată pe dispoziţiile de drept comun ale Codului civil.
Prima instanţă a judecat cauza cu o zi înainte de apariţia Legii nr. 10/2001 (în vigoare de la 14 februarie2001) şi a pronunţat hotărârea la 19 februarie2001, dată când intrase în vigoare Legea nr. 10/2001, lege specială care a introdus reguli şi proceduri speciale şi care instituie reguli precise referitoare la restituirea imobiliară. Temeiul revendicării a fost corect aplicat în raport de petitul introductiv de acţiune. Modalitatea de restituire cu privire la care, dreptul comun nu are dispoziţii specifice, a fost circumscrisă normelor speciale. În mod corect, faţă de situaţie de fapt a imobilului revendicat, instanţa de apel a apreciat că se impune admiterea în parte a cererii de revendicare exceptându-se porţiunea din teren ocupată de construcţii fixe.
Critica referitoare la dispoziţiile OUG nr. 184/2004 de modificare a Legii nr. 10/2001, este considerată caducă, în raport de împrejurarea că acest act normativ a fost ulterior, dar pe parcursul procesului, abrogat.
Pentru considerentele arătate în raport de constatările că hotărârea atacată este legală şi temeinică se vor respinge ca nefondate recursurile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de pârâta SC E. SA şi reclamanta Academia Naţională de Educaţie Fizică şi Sport împotriva deciziei nr. 395 A din 15 octombrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 5 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5405/2003. Civil. Anulare titlu. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 54/2003. Civil. Revendicare - D.223/1974;... → |
|---|
