ICCJ. Decizia nr. 6071/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6071
Dosar nr. 2593/2003
Şedinţa de la 7 iulie 2005
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 13 octombrie 1998 reclamantele A.M., B.E. şi B.A. au chemat în judecată pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat să le lase în deplină proprietate şi paşnică folosinţă, în cote indivize de câte ⅓ pentru fiecare reclamantă, imobil situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 687 mp.
În motivarea acţiunii reclamantele au arătat că imobilul revendicat a aparţinut în întregime autorului lor B.A., decedat la 2 mai 1948. Conform actului autentificat de Tribunalul Ilfov sub nr. 14855 din 20 decembrie 1897 şi transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 B.A. a cumpărat terenul şi a ridicat construcţia potrivit autorizaţiei nr. 2186 din 2 martie 1906 şi transcrisă sub nr. 997 din 2 martie 1906, situaţie care este atestată şi de cuprinsul Procesului-verbal întocmit de Comisiunea pentru înfiinţarea C.F. Bucureşti nr. 73831/1840.
Potrivit certificatului de calitate de moştenitor nr. 212/1996 eliberat de B.N.P. D.D., de pe urma defunctului B.A. au rămas ca moştenitori A.M. (născută B.), E.B. şi B.E., în calitate de fii, acesta din urmă decedat şi succedat de reclamanta B.A., în calitate de soţie supravieţuitoare şi legatară universală.
În anul 1950, prin aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950 (poz. 689 din anexă) imobilul a fost naţionalizat pe numele B.E. şi M.A., persoane ce erau exceptate de la naţionalizare, conform art. II din decret, primul fiind inginer, membru al Academiei Române şi profesor universitar, iar cea de a doua era casnică.
La data de 8 ianuarie 1999 R.D.N. a formulat o „cerere de intervenţie în interes propriu şi de completare a acţiunii introductive" prin care a chemat în judecată, în calitate de pârâţi, pe Consiliul General al Municipiului Bucureşti, F.P.S., SC N. SA Bucureşti şi SC E.D.C. SA Bucureşti şi a solicitat ca pârâţii să fie obligaţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie cota de ⅓ din imobilul situat în Bucureşti, sectorul 1, cota ce a aparţinut reclamantei B.A.
În motivarea cererii de intervenţie s-a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 13 din 5 ianuarie 1999 de B.N.P. C.A. Brăila, reclamanta B.A. i-a vândut intervenientului drepturile litigioase asupra cotei de ⅓ din imobilul situat în Bucureşti, astfel că acesta a dobândit calitatea procesuală activă pe care a avut-o autoarea sa.
Totodată, reclamantele A.M. şi B.E. şi-au întregit acţiunea introductivă de instanţă în sensul că au chemat în judecată pentru revendicarea nemişcătorului şi pe pârâţii F.P.S., SC E.D.C. SA şi SC N. SA Bucureşti.
În cursul litigiului, la data de 11 aprilie 1999, a decedat reclamanta B.E., procesul fiind continuat de succesorii acesteia T.A.I., A.G. şi A.R.Ş. în calitate de legatari cu titlu particular şi nepoţi de soră.
La data de 28 septembrie 2000 reclamanţii şi intervenientul au formulat o precizare de acţiune (fila 101 dosar tribunal) cu privire la situaţia imobilului revendicat, situat în Bucureşti. Astfel, din cuprinsul procesului-verbal nr. 73831 din 1940 al Comisiei pentru înfiinţarea C.F. Bucureşti, rezultă că pe C.C., colţ cu str. P., se afla un teren în suprafaţă de 687 mp şi o casă de zid acoperită cu tablă, compusă din parter, 2 etaje şi mansardă. La parter erau 8 prăvălii şi 5 camere, la etajele II şi III şi mansardă hotelul B., în total 76 de camere, plus 3 camere de serviciu.
În precizarea de acţiune se arată că la baza acestui proces-verbal au stat actele de vânzare-cumpărare autentificate de Tribunalul Ilfov sub nr. 14855 din 20 decembrie 1897 şi transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 şi nr. 2186 din 2 martie 1906 şi transcris sub nr. 997 din 2 martie 1906.
La data de 16 martie 2000 reclamanţii şi intervenientul R.D.N.(care, având în vedere că este cumpărător de drepturi litigioase, va fi apelat, în continuare, tot sub calitatea procesuală de reclamant) au solicitat introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Ministerului Finanţelor Publice.
