ICCJ. Decizia nr. 6052/2003. Civil. Actiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMANIA
ÎNALTA CURTE DE CASATIE SI JUSTITIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6052
Dosar nr. 4808/2003
Şedinţa publică din 7 iulie 2005
Asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele;
Prin acţiunea înregistrată la nr. 3989 din 20 iunie 1996 pe rolul Judecătoriei Buftea reclamantele P.M. şi B.I. au chemat în judecată pe pârâtul S.R.I. solicitând instanţei ca prin sentinţa ce se va pronunţa:
- să se constate nulitatea înscrisului denumit „act de cesiune", fără dată, întocmit de autorul lor B.I., prin care acesta a donat fostei Confederaţii Generale a Muncii suprafaţa de 1,5 ha, casă şi anexele gospodăreşti aflate pe terenul situat în comuna Baloteşti, judeţul Ilfov.
- să se constate că S.R.I.(care a preluat casa şi terenul de la Spitalul Baloteşti care le preluase de la deţinătorul anterior Confederaţia Generală a Muncii foloseşte casa şi terenul fără titlu valabil;
- să se constate valabilitatea neîntreruptă a dreptului de proprietate asupra casei şi terenului a autorului lor, drept de proprietate transmis lor, prin moştenire;
Pârâtul a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, invocând excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune, lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi solicitând să se constate că, în calitate de constructor de bună credinţă a efectuat investiţii în sumă de 181.107.564 lei, pe care le solicită de la reclamante în eventualitatea admiterii acţiunii.
Prin sentinţa civilă nr. 4040 din 13 octombrie 1998 a Judecătoriei Buftea s-a admis acţiunea precizată, a fost obligat pârâtul să lase în proprietate şi posesie reclamantelor, terenul în suprafaţă de 1,5 ha şi construcţiile aflate pe teren.
S-a admis şi cererea reconvenţională şi au fost obligate reclamantele la plata sumei de 181.107.564 lei reprezentând contravaloarea îmbunătăţirilor efectuate la imobil stabilindu-se, în favoarea pârâtului, un drept de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei.
Ca urmare a apelului declarat de pârât împotriva acestei sentinţe, s-a pronunţat Decizia nr. 1428 din 8 iunie 1999 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin care s-a admis apelul, s-a desfiinţat sentinţa şi s-a reţinut cauza pentru rejudecare în fond, deoarece obiectul cererii reconvenţionale depăşeşte suma de 150.000.000 lei şi conform art. 2 C. proc. civ. competenţa, ca instanţă de fond, aparţine tribunalului.
La cererea reclamantelor, în fond după desfiinţare, a fost introdus în cauză Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În fond, după desfiinţare, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 150 din 19 februarie 2001 prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor şi în consecinţă a respins acţiunea principală şi cererea reconvenţională.
Apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei civile nr. 150/2001 a fost admis, prin Decizia nr. 555 din 16 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia civilă, dispunându-se anularea sentinţei şi reţinerea cauzei spre rejudecare.
În fond, după judecarea apelului, secţia a IV-a civilă a Curţii de Apel Bucureşti a pronunţat Decizia nr. 245 din 23 mai 2003 prin care a admis acţiunea şi a obligat pe pârât să lase reclamantelor în deplină proprietate şi posesie casa şi terenul, identificate conform actului de vânzare cumpărare nr. 9390 din 11 martie 1937. A fost admisă şi cererea reconvenţională iar pârâtele au fost obligate la plata sumei de 562.200.000 lei cu titlu de despăgubiri către pârât, stabilindu-se în favoarea pârâtului, un drept de retenţie asupra imobilului, până la plata acestei sume. Pârâtul a fost obligat la 9.000.000 lei cheltuieli de judecată, către reclamante, reprezentând jumătate din onorariu de expertiză.
