ICCJ. Decizia nr. 6046/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6046
Dosar nr. 2117/2003
Şedinţa publică din 3 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
La 18 martie 1999 reclamanţii F.R.N.A.R. şi F.A.I.V.R. au chemat în judecată pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru a fi obligat, în principal, a le lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din teren în suprafaţă de 851,67 mp şi mai multe construcţii, iar în subsidiar, pentru ipoteza că între timp construcţiile au fost demolate, la plata contravalorii construcţiilor şi constatarea că sunt proprietari prin uzucapiune asupra eventualelor noi construcţii edificate pe teren.
Motivând acţiunea, reclamanţii arată că imobilul s-a aflat iniţial în proprietatea unei persoane S., decedată în anul 1939, fiind transmis pe cale succesorală mamei lor S.V.(R.), decedată la 6 octombrie 1981, de la care a fost preluat de stat fără titlu.
După parcurgerea unui prim ciclu procesual, cauza a fost trimisă spre rejudecare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti.
La 17 aprilie 2001 locul procesual al reclamantului iniţial F.A.I.V.R., decedat între timp, a fost luat de moştenitorul F.I.A.
Cu prilejul dezbaterilor în Şedinţa publică din 25 septembrie 2001 apărătorul reclamanţilor a declarat că „înlocuieşte cererea de revendicare cu acţiune în constatare faţă de lipsa de valabilitate a titlului statului", în susţinerea căreia a invocat un „proces-verbal de impunere succesorală, prin care s-a constatat că proprietar iniţial a fost S.R., iar în urma decesului acestuia au rămas moştenitori soţia supravieţuitoare S.M. şi fiica sa S.V., căsătorită Florescu"(fila 145 din dosarul nr. 639/2001 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
Prin sentinţa civilă nr. 1468 din 2 octombrie 2001, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins acţiunea ca neîntemeiată.
Tribunalul a reţinut că reclamanţii nu au făcut dovada îndeplinirii unei condiţii esenţiale pentru promovarea acţiunii, anume cea a calităţii de proprietari, întrucât nu au dovedit că imobilul s-a aflat în patrimoniul autorilor lor la data naţionalizării, înscrisurile depuse cu acest scop cuprinzând contradicţii privind imobilul şi modul de dobândire, astfel că nu au valoare de titlu valabil de proprietate.
De asemenea, tribunalul a constatat că titlul statului este reprezentat de Decretul nr. 92/1950, reclamanţii nedovedind nevalabilitatea acestuia, situaţie în care nu poate cenzura neconcordanţa Decretului nr. 92/1950 cu alte acte normative cu forţă juridică superioară, limitându-se la a constata că, în speţă, au fost respectate dispoziţiile actului de naţionalizare.
Apelul declarat de reclamanţi a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 29 din 30 ianuarie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. 229/2002.
Instanţa de apel a statuat că pe terenul în litigiu a fost edificat până în anul 1991, din fondurile statului, un bloc alcătuit din parter cu spaţii comerciale, mezanin şi 9 etaje cu apartamente de locuit, locuinţele fiind vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 85/1992, astfel că singura cale deschisă reclamanţilor este cea a despăgubirilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs reclamanţii F.R.N.A.R. şi F.I.A. solicitând casarea ei şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru evocarea fondului.
Dezvoltând recursul, reclamanţii au invocat în drept dispoziţiile art. 304 pct. 7-10 C. proc. civ., iar în fapt au arătat că, soluţionând apelul prin prisma Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a nesocotit împrejurarea că acţiunea a fost introdusă anterior apariţiei acestui act normativ, încălcând, pe de o parte, prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţia României, art. 1 C. civ., art. 2, art. 8, art. 10, art. 17 şi art. 30 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului coroborate cu prevederile art. 20 şi art. 21 din Constituţia României, negând dreptul reclamanţilor de a se adresa justiţiei, precum şi prevederile art. 111 C. proc. civ., iar pe de altă parte însuşi conţinutul Legii nr. 10/2001, anume dispoziţiile art. 47 din lege.
Recursul astfel motivat, deşi face trimitere la mai multe temeiuri de casare, este încadrabil doar în motivul prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ., reclamanţii imputând instanţei de apel fie încălcarea legii, fie greşita aplicare a unor dispoziţii legale.
Recursul nu este întemeiat.
