ICCJ. Decizia nr. 60/2003. Civil. Drepturi salariale. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ
Decizia nr. 60
Dosar nr. 3992/2003
Şedinţa publică din 13 ianuarie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 27 noiembrie 2002 reclamanţi judecători şi magistraţi consultaţi la Tribunalul Dolj şi instanţele din raza sa de competenţă au chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Tribunalul Dolj pentru a fi obligaţi la plata „sumelor ce reprezintă sporul de 15% pentru condiţii deosebit de grele, vătămătoare sau periculoase, pe o perioadă de 5 luni (1 noiembrie 2000 – 1 aprilie 2001) în valoare actualizată cu indicele de devalorizare a monedei naţionale".
Temeiul legal al dreptului pretins este invocat ca fiind art. 48 alin. (1) din Legea nr. 50/1996, republicată în M. Of., nr. 563/1999 precum şi Anexa I-II la Ordinul nr. 2308/C din 27 octombrie 1998 al Ministerului Justiţiei în care sunt nominalizate locurile de muncă, precum şi procedura de acordare a sporului de 15% din indemnizaţia de încadrare lunară. Se mai relevă că prin OG nr. 83 din 1 septembrie 2000 a fost abrogat numai alin. (4) al art. 48 iar alin. (1)-(3) au rămas în vigoare şi, cu toate acestea, plata sporului a fost întreruptă în perioada 1 noiembrie 2000 – 1 aprilie 2001.
Prin întâmpinare, Ministerul Justiţiei arată că a cerut suplimentarea bugetului cu 240.000 lei, dar nu a aprobat decât 125.000 lei, astfel că în baza art. II din OG nr. 83/2000 „toţi magistraţii au fost privaţi de acordarea acestui spor pentru perioada în discuţie".
Tribunalul Dolj prin sentinţa civilă nr. 1981 din 10 decembrie 2002 a admis acţiunea, reţinând în esenţă că:
- prin Ordinul nr. 726/C/2001 din 11 aprilie 2001 al Ministerului Justiţiei s-a dispus aplicarea art. 481 din Legea nr. 50/1996, începând cu 1 aprilie 2001;
- nu există temei legal pe baza căruia să se înceteze aplicarea acestui text de lege şi plata sporului cuvenit;
- condiţiile de fond cerute de lege şi Ordinul nr. 2308/C/1998 pentru acordarea sporului au fost îndeplinite.
Ministerul Justiţiei a declarat recurs contra sentinţei invocând art. II din OG nr. 83/2000 care prevede că se aplică „în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare", dar, „aşa cum rezultă din înscrisurile anexate la întâmpinare" – care nu s-au mai depus – nu s-au aprobat decât 125.000 milioane lei în loc de 240.000 milioane lei cât s-au cerut (minus 90.000 milioane lei).
Curtea de Apel Craiova, prin Decizia civilă nr. 117 din 6 februarie 2003 a respins recursul ca nefondat, cu motivarea că „lipsa temporară a fondurilor băneşti – invocată de recurentă – nu poate justifica decât plata cu întârziere a acestor drepturi nu şi pierderea definitivă a drepturilor salariale cuvenite, ele neputând face obiectul unor renunţări sau limitări".
Contra deciziei şi sentinţei Procurorul General a declarat recurs în anulare, pe temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., întrucât s-a produs o încălcare esenţială a legii prin aceea că:
- „aprecierea instanţelor este greşită deoarece nu s-a luat în considerare faptul că sumele alocate prin bugetul pe anul 2000 nu acopereau sumele aferente creşterilor salariale";
- „deşi Ministerul Justiţiei a solicitat suplimentarea lunară a creditelor bugetare, necesare acoperirii cheltuielilor de personal, aceste sume nu au fost acordate;
- „cum la fundamentarea bugetului pentru anul 2001 nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, fondurile necesare nu au fost aprobate, iar
- dispoziţiile art. 11 din OG nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare.
Recursul în anulare este nefondat.
Primul motiv referitor la „sumele aferente creşterilor salariale" nu fac obiectul acţiunii de faţă, care se referă numai la sporul de 15% cuvenit pentru perioada 1 septembrie 2000 – 1 septembrie 2001;
Cel de-al doilea motiv invocat priveşte cererea Ministerului Justiţiei de suplimentare lunară a creditelor bugetare pentru acoperirea cheltuielilor de personal, neaprobată, scrisă, nu există (la dosarul de recurs este plicul în care s-au expediat declaraţia şi motivele de recurs).
Printr-un al treilea motiv (argument) se susţine că la momentul fundamentării bugetului pentru anul 2001 „nu era clarificată posibilitatea acordării acestui spor, astfel că fondurile necesare nu au fost aprobate" şi se face din nou, o trimitere „ la dosar recurs" (însă acest dosar are numai 13 file).
