ICCJ. Decizia nr. 5758/2003. Civil. Revendicare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5758
Dosar nr. 5267/2003
Şedinţa publică din 1 iulie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Procurorul General al Parchetului de le lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare împotriva deciziilor civile nr. 1475/A din 18 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi nr. 2381 din 1 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, considerând că aceste hotărâri au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei de fond. Totodată a apreciat că deciziile sunt şi vădit netemeinice.
În motivarea recursului în anulare, se arată că prin sentinţa civilă nr. 4696 din 22 iunie 1998 s-a constatat nevalabilitatea titlului statului-vânzător, iar în baza acestei sentinţe, reclamanta J.M.R. a fost pusă în posesia imobilului, conform dispoziţiei Primarului General al Municipiului Bucureşti, nr. 2061 din 1 septembrie 1998 şi procesului-verbal nr. 16321 din 7 octombrie 1998.
În aceste condiţii, se susţine că adevăratul proprietar poate exercita acţiunea în revendicare împotriva terţului achizitor, fără a fi condiţionat în nici un fel de anularea sau constatarea vânzării lucrului altuia.
Consideră că motivarea instanţei de recurs, în sensul că pârâţii-cumpărători au fost de bună credinţă la perfectarea vânzării, nu poate avea relevanţă, de vreme ce, în această materie, buna credinţă a celui ce încheie un contract translativ de proprietate cu un neproprietar, nu este aptă să creeze vreun drept în favoarea subdobânditorului, chiar dacă acesta intră în posesia bunului.
Împrejurarea avută în vedere în considerentele hotărârii criticate, în sensul că la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu exista un litigiu privind imobilul respectiv, este considerată ca neputând fundamenta, soluţia, deoarece eroarea comună şi invincibilă invocată de pârâţi trebuie să fie nu numai publică, ci şi una insesizabilă, greu de descoperit şi de evitat.
Se subliniază că pârâţii cu minime diligenţe puteau cunoaşte situaţia juridică a imobilului, şi că buna credinţă a chiriaşului nu-l poate pune la adăpost de orice acţiune în revendicare a fostului proprietar, cu atât mai mult, cu cât s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat lipsa titlului statului vânzător. Asemenea interpretare, ar fi contrară dispoziţiile art. I din Protocolul nr. 1, adiţional Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 şi dispoziţiile Constituţiei.
În situaţia în care se analizează şi se reţine buna credinţă la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, raportat la dispoziţiile Legii nr. 112/1995, se susţine că instanţa trebuia să facă acelaşi lucru şi cât priveşte reclamantul care a solicitat compararea titlului său cu cel al chiriaşului cumpărător, pentru a asigura astfel un tratament juridic egal părţilor litigante, în spiritul normei constituţionale. Titlul fostului proprietar este preferabil, fiind mai vechi.
De aceea, se solicită admiterea recursului în anulare, casarea celor două decizii, cu consecinţa menţinerii sentinţei primei instanţe.
Recursul în anulare este nefondat.
În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar şi subdobânditorul de bună credinţă al bunului său imobil, atât practica cât şi doctrina nu au înţeles să recunoască, în toate cazurile, eficienţa principiului nemo plus iuris ad allium transferre potest quam ipse habet.
Astfel, recunoaşterea prevalenţei interesului subdobânditorului de bună credinţă, a fost impusă, în baza unor raţiuni cu aplicare mai largă şi care au creat un principiu de asigurare a securităţii circuitului civil şi a stabilităţii raporturilor juridice.
S-a considerat, pe drept cuvânt, că legea, care apără proprietatea, urmează să se încline înaintea unui principiu superior de echitate şi de justiţie: buna credinţă a cumpărătorului.
Din punct de vedere juridic, soluţia şi-a aflat suport în raţiuni de ordin pragmatic concretizate în principiul validităţii aparenţei de drept, a cărui esenţă este exprimată în adagiul error communis facit jus.
În speţă, deşi s-a reţinut că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, instanţele nu au dat eficienţă acestui principiu, deoarece pârâţii-cumpărători posesori au dobândit cu titlu oneros imobilul în litigiu, de la un proprietar aparent, fiind de bună credinţă şi împărtăşind o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea de proprietar a înstrăinătorului.
Astfel, acţiunea în revendicare formulată de reclamantă a fost depusă la instanţă la data de 9 aprilie 2001, în timp ce contractul de vânzare-cumpărare încheiat de stat cu autoarea pârâţilor F.V., cu nr. 41073 a avut loc la data de 16 decembrie 1996, deci cu 5 ani înainte, când nu exista nici o cerere de revendicare, sau acţiune în justiţie.
Abia după 2 ani de la vânzare, reclamanta a fost sesizat instanţa cu o acţiune în revendicare în contradictoriu numai cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, (deşi imobilul era vândut iar pârâta nu mai avea calitate procesuală pasivă) iar prin sentinţa civilă nr. 4696 din 22 iunie 1998 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, acţiunea este admisă, iar hotărârea rămâne definitivă şi irevocabilă, prin neapelare.
