ICCJ. Decizia nr. 5558/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.5558
Dosar nr.1306/2003
Şedinţa publică din 12 octombrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1332 din 30 septembrie 2002, Tribunalul Bucureşti a respins excepţia inadmisibilităţii cererii, a admis acţiunea formulată de reclamantul P.C. şi a obligat Primăria Comunei Afumaţi, judeţul Ilfov să-i lase reclamantului în proprietate şi posesie suprafaţa de 800 mp teren şi construcţiile aflate pe teren, imobile situate în comuna Afumaţi, judeţul Ilfov, cu următoarele vecinătăţi: N căminul cultural şi I.M.S.A.; S D.N. Bucureşti – Urziceni ; E Şoseaua Afumaţi Ştefăneşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că imobilul a cărui restituire în natură a fost cerută de reclamant a aparţinut în proprietate autorului acestuia, P.A., care l-a dobândit prin actul de donaţie, autentificat sub nr. 42306 din 25 noiembrie 1937. Reclamantul, căruia prin Decizia civilă nr. 1772 din 15 septembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti i-a fost respinsă acţiunea în revendicarea bunului, este îndreptăţit, conform art. 48 din Legea 10/2001, să solicite măsuri reparatorii în condiţiile acestei legi, deoarece imobilul a fost preluat abuziv, pentru neplata impozitelor [art. 2 lit. d)].
Reţine instanţa, că pârâta a fost notificată să-i restituie reclamantului imobilul în natură, însă prin dispoziţia nr. 48 din 22 mai 2001, i-au fost acordate despăgubiri, în valoare de 200.000.000 lei. Or, în art. 20 alin. (1) din lege este stabilită obligativitatea restituirii în natură a bunului. De aceea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, motivată de pârâtă pe faptul că reclamantul ar fi îndreptăţit numai la despăgubiri, nu este întemeiată. Art. 20 alin. (1) prevede că imobilele se restituie în natură, la pct. 3, textul se referă expres la restituirea imobilelor de către primării, iar singura excepţie de la restituirea în natură este prevăzută de art. 20 alin. (4) şi priveşte bunurile deţinute de o organizaţie cooperatistă.
Curtea de apel Bucureşti, prin Decizia civilă nr. 504 din 11 decembrie 2003, a admis apelul declarat de pârâtă, a schimbat în parte sentinţa apelată, a respins cererea ca nefondată şi a păstrat dispoziţiile hotărârii apelate, cu privire la soluţionarea excepţiei.
Instanţa de apel a reţinut că reclamantul se încadrează în categoria persoanelor îndreptăţite să ceară restituirea în condiţiile art. 1, art. 2 pct. d, art. 3 şi art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001, însă imobilul a trecut în proprietatea statului în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, pronunţată în anul 1956, calificată definitiv şi irevocabil, prin Decizia civilă nr. 1772/1999 a Curţii de Apel Bucureşti, ca titlu valabil de dobândire a dreptului de proprietate al statului asupra bunului. Art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, reglementează procedura de urmat în cazul restituirii imobilelor în natură sau prin echivalent, fără ca primăriile să fie obligate la restituirea în natură, iar instanţa de fond a ignorat art. 16 din lege, singurul text care se aplică la această situaţie de fapt.
Reţine instanţa de apel, că imobilul fiind ocupat de o autoritate administrativă locală (Primăria Comunei Afumaţi), pentru a nu se întrerupe activitatea de interes public, proprietarului i se acordă măsuri reparatorii prin echivalent, aşa cum a procedat pârâta şi nu s-a făcut dovada că bunul ar avea o altă valoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul care, invocând prevederile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., face următoarele susţineri:
- Instanţa de apel i-a recunoscut dreptul de a cere să-i fie restituit bunul în condiţiile Legii nr. 10/2001, însă reţine că statul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului cu titlu valabil, ignorând faptul că Decretul nr. 224/1951, în baza căruia s-a pronunţat hotărârea din anul 1956, a constituit o manifestare abuzivă şi că actualul stat de drept exclude posibilitatea de a se motiva că titlul constituit pe baza acestui decret este „titlu valabil". Instanţa a încălcat dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 10/2001, care se referă la imobile preluate în mod abuziv, iar conform art. 6 din Legea nr. 213/1998 trebuia să constate că pretinsul titlu de proprietate al statului nu este legal, pentru că a fost constituit în baza unui decret prin care s-au încălcat flagrant următoarele dispoziţii: art. 8 şi art. 10 din Constituţia din 13 aprilie 1948; art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 11 şi art. 20 din Constituţia României; dispoziţiile art. 481 C. civ.
