ICCJ. Decizia nr. 5451/2003. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5451
Dosar nr. 3008/2003
Şedinţa publică din 6 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă înregistrată la Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, reclamanta Z.B.D.M.V., invocând calitatea sa de proprietar asupra apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti, în virtutea actului de vânzare cumpărare autentificat şi transcris sub nr. 23583 din 22 iunie 1939 şi respectiv nr. 9735/39 la Grefa Secţiei Notariale a Tribunalului Ilfov, a chemat în judecată pentru revendicare Consiliul General Municipiului Bucureşti.
Reclamanta a susţinut că bunul aflat în posesia pârâtului i-a fost luat în mod abuziv aşa încât acesta îl deţine fără titlu valabil.
La 28 mai 1999, după administrarea probelor utile pentru stabilirea situaţiei juridice actuale a imobilului revendicat, reclamanta a cerut prin completarea acţiunii introductive să fie chemat în judecată şi pârâtul B.A. care deţine în fapt apartamentul ce ar fi fost vândut nelegal de către primul pârât în baza Legii nr. 112/1995 prin actul de vânzare cumpărare nr. 809/15.703 din 17 octombrie 1996.
Prin cerere ulterioară, reclamanta a solicitat şi chemarea în judecată a pârâtei B.S. soţia pârâtului B.A. în calitate de cumpărătoare a imobilului conform titlului menţionat.
Prin întâmpinarea înregistrată la 29 septembrie 2000 pârâţii B.S. şi B.A. au cerut respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâţii au susţinut în apărare că au dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului revendicat de reclamantă în temeiul legii, în calitate de chiriaşi şi cu bună credinţă, fiind garantaţi de către vânzător cu privire la apartenenţa legală a bunului la fondul locativ proprietate de stat şi totodată de faptul că nici o persoană fizică sau juridică nu a solicitat retrocedarea acestuia până la încheierea contractului conform Legii nr. 112/1995.
În apărare s-a mai invocat în raport de probele administrate la cererea reclamantei, faptul că aceasta nu i-a încunoştiinţat asupra intenţiei de a solicita restituirea bunului, împrejurarea că aceasta şi-ar fi manifestat în mod real voinţa de a solicita statului în principal acordarea de despăgubiri şi în fine ca în raport de titlul invocat, reclamanta nu şi-ar fi dovedită calitatea procesuală activă, ca unic proprietar al imobilului.
Pârâţii au învederat totodată necesitatea citării în cauză a SC H.N. SA BUCURESTI în calitate de vânzător.
Soluţionând cauza în primă instanţă prin sentinţa civilă nr. 17205 din 6 octombrie 2000 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut din verificarea actului de vânzare cumpărare înfăţişat de reclamantă, că aceasta nu ar fi făcut dovada identităţii dintre bunul revendicat de la pârâţi şi cel dobândit în anul 1939 conform titlului împreună cu fiica sa atunci minoră, lipsind numărul apartamentului şi elementele de identificare necesare.
Hotărârea primei instanţe a fost menţinută de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin Decizia civilă nr. 679A din 4 aprilie 2002 a respins ca nefondat apelul reclamantei.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel după completarea probelor a constatat mai întâi, identitatea dintre apartamentul revendicat şi cel din titlul înfăţişat de reclamantă.
Totodată s-a reţinut împrejurarea că imobilul a fost preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951, prin hotărâre judecătorească ca fiind bun abandonat, aşadar cu titlu valabil ceea ce a atras incidenţa dispoziţiile Legii nr. 112/1995.
S-a avut în vedere şi faptul că reclamanta ar fi recurs la procedura Legii nr. 112/1995 solicitând despăgubiri pentru că nu erau îndeplinite condiţiile referitoare la restituirea în natură, şi că a obţinut prin soluţie definitivă, reparaţii băneşti calculate la suma de 50.226.158 lei, aşa încât a fost despăgubită pentru pierderea proprietăţii sale.
În raport de motivele apelului, instanţa de apel a mai socotit că apariţia Legii nr. 10/2001 nu are relevanţă în acţiunea de faţă întemeiată pe dreptul comun şi că dispoziţiile legii speciale nu ar fi aplicabile în condiţiile nerespectării procedurii prealabile legal prevăzute.
Ambele hotărâri mai sus prezentate au fost modificate prin Decizia civilă nr. 163 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia III-a civilă, care urmare a admiterii recursului, precum şi a apelului declarate de reclamantă, a admis acţiunea în fond, cu consecinţa obligării pârâţilor la predarea imobilului în deplina sa proprietate şi posesie.