Este într-adevăr dovedit aşa cum au susţinut reclamanţii, că S.R., decedat la 28 septembrie 1939, a lăsat ca moştenitori pe S.M., soţie supravieţuitoare, decedată la 5 septembrie 1975, şi pe fiica S.V., decedată la 6 octombrie 1981, care a fost căsătorită cu F.R.M., căsătorie din care s-au născut reclamanţii iniţiali F.R.N.A.R. şi F.A.I.V.R., ultimul decedat pe parcursul procesului, calitatea de parte fiind transmisă moştenitorului F.I.A.
Este de asemenea dovedit, prin adresa nr. C.F. 12449 din 18 iunie 2001 a Primăriei municipiului Bucureşti, că imobilul situat în Bucureşti, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, poziţia 162 din Anexa de Bucureşti cu menţiunea „S.M. şi V.F., 7 apartamente Bucureşti," (filele 19-20 dosar 639/2001 al Tribunalului Bucureşti"), construcţia fiind demolată în întregime anterior anului 1990, iar pe terenul aferent fiind construit un bloc compus din parter, mezanin şi 9 etaje, având spaţii comerciale la parter şi apartamente de locuit la mezanin şi etaje, ultimele fiind vândute chiriaşilor în baza Legii nr. 85/1992.
Ceea ce nu s-a dovedit însă în cauză este faptul că imobilul naţionalizat s-a aflat în proprietatea autoarei reclamanţilor iniţiali F.V. la data naţionalizării, simpla menţiune din anexa la Decretul nr. 92/1950 neconstituind asemenea probă.
Singurele dovezi administrate şi invocate sub acest aspect sunt procesul-verbal din 20 decembrie 1939 întocmit de Administraţia de Constatare Indirectă a sectorului I Galben şi procesul-verbal nr. 6734 din 24 septembrie 1942 întocmit de Comisiunea pentru Înfiinţarea Cărţilor Funciare în Bucureşti, aflate la filele 5-7 şi, respectiv, 12-13 în dosarul nr.1107/1999 al Tribunalului Bucureşti.
Primul înscris atestă că S.M. şi F.V. au fost impuse la plata unor taxe succesorale pentru mai multe imobile, între care un teren în suprafaţă de 851,67 mp, o clădire principală şi un garaj situate în Bucureşti, constatate a fi rămas de pe urma defunctului R.S., decedat la 28 septembrie 1939, cu privire la clădire, arătându-se că este o construcţie veche din anul 1888.
Prin al doilea document s-a dispus înscrierea în C.F. a dreptului de proprietate al lui F.A.R., asupra unui imobil teren în suprafaţă de 930 mp, având construită şi o casă, situat în Bucureşti, Parcul Jianu, Parcelarea II-a Banca Marmorosch Blank, dobândit prin cumpărare prin contractul autentificat sub nr. 22018 din 16 iunie 1937 la Tribunalul Ilfov.
Aşadar, secundul înscris se referă la un alt imobil decât cel în litigiu, iar primul este doar un document fiscal din anul 1939, care nu suplineşte lipsa unor înscrisuri care să ateste transmisiunea dreptului de proprietate pe calea devoluţiunii succesorale către M.S. şi V.F., menţionate în anexa la actul de naţionalizare ca persoane de la care imobilul a fost preluat de către stat şi nici lipsa dovezii că imobilul s-a aflat în proprietatea autoarelor reclamanţilor la data aplicării Decretului nr. 92/1950.
În aceste condiţii, reclamanţii nu fac dovada esenţială constând în faptul că terenul a constituit proprietatea autoarelor lor, astfel încât în mod corect s-a statuat că nu poate fi cenzurată pretinsa lipsă de valabilitate a titlului statului asupra terenului.
Pe cale de consecinţă, lipsind îndreptăţirea reclamanţilor asupra terenului este inadmisibil capătul de cerere având ca obiect constatarea calităţii de proprietari a reclamanţilor pe calea accesiunii imobiliare artificiale asupra construcţiei edificate pe teren de către stat.
În fine, nu poate fi vorba în cauză de soluţionarea pricinii prin prisma dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, din considerentele hotărârii date în apel nerezultând că soluţia adoptată are ca temei acest act normativ, instanţa de apel indicând doar reclamanţilor posibilitatea de a urma şi procedura legii speciale ulterior dreptului comun.
Pentru toate cele ce preced, recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii F.R.N.A.R. şi F.I.A. împotriva deciziei nr. 29 din 30 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6112/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6038/2003. Civil. Legea nr.112/1995. Recurs... → |
|---|
