ICCJ. Decizia nr. 5573/2003. Civil. CONTESTATIE LEGEA NR.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5573
Dosar nr. 12719/2003
Şedinţa publică din 24 iunie 2005
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La data de 7 iunie 2002 reclamantul L.M. a chemat în judecată pe pârâţii: Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice şi A.P.A.P.S. pentru a fi obligaţi să-i restituie în natură apartamentul nr. 2 din Bucureşti, sau, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, pârâţii să fie obligaţi la plata unor despăgubiri reprezentând preţul de circulaţie al apartamentului pe piaţa liberă.
Acţiunea a fost precizată la 21 octombrie 2002 în sensul că se solicită titluri de valoare nominală, conform art. 30 din Legea nr. 10/2001, în subsidiar.
S-au admis probe cu înscrisuri şi efectuarea unei expertize care a stabilit că valoarea de circulaţie a imobilului în litigiu este de 1.728.966.000 lei, respectiv 51.595 dolari SUA. Părţile nu au formulat obiecţiuni la această lucrare.
Prin sentinţa civilă nr.287 din 31 martie 2003 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamant.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, că reclamantul nu a făcut dovada că imobilul a fost înstrăinat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi acest bun nu mai face parte din patrimoniul pârâţilor, aşa încât a respins cererea de restituire în natură.
Capătul de cerere subsidiar privind obligarea pârâţilor la restituirea prin echivalent, a fost respins ca nefondat, întrucât pentru a obţine despăgubiri pentru imobilul în litigiu reclamantul trebuie să parcurgă procedura prealabilă prevăzută de art. 36-40 din Legea nr. 10/2001.
Apelul formulat de reclamant împotriva sentinţei primei instanţe, a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 376 din 16 septembrie 2003 care a schimbat în tot sentinţa şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul L.M.
A obligat Municipiul Bucureşti să emită dispoziţie de restituire prin echivalent, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001, pentru apartamentul nr. 2 situat în Bucureşti, în limita valorii de circulaţie a acestuia de 1.728.966.000 lei, conform expertizei G.C.
A respins capătul de cerere privind restituirea în natură a apartamentului menţionat.
A admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a A.P.A.P.S. şi a respins acţiunea reclamantului faţă de acest pârât.
A respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului invocată de A.P.A.P.S.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamantul a făcut dovada cu înscrisurile depuse la dosar că este unicul moştenitor al părinţilor săi, L.L.V. şi L.L.N., care au cumpărat apartamentul în litigiu conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 32483 din 28 iunie 1945.
Acest bun a fost preluat de stat conform Decretului nr. 111/1951, prin Decizia nr. 942/1964, în care era indicat proprietar „L.L.". Or, cu actele depuse, s-a făcut dovada că proprietarii apartamentului erau părinţii reclamantului care au cumpărat bunul în anul 1945.
Imobilul a fost, aşadar preluat de stat fără titlu valabil şi apoi vândut conform Legii nr. 112/1995 familiei P. şi numitei C.V., potrivit constatărilor expertului, lucruri la care părţile nu au avut obiecţiuni.
În aceste condiţii, apartamentul nu mai poate fi restituit în natură conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme înstrăinările făcute de pârâtul Municipiul Bucureşti nu au fost anulate şi bunul nu se mai află în patrimoniul acestei entităţi administrative.
Faţă de cele expuse, în mod legal tribunalul a respins cererea de restituire în natură a imobilului, dar fără temei, nu a reţinut că bunul a fost preluat de stat fără titlu.
În aceste condiţii, pârâtul Municipiul Bucureşti, persoană juridică deţinătoare conform art. 21 din Legea nr. 10/2001, este obligat să răspundă notificării adresată de reclamant la data de 6 martie 2001, prin emiterea unei dispoziţii de restituire prin echivalent a apartamentului, conform art. 23 şi art. 24 din legea menţionată.
Reclamantul nu a primit o asemenea dispoziţie, deşi termenul defipt ale art. 23 din Legea nr. 10/2001 a fost cu mult depăşit de persoana juridică deţinătoare a bunului.
În mod nelegal tribunalul nu a obligat pe pârâtul Municipiul Bucureşti să se conformeze dispoziţiilor art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001, ştiut fiind că instanţa nu poate ea însăşi să se substituie persoanei juridice deţinătoare a bunului, ci doar poate să cenzureze dispoziţia acesteia de restituire.
Instanţa de apel a mai reţinut că este fondată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei A.P.A.P.S care nu are vreun titlu asupra imobilului şi nu este persoană juridică deţinătoare a bunului, dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 10/2001 nefiind incidente prezentei cauze.
Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, invocând nelegalitatea acesteia conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurentul apreciază greşit hotărârea instanţei de apel, întrucât Municipiul Bucureşti nu are calitate procesuală pasivă, ci Primarul General, în raport de prevederile art. 23 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi art. 71 alin. (1) din Legea nr. 215/2001.
Mai susţine că în raport de obiectul acţiunii, obligaţie de a face, competenţa soluţionării cauzei aparţine judecătoriei şi nu tribunalului.
Pe fond, susţine că hotărârea atacată este greşită, deoarece pentru obţinerea despăgubirilor pentru imobilul preluat de stat trebuia respectată procedura prealabilă reglementată de art. 36-40 din Legea nr. 10/2001.
Recursul este nefondat.
Referitor la prima critică ce vizează lipsa calităţii procesuale pasive a Municipiului Bucureşti, nu poate fi primită, în condiţiile în care, raportat la obiectul acţiunii deduse judecăţii, persoana juridică deţinătoare obligată conform art. 23 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001 să răspundă notificării adresată de reclamant la 6 martie 2001, este Municipiul Bucureşti, reprezentat legal de Primarul General şi nu Primarul General ca entitate distinctă.
Susţinerea conform căreia în cauza dedusă judecăţii competenţa materială de soluţionare ar aparţine judecătoriei şi nu tribunalului, nu poate fi primită.
Într-adevăr, Legea nr. 10/2001 a omis să reglementeze şi situaţia când unitatea notificată omite sau refuză (cum este cazul în speţă) să răspundă cererii adresată de persoana îndreptăţită, însă, aceasta din urmă, are deschisă calea unei acţiuni de drept comun tot la secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia unitatea pârâtă îşi are sediul [art. 24 alin. (7) aplicabil prin asemănare].
Drept urmare, în mod just tribunalul a soluţionat cauza în primă instanţă.
Referitor la ultima susţinere, nici aceasta nu poate fi primit.
Conform art. 24 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, deţinătorul imobilului nerestituibil este obligat ca în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii imobilului solicitat.
Oferta unităţii deţinătoare trebuie făcută printr-o decizie sau, după caz, dispoziţie motivată.
Cum, în speţă, recurentul pârât, nu s-a conformat dispoziţiei legale menţionate, în mod corect instanţa de apel l-a obligat să emită dispoziţie de restituire prin echivalent (cum a cerut reclamantul în notificare) pentru apartamentul în litigiu, în limita valorii de circulaţie stabilită de expertiză şi necontestată de părţi.
Drept urmare, în raport de considerentele arătate, recursul se priveşte ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva deciziei nr. 376 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 iunie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5651/2003. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 5451/2003. Civil. Revendicare. Recurs în... → |
|---|