Instanţa de recurs a constatat mai întâi că sentinţa civilă nr. 4814 din 8 octombrie 1969 a fostului Tribunal al Raionului 30 Decembrie Bucureşti prin care s-a dispus trecerea imobilului în proprietatea statului ca bun abandonat în baza Decretului nr. 111/1951, a fost casată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 3278 din 26 decembrie 1969, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
Contrar celor reţinute în apel, instanţa de recurs a considerat că imobilul s-ar încadra în categoria celor preluate în mod abuziv de stat, aşa cum ar rezulta şi din art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001 ale cărei dispoziţii au incidenţă în cauză iar vocaţia reclamantei la restabilirea dreptului de proprietate în modalităţile de reparaţie prevăzute de Legea nr. 10/2001, nu ar fi condiţionată de dispoziţiile legii speciale privind urmarea procedurii prealabile.
Instanţa de recurs, a apreciat ca urmare, că în cauză se impune măsura restituirii imobilului în natură către fosta proprietară, şi că actul de vânzare cumpărare intervenit între părţi în temeiul Legii nr. 112/1995 s-ar fi încheiat fără bună credinţă, aşa încât cumpărătorilor nu le-ar putea profita dispoziţiile art. 46 alin. (2) din legea specială menţionată.
Motivându-şi aprecierea, instanţa de recurs a arătat că imobilul a fost vândut la 17 octombrie 1996, fără a se ţine seama de faptul că reclamanta promovase la Primăria sectorului 1, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 o cerere anterioară de restituire în natură înregistrată sub nr. 808 din 27 iunie 1996 şi că în condiţiile neclarificării situaţiei juridice pârâţii nu puteau vinde şi respectiv cumpăra un bun pentru care titlul statului, respectiv hotărârea judecătorească pronunţată în temeiul Decretului nr. 111/1951 era casată.
Aceasta din urmă hotărâre a fost atacată cu recurs în anulare de către Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie la 6 iunie 2003, în condiţiile procedurale prevăzute de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Invocând încălcarea esenţială a legii de către instanţa de recurs cu consecinţa soluţionării greşite a fondului litigiului.
Procurorul general analizând punctual împrejurările cauzei şi raporturile dintre părţi, precum şi probele administrate a susţinut în esenţă că în cauză au fost nesocotite dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută în afară de cazul în care au fost încheiate cu bună credinţă cât şi faptul că reclamanta şi-a valorificat odată dreptul de proprietate în condiţiile Legii nr. 112/1995 prin readucerea în patrimoniu a echivalentului valoric al imobilului, obţinând despăgubirile solicitate.
Recursul în anulare se dovedeşte fondat.
Din probele administrate la cererea părţilor şi din oficiu, rezultă că imobilul revendicat în cauză proprietatea reclamantei a fost preluat de stat şi inclus în fondul locativ al administraţiei locale, în baza sentinţei civile nr. 4814 din 8 octombrie 1964 pronunţată de fostul Tribunal Popular al Raionului 30 Decembrie Bucureşti în temeiul Decretului nr. 111/1951, a procesului verbal de preluare nr. 0241657 din 30 martie 1965 şi a deciziei nr. 241 din 20 martie 1965 a fostului organ al administraţiei locale, ca bun abandonat.
Titlul mai sus menţionat a fost desfiinţat prin Decizia de casare nr. 3278 din 26 decembrie 1969 pronunţată de Tribunalul Municipiului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în recursul proprietarei, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.
Prin Decizia de casare s-a reţinut că judecata în fond s-a făcut cu neîndeplinirea legală a procedurii de citare cu pârâta Z.B.D.M.V.
În temeiul acestei hotărâri, reclamanta revendicatoare a susţinut în litigiu de faţă că în condiţiile casării sentinţei imobilul ar fi fost deţinut în continuare de stat fără titlu valabil, aşa încât şi în concordanţă cu dispoziţiile dreptului comun şi cu cele prevăzute în baza Legii nr. 10/2001, s-ar impune restituirea în natură.
Contrar însă obligaţiei legale prevăzute în art. 1169 C. civ. şi a dispoziţiei explicite în acest sens luată în instanţa de recurs în anulare, reclamanta nu a fost în măsură, sau nu a dorit, să înfăţişeze în proces dovada modului în care a fost soluţionat definitiv litigiul întemeiat pe Decretul nr. 111/1951 dintre ea şi fostul Consiliu local, după rejudecare.
Ceea ce se constată însă fără îndoială din dovezile cauzei este faptul că imobilul a rămas în continuare în posesia neîntreruptă a statului din anul 1964 până la vânzarea recentă către chiriaşii pârâţi în temeiul Legii nr. 112/1995.
Totodată s-a dovedit netăgăduit, că reclamanta nu s-a manifestat niciodată ca proprietar şi nu şi-a exercitat prerogativele rezultate din dreptul de proprietate după casarea hotărârii în discuţie până la 27 iunie 1996 când invocând dispoziţiile Legii nr. 112/1995, aplicabilă imobilelor preluate cu titlu, a solicitat după cum rezultă din cererea sa explicită şi din adresa SC H. SA (dosar recurs) în principal acordarea de despăgubiri şi nu restituirea în natură, sau numai în natură cum s-a pretins fără acoperire în probe, cererea explicită în acest sens fiind formulată prima dată la 12 octombrie 1999 după ce Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 hotărâse prin Decizia nr. 2875 din 15 septembrie 1999 acordarea de despăgubiri în sumă de 50.226.158 lei.