Nu se explică, în recursul în anulare, în ce sens nu era „clarificată" posibilitatea acordării acestui spor, cât timp dispoziţiile art. 48 alin. (1)- (3) din Legea nr. 50/1996, republicată, erau în vigoare, ca şi ordinul Ministerului Justiţiei de aplicare.
În sfârşit, în final se susţine că „dispoziţiile art. II din OG nr. 83/2000 se aplicau în limita bugetelor aprobate de Ministerul Justiţiei, după suplimentarea lor corespunzătoare", dar nu sunt depuse înscrisurile care să ateste că pârâtul, în calitatea sa de ordonator principal de credite, a fundamentat şi a depus, în condiţiile actelor normative indicate şi la termenele necesare, cereri de credite incluzând valorile relative la sporul de 15% cuvenit magistraţilor şi celuilalt personal din sistem. De altfel, în ambele dosare (prima instanţă şi recurs) cât şi în recurs în anulare, nu s-a anexat nici un înscris din cele la care s-au făcut referiri în întâmpinare , în motivele de recurs şi, apoi, în cele de recurs în anulare, dar nici alte înscrisuri (note de fundamentare, cereri de credite, proiecte de acte normative, ş.a.).
Prin întâmpinare şi apoi în motivele de recurs, s-a recunoscut că reclamanţii, ca şi ceilalţi magistraţi, au dreptul la sporul pretins, dar, că nu au existat sumele alocate suplimentar spre a fi achitate, iar, prin adresa nr. 14 din 29 martie 2001 a Secretarului de stat de resort către instanţe, s-a dispus acordarea sporului de 15% „în urma reexaminării posibilităţilor de acordare", relativ de resursele financiare prin legea bugetului. Totuşi, în întâmpinare s-a mai susţinut că „admiterea acţiunii faţă de reclamanţi ar crea o inechitate la nivelul întregului personal din organele autorităţii judecătoreşti căruia nu i s-a explicat prevederile art. 48 din Legea nr. 20/1996, încălcându-se astfel prevederile Ordonanţei nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor persoanelor de discriminare".
OG nr. 83/2000 a intrat în vigoare la 1 noiembrie 2000 când „s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000" (art. IX) fără a se abroga art. 48 alin. (1)-(3) din Legea nr. 50/1996, republicată, care recunoaşte şi garantează magistraţilor şi celuilalt personal judecătoresc îndreptăţit sporul special de 15% din indemnizaţia lunară, pentru condiţii vătămătoare de lucru.
Într-adevăr, conform art. 9 din OG nr. 83/2000: „Prevederile prezentei ordonanţe se aplică în limita bugetelor aprobate, Ministerului Justiţiei, Ministerului Public, Curţii Supreme de Justiţie şi Curţii de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare".
În aplicarea art. 48 alin. (1)-(3) din lege au fost emise, anterior, norme aprobate prin ordin al Ministerului Justiţiei şi cu avizul C.S.M. iar, cu începere de la 1 aprilie 2001 s-au dat noi norme reluându-se plata sumelor cuvenite pentru sporul de 15%.
Prin urmare, dreptul la aceste sume a existat şi pentru perioada de 5 luni în litigiu (trim.IV.2000 şi trim.I.2001), dar exercitarea acestui drept şi plata efectivă a sumelor cuvenite a fost obstrucţionată în principal, datorită unor consideraţii relative la acţiunea şi omisiunea ordonatorului principal de credite.
Pe lângă faptul că nu s-a probat iniţierea sau formularea de cereri de credite vizând aceste sume privind sporul de 15% şi că ele nu au fost aprobate, nu este de înţeles de ce astfel de drepturi trebuiau să facă obiectul unor credite suplimentare, cât timp ele s-au acordat şi până la 1 noiembrie 2000.
În situaţia în care sporul de 15% nu a fost inclus în cererile de credite (suplimentare), atunci omisiunea se justifică numai pe afirmaţia din întâmpinare că „nu era clarificată posibilitatea de acordare" a lui, ceea ce este inadmisibil în raport cu garantarea efectivă şi concretă a drepturilor salariale şi a celorlalte drepturi, consacrate prin Constituţie (art. 38), art. 18 C. muncii anterior, Legea nr. 50/1996 şi prin art. 1 Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994.
Drept consecinţă, instanţa de recurs a confirmat corect prima hotărâre, reţinând şi faptul că acest drept la sumele reprezentând 15% din indemnizaţia lunară nu poate fi anihilat de lipsa temporară a fondurilor băneşti aferente, şi, doar, eventual, la plata lor cu întârziere.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 117 din 6 februarie 2003 a Curţii de Apel Craiova, secţia conflicte de muncă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 13 ianuarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 628/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 594/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