- Greşit s-a reţinut că nu se aplică dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privitoare la restituirea în natură a imobilului, ignorându-se faptul că adevăratul proprietar nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât prin exproprierea făcută cu respectarea principiilor de drept în materie.
- Dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din lege nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil, iar în cauză, în temeiul art. 6 din Legea nr. 213/1998, titlul statului, constituit în baza Decretului nr. 224/1951, nu este valabil. Ipoteza preluării abuzive în baza acestui decret este prevăzută expres în art. 2 pct. d din Legea nr. 10/2001.
- În prezenta cauză, nu s-a făcut dovada că s-au respectat dispoziţiile art. 16 alin. (2) din lege, pentru că nu s-a depus la dosar Hotărârea Guvernului care să dispună ca imobilul în discuţie să nu fie restituit în natură, iar dacă există o asemenea hotărâre este neconstituţională, nelegală şi contrară angajamentelor internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, din care face parte şi dreptul de proprietate.
- Greşit s-a reţinut că nu s-a făcut dovada că imobilul are o valoare mai mare decât suma oferită de pârâtă, deşi aceasta, cu adresa nr. 8188 din 3 decembrie 2001, arată că valoarea de circulaţie a bunului era de 3.000.000.000 lei. Precizează însă recurentul că cere ca bunul să-i fie restituit în natură şi nu prin echivalent.
- Redând conţinutul art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi art. 17 din Declaraţia universală a drepturilor omului, recurentul cere să se admită recursul, să fie desfiinţată hotărârea instanţei de apel şi să se menţină sentinţa instanţei de fond.
Intimata, prin întâmpinarea depusă la dosar, a cerut să se respingă acţiunea reclamantului, deoarece trecerea bunului în proprietatea statului s-a făcut cu titlu legal, printr-o hotărâre judecătorească. De aceea, sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998
Recursul este întemeiat.
Criticile formulate de recurent se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar dispoziţiile acestui text au incidenţă în cauză, deoarece instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile înscrise în Legea nr. 10/2001.
În dispoziţia nr. 48/2001 se indică art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care stabileşte modalitatea juridică de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv, deţinute de primării, iar în hotărârea atacată se reţine că reclamantul este îndreptăţit să ceară restituirea în condiţiile art. 2 lit. d) din lege.
Prin urmare, deoarece prin dispoziţia nr. 48 reclamantului i-au fost acordate despăgubiri, nu s-a contestat preluarea abuzivă a bunului a cărui restituire se cere, iar instanţa de apel a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv.
Or, imobilele, terenuri şi construcţii, preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, de regulă, se restituie în natură.
Principiul restituirii în natură este enunţat în art. 1alin. (1), art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar art. 20 alin. (1) dispune „Imobilele, terenuri şi construcţii preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar sau asociat majoritar, de o organizaţie cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natură, prin decizie sau, după caz, dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare".
Se acordă măsuri reparatorii prin echivalent numai în acele situaţii în care restituirea în natură nu este posibilă, cum este şi cazul imobilelor prevăzute de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Greşit însă instanţa de apel a reţinut că, în cauză, sunt aplicabile dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2).