Or, în lipsa hotărârii pronunţate în rejudecarea cauzei întemeiată pe Decretul nr. 111/1995 ca şi a cererii prin care se pretinde că s-ar fi cerut încă de la 27 iunie 1996 exclusiv retrocedarea în natură, lipsă datorată exclusiv „omisiunii" voite sau nu a reclamantei de a se conforma obligaţiei de probaţiune, instanţa de recurs nu avea justificarea legală să reţină riguros că imobilul a fost deţinut fără titlu şi că în aceste condiţii încadrându-se în categoria celor preluate abuziv ar fi trebuit să fie restituit în natură făcând inaplicabile dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Indiferent însă de aparenţa de drept privind existenţa sau nu a titlului statului, în condiţiile vânzării imobilului către chiriaşi în baza legii, de către Consiliul General al Municipiului Bucureşti prin SC H. SA ca proprietar prezumat legal, raporturile juridice dintre reclamantă ca adevărat proprietar şi pârâţii subdobânditori în calitate de foşti chiriaşi, privind valabilitatea vânzării, sunt determinate şi în raport de principiile dreptului comun şi de prevederile explicite ale legii speciale, respectiv art. 46 din Legea nr. 10/2001, de buna sau reaua credinţă a pârâţilor cumpărători la facerea actului.
În ambele situaţii, actele juridice de înstrăinare făcute de un neproprietar sunt lovite de nulitate absolută în afara cazului în care au fost încheiate cu bună credinţă în sensul art. 1898 C. civ. ceea ce implică buna credinţă a cumpărătorului posesor că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege spre a putea transmite valabil proprietatea.
Or în litigiul de faţă, buna credinţă a cumpărătorilor la încheierea actului de vânzare cumpărare privind dreptul legal al statului reprezentat prin Consiliul General a Municipiului Bucureşti şi prin mandatarul său SC H.N. SA de a înstrăina valabil imobilul, a fost neîndoielnic dovedită prin probele administrate în cauză.
Deşi, cumpărând în temeiul legii, de la vânzătorul stabilit prin lege, chiriaşii cu vocaţie la cumpărare erau practic scutiţi de orice diligenţe în sensul menţionat, pârâţii B., au întreprins toate demersurile utile pentru verificarea situaţiei juridice a imobilului şi pentru respectarea cerinţelor legale.
Din menţiunile efectuate pe marginea cererii de cumpărare formulată la 23 ianuarie 1996 (fila 9 dosar recurs) pe cale de rezoluţie, rezultă astfel că pârâţilor cumpărători li s-a confirmat explicit faptul că apartamentul intra în domeniul de aplicare a Legii nr. 112/1995, că la data cererii şi respectiv a întocmirii actului, acesta nu figura printre imobilele pentru care s-ar fi cerut restituirea în natură de către foştii proprietari, cât şi împrejurarea că la aceleaşi date între proprietarul vânzător şi foştii proprietari nu existau nici un fel de litigii administrative sau juridice.
Realitatea acestor atestări este confirmată de altfel pe deplin de conduita şi actele reclamantei, care ceruse la 27 iunie 1996 (fila 10 dosar recurs) în principal acordarea de despăgubiri şi în subsidiar restituirea apartamentului şi numai după ce a fost soluţionată cererea sa în sensul arătat, respectiv de acordare a despăgubirilor prin Hotărârea nr. 2875 din 15 septembrie 1999 a Consiliului General a Municipiului Bucureşti, comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995 pe care de altfel nici nu a atacat-o în condiţiile legii, răzgândindu-se, a făcut o nouă cerere la 12 octombrie 1999, pentru restituire apartamentului în natură.
În cauză se impune totodată a fi reţinută şi împrejurarea că reclamanta în acord cu cererea sa reală nu a înştiinţat niciodată pe chiriaşii pârâţi cu privire la eventuala intenţie de a-şi redobândi bunul în natură, cât şi faptul că actul de vânzare cumpărare nr. 809/15703 din 17 octombrie 1996, a fost încheiat cu respectarea condiţiilor legale prevăzute de Legea nr. 12/1995, anterior intrării în vigoare a HG nr. 11/1997.
Aşa fiind recursul în anulare se va admite cu consecinţa casării deciziei pronunţate în cauză de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 163 din 23 ianuarie 2003 şi a respingerii recursului declarat de reclamanta Z.B.D.M.V. împotriva deciziei civile nr. 679A din 4 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 163 din 23 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Z.B.D.M.V. împotriva deciziei nr. 679/A din 4 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5573/2003. Civil. CONTESTATIE LEGEA... | ICCJ. Decizia nr. 5224/2003. Civil. încheiere de respingere a... → |
|---|