Prin întâmpinări separate, pârâţii F.P.S., SC E.D.C. SA Bucureşti, SC N. SA Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice s-au apărat invocând, pe cale de excepţie, inadmisibilitatea acţiunii şi lipsa calităţii procesuale pasive, iar pe fond, au susţinut că imobilul a fost naţionalizat cu respectarea legii. Pârâta SC E.D.C. SA Bucureşti a susţinut că imobilul revendicat constituie principalul activ al societăţii, bunul fiind adus ca aport în natură de către acţionarul SC N. SA Bucureşti şi evidenţiat în patrimoniul societăţii, iar în situaţia în care nemişcătorul s-ar restitui reclamanţilor, pârâta ar fi pusă în situaţia de a fi împiedicată să-şi realizeze obiectul de activitate, fiind nevoită să intre în dizolvare, iar apoi în lichidare.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, prin sentinţa nr. 34 din 23 ianuarie 2002, a respins acţiunea faţă de pârâtul F.P.S. (A.P.A.P.S.) pentru lipsa calităţii procesuale pasive. A respins excepţiile invocate de ceilalţi pârâţi referitoare la inadmisibilitatea acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive. A respins ca neîntemeiată acţiunea în revendicare.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut, în esenţă, că potrivit art. I, pct. 3 din Decretul nr. 92/1950 au fost naţionalizate hotelurile cu întreg inventarul lor. Actul normativ evocat a reglementat „două tipuri de naţionalizări" şi anume: o naţionalizare in personam care a avut în vedere calitatea foştilor proprietari şi naţionalizarea in rem care a avut drept criteriu categoria bunului trecut în proprietatea statului şi nu calitatea proprietarului. Întrucât imobilul avea destinaţia de hotel tribunalul a conchis că el a trecut în proprietatea statului cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950 şi, pe cale de consecinţă, cu titlu valabil.
Soluţia, ca şi motivarea tribunalului, au fost menţinute de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 95/A din 20 februarie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii R.D.N., A.M., T.A.I., A.G. şi A.R.Ş., care, criticând soluţiile date în cauză pentru nelegalitate şi netemeinicie, au invocat următoarele motive de casare: atât autorul B.A., de profesie agricultor, cât şi succesorii săi B.E. ce ocupa funcţia de inginer şi cadru didactic universitar, A.M. casnică şi B.E., ce a îndeplinit funcţia de soră medicală, făceau parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare; apreciind că imobilul a fost preluat cu titlu valabil, recurenţii-reclamanţi reproşează instanţelor că au aplicat şi interpretat greşit prevederile art. 480 C. civ. şi art. 6 din Legea nr. 213/1998; în mod eronat instanţele au apreciat că societăţile pârâte ar avea un titlu de proprietate legal constituit asupra nemişcătorului revendicat întrucât Ministerul Turismului nu putea să le transmită un drept de proprietate asupra bunului, întrucât, la rându-i, statul nu a avut niciodată un titlu valabil asupra imobilului; decretul în baza căruia imobilul a fost naţionalizat contravaloarea dispoziţiilor imperative ale Constituţiei din 1948, care, în art. 8 garanta dreptul de proprietate şi cel de moştenire.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Prin acţiunea introductivă de instanţă, astfel cum a fost completată şi precizată ulterior, reclamanţii şi intervenientul au revendicat, în temeiul art. 480 C. civ., imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren, cu motivarea că prin naţionalizare li s-a încălcat dreptul de proprietate şi că atât dobânditorul nemişcătorului, cât şi succesorii lui, prin ocupaţiile pe care le aveau, făceau parte din categorii sociale exceptate de la aplicarea Decretului nr. 92/1950.
În cauză, atât instanţa de fond, cât şi cea de apel, cu o motivare identică, au refuzat să primească acţiunea reclamanţilor sub cuvânt că naţionalizarea a operat in rem şi a avut în vedere, exclusiv, destinaţia bunului şi anume aceea de hotel, nefiind astfel cercetat aspectul dacă a fost ori nu încălcat dreptul de proprietate al autorului reclamanţilor.
Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat.
Reglementarea pe care o consacră textul citat porneşte de la constatarea că, în lumina principiilor juridice unanim cunoscute, categoria de bunuri la care se referă articolul menţionat aparţin în proprietate Statului Român, numai dacă aceste bunuri au fost dobândite cu respectarea condiţiilor enunţate de textul examinat.
În caz contrar, în situaţia imobilelor preluate de stat fără respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat, dreptul de proprietate al persoanei fizice nu a fost legal desfiinţat, iar statul nu a devenit un adevărat proprietar.
Această constatare reprezintă o prerogativă pe deplin compatibilă cu competenţa instanţelor judecătoreşti de a stabili, în fiecare caz în parte, valabilitatea actului de preluare şi dacă, la speţa dedusă judecăţii, prevederile Decretului nr. 92/1950 erau în concordanţă cu reglementările amintite.