Pentru a pronunţa această decizie, Curtea a reţinut că înscrisul sub semnătură privată intitulat „act de cesiune" nu este autentic, iar în dosar nu s-a făcut dovada că I.B. ar fi făcut o ofertă de donaţie valabilă, care să fi fost acceptată şi în consecinţă actul nu are valoare juridică sub aspectul transmiterii proprietăţii iar pârâtul nu justifică un drept de proprietate asupra imobilului.
Constatând incidenţa în cauză a art. 494 C. civ., alin. ultim, Curtea a obligat pe reclamant la contravaloarea investiţiilor stabilită pe baza expertizei.
Pârâtul S.R.I. a formulat recurs împotriva deciziei nr. 245/2003 solicitând, în principal admiterea recursului, modificarea deciziei în sensul respingerii acţiunii deoarece imobilul a intrat în patrimoniul statului cu titlu valabil, iar în subsidiar admiterea cererii reconvenţionale, obligarea reclamantelor la plata sumei de 2.279.439.801 lei reprezentând cheltuieli necesare şi utile efectuate în calitate de constructor de bună credinţă la vila „Baloteşti" şi menţinerea dreptului de retenţie asupra imobilului până la achitarea sumei.
În motivarea recursului pârâtul susţine, în esenţă, că reclamantele nu au menţionat în acţiune temeiul juridic în baza căruia au solicitat anularea actului, că nu s-a probat vreun viciu de consimţământ şi în consecinţă actul poate produse efectele juridice ale unei donaţii. De asemenea, se mai arată că reclamantele nu au dovedit dreptul de proprietate asupra imobilului.
Referitor la contravaloarea investiţiilor efectuate la imobil în motivele de recurs se solicită omologarea raportului de expertiză care a stabilit cuantumul de 2.279.439.801 lei (1.863.035.690 lei pentru casă şi 384.111.111 lei pentru amenajarea terenului) deoarece prin concluziile raportului de expertiză care a stabilit suma de 562.200.000 lei cu titlu de despăgubiri acordate în apel s-au diminuat nejustificat îmbunătăţirile făcute în calitate de constructor de bună credinţă şi nu s-a avut în vedere actualizarea sumei la nivelul momentului efectuării plăţii.
Împotriva deciziei civile nr. 245/2003 au declarat recurs şi reclamantele solicitând admiterea recursului şi modificarea deciziei în sensul respingerii cererii reconvenţionale deoarece imobilul a fost preluat de stat fără titlu valabil şi în consecinţă în speţă se aplică dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi nu art. 494 C. civ. cum în mod nelegal a apreciat curtea de apel.
În motivarea recursului reclamantele susţin, în esenţă, că potrivit dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în cazul în care imobilul care se restituie a fost preluat fără titlu valabil, obligaţia de despăgubire revine statului sau unităţii deţinătoare; în raport de aceste dispoziţii reclamantele apreciază că legiuitorul a dorit să nu „sancţioneze" pe proprietarii deposedaţi, fără titlu, obligându-i la plata de despăgubiri pentru îmbunătăţiri efectuate la imobile de către cei care le-au deţinut după preluarea de către stat.
Reclamantele şi pârâtul au formulat întâmpinări împotriva celor două recursuri, solicitând respingerea lor, ca nefondate.
Înalta Curtea, analizând Decizia recurată în raport de motivele din recursuri, de susţinerile din întâmpinări precum şi de înscrisurile şi lucrările dosarului constată că, potrivit certificatului de moştenitor nr. 78 din 30 mai 2001 eliberat de BNP S.S., reclamantele în calitate de descendente, sunt moştenitoarele numitului B.I., decedat la data de 4 martie 1971, care a dobândit, conform contractului de vânzare cumpărare nr. 930 din 11 martie 1937, casa şi terenul care face obiectul cauzei.
Înscrisul sub semnătură privată intitulat „act de cesiune" prin care B.I. a cesionat, în anul 1967 casa şi terenul din comuna Baloteşti, Confederaţiei Generale a Muncii nu poate fi asimilat cu un act de donaţie cum în mod nelegal susţine pârâtul, deoarece actul nu este autentic, nu există oferta şi acceptarea donaţiei, deci nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 800, art. 811, art. 813 şi art. 814 C. civ. privind donaţiile între vii.
