ICCJ. Decizia nr. 6038/2003. Civil. Legea nr.112/1995. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6038
Dosar nr. 3296/2003
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 23 octombrie 1998, ulterior precizată, T.I. a solicitat în contradictoriu cu Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Cluj-Napoca şi SC C.A. SA, Consiliul judeţean Cluj, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, R.A., R.G.O.N. şi L.H. să se dispună desfiinţarea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi cu privire la apartamentele nr. 1 şi 2 proprietatea sa, situate în Cluj-Napoca, radierea transcripţiunilor din Cartea Funciară referitoare la transmiterea proprietăţii, anularea Hotărârii nr. 227 din 7 septembrie 1995 emisă de Comisia judeţeană Cluj pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi recunoaşterea dreptului său de proprietate asupra întregului imobil.
În motivare reclamantul a arătat că imobilul în litigiu a fost proprietatea sa şi a trecut în mod abuziv în proprietatea statului, fără plată, în baza Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 247 din 16 august 1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular Judeţean Cluj, act administrativ ce nu i-a fost niciodată comunicat. Ulterior apariţiei Legii nr. 112/1995, deşi a solicitat restituirea imobilului în natură, i s-au acordat numai despăgubiri, iar cele două apartamente ce compun imobilul au fost vândute chiriaşilor, cu încălcarea dreptului său de a ataca în justiţie în termenul prevăzut de lege hotărârea Comisiei judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Cauza a parcurs un prim ciclu procesual, în care au fost pronunţate sentinţa civilă nr. 2323 din 5 martie 1999 a Judecătoriei Cluj-Napoca, Decizia civilă nr. 405/Ap din 5 aprilie 2000 a Tribunalului Satu-Mare, Decizia civilă nr. 156/R din 5 aprilie 2000 a Tribunalului Satu-Mare şi Decizia civilă nr. 1852/R din 1 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Oradea, la finele căruia au fost rezolvate în mod irevocabil cererile reclamantului referitoare la apartamentul nr. 2 ocupat de pârâtul L.H. şi s-a dispus reluarea judecăţii de către Judecătoria Satu Mare în privinţa aceloraşi cereri, dar cu privire la apartamentul nr. 1 ocupat de pârâţii R.A., R.G.O.N.
Prin sentinţa civilă nr. 10441 din 23 octombrie 2001 pronunţată în rejudecare, Judecătoria Satu-Mare a respins acţiunea în revendicare, aşa cum a fost precizată, adică având ca obiect numai apartamentul nr. 1 din imobilul în litigiu, cu motivarea că reclamantul nu a făcut dovada că a atacat în termen în instanţă Decizia nr. 247 din 16 august 1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Judeţului Cluj, care constituie titlul de proprietate al statului. Pentru acest motiv a considerat că imobilul a fost preluat cu titlu valabil de Statul Român, care s-a şi intabulat ca proprietar în Cartea Funciară.
Soluţia a fost menţinută prin Decizia civilă nr. 92 din 6 februarie 2002 a Tribunalului Satu-Mare şi prin Decizia civilă nr. 817/R din 19 iunie 2002 a Curţii de Apel Oradea, urmare respingerii ca nefondate a apelului şi recursului declarate de reclamant.
Împotriva acestor din urmă hotărâri judecătoreşti, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a declarat recurs în anulare, arătând că au fost pronunţate cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind totodată şi vădit netemeinice.
În esenţă, s-a susţinut ca motiv de nelegalitate faptul că toate instanţele au considerat preferabil titlul de proprietate al statului comparativ cu cel al reclamantului, refuzând însă să verifice legalitatea acestuia, obligaţie ce le revenea potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin analizarea prevederilor Decretului nr. 223/1974 raportate la dispoziţiile art. 12, art. 17 şi art. 36 din Constituţia din 1965, la dispoziţiile art. 481 C. civ., precum şi la conţinutul art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Tot nelegală este caracterizată statuarea instanţelor potrivit căreia titlul statului nu mai poate fi supus controlului judecătoresc, fiind depăşit termenul de contestare în justiţie, neobsevând însă instanţele că asemenea termen nici nu a început să curgă pentru reclamant, căruia nu i-a fost comunicat actul administrativ de preluare a imobilului de către stat.
În fine, vădita netemeinicie a hotărârilor atacate este dată de faptul că, fiind evident caracterul abuziv al preluării imobilului de către stat, dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 1 se află, în realitate, în patrimoniul reclamantului şi nu în cel al pârâţilor R.A. şi R.G., transmis de Statul Român, cum greşit au statuat instanţele de judecată.
Recursul în anulare este întemeiat pentru cele ce succed.
Într-adevăr, instanţele de judecată au procedat la soluţionarea pricinii numai ca o consecinţă a constatării că reclamantul nu ar fi făcut dovada că ar fi atacat în termen Decizia nr. 247 din 16 august 1980 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al judeţului Cluj, fără însă a fi preocupate a verifica momentul naşterii dreptului subiectiv la exerciţiul căii de atac, adică fără a analiza în concret dacă actul administrativ de preluare a fost sau nu comunicat reclamantului.
Ori, sarcina probei comunicării actului administrativ revenea în exclusivitate statului pârât prin reprezentantul său, în lipsa unei asemenea dovezi neputându-se imputa reclamantului că nu a dovedit că a atacat în justiţie acel act administrativ.
În lipsa dovezii de comunicare, instanţele aveau obligaţia de a cerceta legalitatea titlului statului, ceea ce nu au făcut, deşi asemenea obligaţie le revenea potrivit prevederilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin raportare la dispoziţiile art. 12, art. 17 şi art. 36 din Constituţia României din anul 1965, la prevederile art. 481 C. civ., precum şi la conţinutul art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
În fine, instanţele aveau şi obligaţia de a verifica legalitatea titlurilor de proprietate dobândite de pârâţii persoane fizice prin raportare la prevederile Legii nr. 112/1995 şi de a cerceta apărarea acestora în sensul bunei lor credinţe la cumpărarea apartamentului.
Neprocedând astfel, instanţele au soluţionat practic pricina pe cale de excepţie în mod nejustificat, fără a intra în cercetarea fondului cauzei.
Impunându-se astfel lămurirea unor împrejurări de fapt care nu au fost pe deplin stabilite, în scopul aplicării corecte a legii, recursul în anulare va fi admis în temeiul dispoziţiilor art. 314 C. proc. civ. aplicabile prin art. 3303 alin. (1) C. proc. civ., cu consecinţa casării hotărârilor date în apel şi recurs şi trimiterea cauzei la Tribunalul Satu Mare în vederea rejudecării apelului declarat împotriva hotărârii de primă instanţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 817/R din 19 iunie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Oradea.
Casează Decizia amintită, precum şi Decizia civilă nr. 92/Ap din 6 februarie 2002 a Tribunalului Satu Mare şi trimite cauza la acelaşi tribunal pentru rejudecarea apelului declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 10441 din 23 octombrie 2001 a Judecătoriei Satu Mare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6046/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 599/2003. Civil. Actiune în constatarea... → |
|---|