Art. 16 din lege are în vedere numai imobilele cu destinaţia arătată în text, care au fost preluate cu titlu valabil. În acest sens, art. 16 alin. (4) prevede „dispoziţiile alin. (1) şi (2) nu se aplică imobilelor preluate fără titlu valabil".
Or, imobilul care face obiectul procesului a fost preluat fără titlu valabil.
Reclamantul a formulat cerere, în temeiul Legii 10/2001, contestând dispoziţia prin care i s-au acordat despăgubiri şi a solicitat să-i fie restituit în natură imobilul, teren în suprafaţă de 800 mp şi construcţia aflată pe teren. A susţinut că familia sa a fost alungată din locuinţa proprietate personală, iar actele depuse la dosar atestă preluarea de către stat a bunului, proprietatea autorului reclamantului, în baza Decretului nr. 224/1951, act normativ care instituia o procedură rapidă de încuviinţare a executării, de către tribunalul popular pe raza căruia era situat imobilul urmărit. Hotărârea judecătorească crea premizele pentru preluarea bunului de către stat, în condiţiile continuării şi finalizării formelor de urmărire silită.
Instanţa de apel a reţinut că imobilul (teren şi construcţie) a fost preluat cu titlu valabil, pentru că hotărârea dată în aplicarea acestui decret, în anul 1956, nu a fost desfiinţată şi i s-a recunoscut valoarea de titlu într-un proces anterior.
În dispozitivul sentinţei civile nr. 464 din 18 aprilie 1956 este însă menţionată numai construcţia, parter şi etaj, cu arătarea numărului de camere şi a stării locuinţei la data scoaterii în vânzare, nu şi terenul, iar în procesul de revendicare, prin Decizia civilă nr. 1772/1999, s-a reţinut că imobilul a intrat în proprietatea statului pe baza hotărârii de scoatere în vânzare, a cărei legalitate nu a fost pusă vreodată în discuţie.
În prezenta cauză, reclamantul-recurent a invocat nelegalitatea titlului, iar faptul că pentru bunurile preluate în temeiul Decretului nr. 224/1951 scoaterea în vânzare era dispusă printr-o hotărâre judecătorească nu presupune dobândirea de către stat a imobilului cu titlu valabil, aşa cum s-a reţinut prin hotărârea atacată.
Valabilitatea titlului impune concordanţa lui cu legile în vigoare la data preluării bunului, iar în lipsa unei dispoziţii legale care să condiţioneze restituirea în natură a bunurilor la care se referă art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 de desfiinţarea hotărârilor judecătoreşti, instanţa, sesizată cu acţiunea prin care se atacă refuzul restituirii în natură, poate stabili dacă preluarea imobilului s-a făcut în respectul deplin al actului normativ atunci în vigoare.
În cauză, nevalabilitatea titlului rezultă din faptul că prin preluarea construcţiei, care avea regim de locuinţă şi era folosită de proprietar, au fost încălcate chiar prevederile Decretului 224/1951, care excludeau de la aplicare asemenea imobile (art. 4 din decret).
De aceea, fără a mai analiza titlul în raport cu celelalte dispoziţii legale invocate de recurent, se constată că nu se aplică dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001, deoarece preluarea bunului fiind făcută cu încălcarea dispoziţiilor Decretului nr. 224/1951, titlul nu este valabil, iar cererea reclamantului pentru restituirea imobilului în natură este întemeiată, aşa cum a reţinut instanţa de fond.
Pentru considerentele expuse, conform art. 312, art. 314 C. proc. civ., se va admite recursul declarat de reclamant, va fi casată în parte hotărârea atacată (dispoziţia privind păstrarea sentinţei apelate cu privire la respingerea excepţiei este legală) şi va fi respins apelul declarat de pârâtă, împotriva hotărârii instanţei de fond.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul P.C. împotriva deciziei nr. 504 din 11 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează, în parte.
Respinge apelul declarat de apelanta Primăria Comunei Afumaţi prin primar împotriva sentinţei nr. 1332 din 30 septembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o păstrează.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5571/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 551/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