Urmare acestei sentinţe, Primarul General al Municipiului Bucureşti a emis dispoziţia nr. 2061 din 1 septembrie 1998, iar prin procesul verbal nr. 1632 din 7 octombrie 1998, reclamanta a fost pusă în posesie asupra imobilului teren şi construcţie situat în Bucureşti, „cu excepţia spaţiilor vândute de SC C. SA conform Legii nr. 112/1995".
După cum este de observat, punerea în posesie nu s-a făcut pentru întreg imobilul, aşa cum se susţine în recursul în anulare, pentru că în procesul verbal, la excepţie este nominalizat contractul de vânzare-cumpărare pentru apartamentul nr. 1 din imobil cumpărat de autoarea pârâţilor.
Ceea ce este foarte importat pentru dezlegarea pricinii, iar Procurorul General nu relevă această situaţie fiind defavorabilă reclamantei în sprijinul căreia a declarat recursul în anulare, este că reclamanta a avut pe rolul instanţelor şi o acţiune în constatarea nulităţii contractului de vânzare-cumpărare nr. 41073 din 16 decembrie 1996.
Această acţiune a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentinţa civilă nr. 1755 din 8 martie 1999 pronunţată de Judecătoria sectorului 5, rămasă definitivă şi irevocabilă, în baza deciziei civile nr. 1968/2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Subliniem că şi această hotărâre prin care s-a respins irevocabil constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, chestiune prejudicială, este anterioară acţiunii de revendicare supusă recursului în anulare, aceasta stabilind cu putere de lucru judecat, că, actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu bună credinţă şi cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data respectivă.
Potrivit art. 1899 C. civ., buna credinţă se prezumă, iar cel care o contestă trebuie să facă dovada contrară, respectiv a relei credinţe.
În cauză, reclamanta nu a răsturnat prezumţia bunei credinţe a cumpărătorilor.
Aceasta nu a dovedit că înainte de încheierea contractului de vânzare-cumpărare, ar fi notificat chiriaşii de intenţia sa de a revendica imobilul şi de atenţionarea acestora să nu încheie contractul. Mai mult, reclamanta, prin cererea înregistrată sub nr. 543 din 23 iulie 1996, anterioară încheierii contractului, a solicitat despăgubiri conform Legii nr. 112/1995, ceea ce a întărit convingerea părţilor contractante că vânzătorul, respectiv, statul, este proprietar.
De asemenea, o lege specială permitea cumpărarea de către chiriaşi a apartamentelor, în condiţiile strict reglementate de art. 9 din Legea nr. 112/1995 şi nici o hotărâre judecătorească contrară acestei aparenţe de legalitate a titlului statului, nu fusese pronunţată, acţiunea reclamantei în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, fiind promovată ulterior încheierii contractului.
Legea nr. 112/1995 cât şi HG nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, nu prevedeau în sarcina chiriaşului de a depune diligenţe în sensul verificării valabilităţii titlului statului.
Abia prin HG nr. 11/1997 pentru modificarea şi completarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995, act normativ emis ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare, a fost introdus textul art. 92 care stabileşte obligaţia comisiilor de aplicare a legii, să întreprindă toate demersurile necesare pentru clarificarea situaţiei juridice a imobilelor pentru care ar fi avut indicii că fac parte din categoria celor menţionate în art. 1 alin. (4) din respectiva hotărâre de guvern. Şi în asemenea cazuri să suspende procedurile de încheiere a contractelor. Practica judiciară şi literatura juridică de specialitate au statuat că în speţe similare în care se revendică un imobil cumpărat de chiriaşi, nu se procedează la compararea titlurilor.
Oricum, la data încheierii contractului de vânzare, reclamanta avea cerere de acordare despăgubiri pentru imobil, în temeiul Legii nr. 112/1995 şi deci pârâţii au avut convingerea că statul este proprietarul imobilului, nemaifiind necesar să facă alte verificări.
Art. 6 din Convenţia Europeană prevede că unul din elementele fundamentale ale preeminenţei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice care înseamnă, între altele, că o soluţie definitivă a oricărui litigiu, nu trebuie rediscutată. Acest text este favorabil pârâţilor şi nu reclamantei, dat fiind că înainte de promovarea prezentei acţiuni, existau deja hotărâri pronunţate irevocabil prin care se respinsese constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare, reţinându-se buna credinţă a acestora.
Nu au fost încălcate nici dispoziţiile constituţionale, ambele părţi apărând dreptul de proprietate al fiecăruia.
Pe de altă parte, reclamanta a depus acţiunea în revendicare la data de 9 aprilie 2001, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, 14 februarie 2001, iar recurentul nu a observat că acţiunea era inadmisibilă.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidenţa ei, persoanele îndreptăţite pot obţine măsuri reparatorii, inclusiv restituirea imobilului în natură, numai în condiţiile acestei legi, iar nu pe calea acţiunii în revendicare fondată pe art. 480, art. 481 C. civ. şi chiar dacă statul a preluat numai în fapt imobilul.
Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 314 C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat recursul în anulare formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei civile nr. 1475 din 18 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi deciziei nr. 2381 din 10 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul în anulare formulat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 1475 din 18 iunie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi deciziei nr. 2381 din 1 noiembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 1 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5915/2003. Civil. Revendicare. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 5249/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