Astfel, în anul 1950, când imobilul revendicat a fost naţionalizat era în vigoare Constituţia din 1948, care, în art. 8 prevedea că proprietatea particulară şi dreptul de moştenire erau garantate, iar proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire se bucură de o protecţie specială.
Nu se poate afirma în speţă dedusă judecăţii că Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietăţii imobilului, cât timp din interpretarea prevederilor art. 480 C. civ. rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a se folosi de un bun, de a-i culege fructele şi de a dispune de el, iar potrivit art. 481 din acelaşi cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa, afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
De aceea, trecerea bunului imobil în proprietatea statului s-a făcut cu încălcarea prevederilor legale amintite, conferind caracter abuziv măsurii de naţionalizare, astfel că titlul statului emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, fiind fără relevanţă împrejurarea că nemişcătorul nu avea destinaţia de locuinţă a autorului şi a familiei sale, ci era destinat exercitării unui comerţ, deoarece, dispoziţiile legale citate, în vigoare la data naţionalizării, fără a face deosebire cu privire la destinaţia pe care o aveau imobilele, garantau şi proteguiau proprietatea particulară agonisită prin muncă şi economisire.
Faţă de cele ce preced, se constată că instanţele nu au făcut o corectă interpretare şi aplicare a legii, motiv pentru care recursul reclamanţilor se priveşte ca fondat. Având în vedere prevederile art. 314 C. proc. civ., urmare a admiterii recursului declarat, va fi casată Decizia dată în apel, cu consecinţa reluării judecăţii la aceeaşi instanţă deoarece o serie de împrejurări de fapt nu au fost pe deplin stabilite.
Astfel, în justificarea demersului lor judiciar, atât prin acţiunea introductivă de instanţă, cât şi prin precizarea ulterioară a acţiunii (fila 101 dosar tribunal) reclamanţii au susţinut că autorul lor, B.A., a dobândit imobilul revendicat, teren şi construcţie, în baza a două acte de vânzare-cumpărare: 1) nr. 14855 din 20 decembrie 1897 şi transcris la nr. 3447 din 22 decembrie 1897; 2) nr. 2186 din 2 martie 1906 şi transcris la nr. 997 din 2 martie 1906. Ambele acte au fost autentificate şi transcrise de fostul Tribunal Ilfov şi au fost menţionate în procesul-verbal nr. 73831/1940 al Comisiunii pentru Înfiinţarea C.F. în Bucureşti (fila 186 dosar tribunal), act în care a fost şi descris din ce anume era compus imobilul din Bucureşti, la acea dată.
Având în vedere că, în Bucureşti, comisia de înfiinţare a C.F. de la acea dată nu şi-a finalizat activitatea, iar delegaţii acelei comisii nu au întocmit acte care, prin natura lor, să aibă caracter constitutiv ori translativ de drept real, reclamanţii erau obligaţi să depună la dosar titlurile de proprietate ale autorului lor şi pe care şi-au fondat acţiunea în revendicare. Or, din studiul dosarului, rezultă că reclamanţii nu au prezentat contractul de vânzare-cumpărare nr. 14855 din 20 decembrie 1897 şi transcris sub nr. 3447 din 22 decembrie 1897 la Tribunalul Ilfov.
De asemenea, din cel de al doilea contract de vânzare-cumpărare autentificat nr. 2186 din 2 martie 1906 şi transcris sub nr. 997/1906 la Tribunalul Ilfov (filele 184 dosar tribunal) rezultă că autorul reclamanţilor A.M.B. a cumpărat de la D.C.T. „casele mele situate în C.G. împreună cu tot terenul lor".
Având în vedere vechimea actului de proprietate, cât şi impreciziunea termenilor folosiţi pentru determinarea obiectului vânzării („casele mele" ori „tot terenul lor") se impune ca în rejudecare, după depunerea de către reclamanţi şi a actului de proprietate din anul 1897, să se dispună de către instanţa de trimitere efectuarea unei expertize de specialitate, care, ţinând seama şi de procesul-verbal nr. 73831/1940 al amintitei comisiuni; să identifice şi să descrie bunul imobiliar pe care autorul şi succesorii lui l-au avut în proprietate la data naţionalizării.
Totodată, în rejudecare, se va determina cu exactitate ce anume deţin societăţile pârâte din imobilul revendicat de reclamanţi, cu ce titluri, de la cine provin, şi, prin comparaţie cu cel exhibat de reclamanţi, se va decide care anume dintre titlurile în conflict este cel preferabil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii A.M., T.A.I., A.G., A.R.Ş. şi R.D.N., împotriva deciziei nr. 95/A din 20 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului declarat de reclamanţi.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17iulie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6397/2003. Civil. LG .10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 603/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs → |
|---|