Pârâtul S.R.I. foloseşte imobilul în baza HG nr. 365 din 28 iunie 1994 prin care I s-a transmis, fără plată, dreptul de administrare.
Astfel fiind, rezultă că imobilul a trecut fără titlu legal în posesia statului fiind folosit în prezent de S.R.I. care are, potrivit actului normativ precizat, un drept de administrare şi nicidecum un drept de proprietate asupra imobilului şi în consecinţă, în mod legal curtea de apel a admis acţiunea în revendicare.
În petitul acţiunii reclamantele au invocat drept temeiuri de drept art. 111 C. proc. civ. şi art. 811, art. 813 şi art. 814 C. civ. solicitând să se constate existenţa dreptului lor de proprietate privind imobilul şi în consecinţă susţinerile din recursul pârâtului că nu s-au invocat temeiurile de drept ale acţiunii şi că donaţia imobilului este legală, sunt nefondate.
Referitor la motivul de recurs privind nelegalitatea expertizei omologată de curte, se constată că în cauză s-au efectuat 2 expertize pentru stabilirea valorii investiţiilor (construcţii şi îmbunătăţiri) făcute de pârât).
Prima expertiză întocmită de ing. I.L.C. stabileşte valoarea investiţiilor la suma de 2.279.439.801 lei, iar a doua expertiză efectuată de inginerii C.V.V., C.N. şi S.S., concluzionează că valoarea investiţiilor însumează 562.200.000 lei.
Analizând legalitatea efectuării expertizelor, Înalta Curte constată că în lucrarea efectuată de ing. I.L.C. există erori menţionate chiar de expert în răspunsul la obiecţiuni, ca de pildă neaplicarea „coeficientului de uzură pentru reparaţii aplicate unui imobil cu o vechime între 6 şi 9 ani", neverificarea, măcar prin sondaj, a cantităţilor de materiale folosite în raport de categoriile de lucrări efectuate, aprecierea globală a îmbunătăţirilor referitoare la încălzirea centrală deşi menţionează în raport că la data constatării pe teren centrala era „demontată pentru revizie" şi în consecinţă trebuia să precizeze valoarea încălzirii centrale în raport de acest element esenţial.
Astfel fiind, în mod legal curtea de apel a omologat al doilea raport de expertiză în care cei trei experţi au indicat actele normative pe baza cărora au făcut evaluările, au analizat valorile din situaţiile de plată în raport de lucrările executate şi au motivat diferenţele valorice dintre susţinerile pârâtului şi lucrările efectuate cu titlu de investiţii, compuse din construcţii pe teren, îmbunătăţiri la imobil, reparaţii curente, lucrări de întreţinere etc.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte constată că şi criticile referitoare la omologarea raportului de expertiză care a stabilit contravaloarea investiţiilor la suma de 562.200.000 lei sunt nefondate.
Cu privire la recursul reclamantelor Înalta Curte constată că în mod nelegal se invocă incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989,deoarece acţiunea reclamantelor a fost introdusă în anul 1996 deci cu 5 ani înainte de apariţia acestei legi. De asemenea, potrivit art. 316 C. proc. civ. coroborat cu art. 294 C. proc. civ. în căile de atac nu se poate schimba temeiul de drept al acţiunii, iar reclamantele deşi au avut posibilitatea, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 să urmeze procedura prevăzută de acest act normativ, cu consecinţa suspendării judecării cauzei întemeiată pe dispoziţiile Codului civil, nu au solicitat restituirea imobilului în condiţiile Legii nr. 10/2001 şi în consecinţă aceste critici ale deciziei recurate sunt nefondate.
În raport de considerentele înfăţişate, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate şi în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va dispune respingerea lor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DISPUNE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele B.I. şi P.M. şi pârâtul S.R.I. prin UM 0198 împotriva deciziei nr. 245 din 23 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică astăzi 7 iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 620/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3911/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
