ICCJ. Decizia nr. 5540/2003. Civil. Litigiu munca. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5540
Dosar nr. 20834/1/2003
Nr. vechi 10267/200.
Şedinţa publică din 7 iunie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii A.C. şi A.R. au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, SC C. SA Ploieşti, R.Ş.M. şi Consiliul Local al Municipiului Ploieşti, solicitând Tribunalului Prahova, pe rolul căruia cauza a fost înregistrată sub nr. 9438/2002, să constate nulitatea absolută a deciziilor prin care apartamentul nr. 7 din Ploieşti, a fost preluat de stat din patrimoniul lor în baza Decretului nr. 223/1974, să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 cu privire la acest apartament între pârâţii SC C. SA şi R.Ş.M. şi să dispună repunerea în situaţia anterioară.
Tribunalul Prahova, prin sentinţa civilă nr. 516/2003, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanţi, potrivit deciziei nr. 203/2003, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, în dosarul nr. 5892/2003.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut, în esenţă, următoarele:
Pentru a recupera imobilul ce le-a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 23/1974, reclamanţii au formulat o acţiune în revendicare în anul 1998, acţiune respinsă prin sentinţa civilă nr. 1595/1999 a Judecătoriei Ploieşti, rămasă definitivă şi irevocabilă şi prin care s-a stabilit că apartamentul a trecut în proprietatea statului cu titlu, iar reclamanţii pot beneficia numai de despăgubiri în condiţiile prevăzute de lege.
Trecerea imobilului cu titlu în patrimoniul statului a fost stabilită cu autoritate de lucru judecat în procesul anterior, iar vânzarea încheiată între stat şi chiriaş a fost făcută cu respectarea Legii nr. 112/1995, nefiind făcută nici o dovadă că această convenţie ar fi fost încheiată cu scopul de a frauda interesele reclamanţilor.
Împotriva deciziei au declarat recurs apelanţii-reclamanţi A.C. şi A.R., criticând-o ca fiind nelegală şi netemeinică, pentru motive prin care reiterează situaţia de fapt susţinută în fazele procesuale anterioare, fără a indica vreunul din cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
La termenul de dezbateri, Curtea a pus în discuţia părţilor, din oficiu, conform dispoziţiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în sensul necompetenţei materiale a tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei deduse judecăţii.
Temeiul de drept invocat de reclamanţi în susţinerea cererii de chemare în judecată îl constituie dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, reclamantul solicitând constatarea nulităţii deciziilor prin care imobilul compus din două camere şi dependinţe a fost preluat de stat şi constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 128/1996 încheiat în baza Legii nr. 112/1995.
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) C. proc. civ., judecătoriile soluţionează în primă instanţă „toate cererile şi procesele, în afară de cele date prin lege în competenţa altor instanţe".
Textul instituie regula jurisdicţiei de drept comun în favoarea judecătoriilor, ceea ce conduce la concluzia că restrângerea competenţei de atribuţiune a judecătoriilor trebuie să fie expresă şi limitativă. Normele de competenţă fiind de strictă interpretare, rezultă că, în măsura în care codul de procedură civilă sau legile speciale nu prevăd în mod expres competenţa materială a altei instanţe pentru soluţionarea în primă instanţă a unei anumite cereri, competenţa revine judecătoriei.
În prezenta cauză, nici dispoziţiile art. 2 C. proc. civ., nici dispoziţiile Legii nr. 10/2001, nu reglementează competenţa tribunalului pentru judecarea acţiunilor prin care se solicită constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în general a actelor de înstrăinare încheiate cu privire la imobile care fac obiectul legii speciale de reparaţie.
Art. 46 din Legea nr. 10/2001, (în forma în vigoare la data promovării cererii de chemare în judecată) nu are semnificaţia juridică a unei norme de competenţă, derogatorie de la prevederile art. 1 C. proc. civ.
De asemenea, valoarea imobilului (apartament cu două camere şi dependinţe), astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a cărui nulitate s-a solicitat a fi constatată şi din evaluarea făcută de reclamanţi prin cererea depusă la fila 63 din dosarul tribunalului, este cu mult inferioară celei prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în reglementarea în vigoare la data introducerii cererii de chemare în judecată, astfel încât nici criteriul valoric al obiectului litigiului nu justifică competenţa tribunalului pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzei. Cum, potrivit dispoziţiilor art. 159 pct. 2 C. proc. civ. necompetenţa materială este de ordine publică, constatând incidenţa în cauză a cazului de casare prevăzute de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze hotărârile pronunţate de instanţele anterioare şi, conform dispoziţiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ., să trimită cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă la Judecătoria Ploieşti.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii A.C. şi A.R. împotriva deciziei nr. 203 din 1 octombrie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa nr. 516 din 24 aprilie 2003 a Tribunalului Prahova, secţia civilă, şi trimite cauza spre competentă soluţionare la Judecătoria Ploieşti.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7107/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 5332/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
