ICCJ. Decizia nr. 6114/2003. Civil. L10/2001. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6114

Dosar nr. 4915/2003

Şedinţa publică din 4 noiembrie 2004

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin acţiunea formulată la 10 ianuarie 2001, reclamanţii G.A., P.I.V. şi P.L. au chemat în judecată Primăria comunei Hârtieşti, judeţul Argeş, solicitând, în temeiul Legii 10/2001, obligarea pârâtei să le restituie în natură imobilul-conac compus din 12 încăperi şi terenul aferent de 6089 mp, ce a constituit proprietatea autorilor lor G.I. şi G.P.

Tribunalul Argeş, prin sentinţa civilă nr. 75 din 21 februarie 2003 a admis acţiunea şi a obligat Primăria comunei Hârtieşti să restituie reclamanţilor imobilele identificate în schiţa anexă a raportului de expertiză tehnică şi terenul aferent de 6089 mp.

S-a reţinut pentru aceasta că reclamanţii au făcut dovada, prin sentinţa civilă nr. 139/1947 a fostului Tribunal Muscel şi Decizia civilă nr. 99/1948 a Curţii Bucureşti, că autorii lor, G.I. şi G.P., au fost proprietarii imobilului, că G.A. este fiul lui I.I., ceilalţi reclamanţi sunt nepoţi de fiică ai acestuia, iar G.P. a decedat fără descendenţi.

- Urmare notificării, pârâta a comunicat că bunurile au fost solicitate şi restituite în temeiul Legii 112/1995, altor persoane, respectiv lui V.T.C. prin moştenitorii săi;

- acesta din urmă, inclusiv moştenitorii săi, nu au vocaţie la succesiunea autorilor reclamanţilor, singurii îndreptăţiţi la restituirea bunurilor fiind deci reclamanţii.

Prin Decizia civilă nr. 110 din 30 iunie 2003, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de Consiliul Local al comunei Hârtieşti, judeţul Argeş reprezentat de Primar, împotriva sentinţei civile nr. 75 din 21 februarie 2003, pe care a schimbat-o şi, pe fond, a respins acţiunea.

Pentru a hotărî astfel instanţa de apel a reţinut următoarele:

Reclamanţii au adresat cerere de restituire a bunurilor la 16 iulie 2001, Primăriei comunei Hârtieşti deşi cunoşteau că aceasta nu este deţinătoare a imobilului, ce era deţinut încă din 1949 de către I.A.S., iar la data cererii de către SC F. SA Câmpulung Muscel care a şi comunicat reclamantului că imobilele se află înscrise în inventarul său şi este de acord cu retrocedarea către fostul proprietar.

Astfel, au fost încălcate prevederile art. 21 din Legea 10/2001, fiind greşit obligată pârâta să restituie imobilul.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, solicitând în principal modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii apelului, sau, în subsidiar, casarea şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Se susţine că instanţa a soluţionat cauza pe excepţie, nelegal, admiţând apelul Consiliului Local, care nu a fost parte în proces, iar, pe de altă parte, excepţia invocată în motivarea hotărârii nu a fost pusă în discuţia părţilor pentru a se putea administra probe.

Mai departe arată recurenţii, urmare notificării, Primăria nu a comunicat nici o soluţie în baza Legii 10/2001, tocmai de aceea fiind formulată prezenta acţiune şi nu a comunicat care ar fi unitatea deţinătoare.

Nu putea fi neglijat fondul cauzei, acţiunea vizând greşita atribuire a imobilelor către moştenitorii numitului V.T.C.

Recursul este neîntemeiat.

Motivul de recurs, ce vizează evident, lipsa calităţii procesuale a Consiliului Local, nu este fondat.

Este adevărat că în primă instanţă a figurat ca parte în proces Primăria, în contradictoriu cu aceasta fiind şi pronunţată hotărârea.

Aceasta nu înseamnă însă că, în faza de apel, în mod nelegal calea de atac a fost exercitată de Consiliul Local al comunei Hârtieşti, prin Primar care, ca entitate deliberativă, respectiv executivă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 215/2001 şi art. 12 alin. (5) din Legea nr. 213/1998 putea sta în proces.

Nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor privind modul de rezolvare a excepţiei în temeiul căreia a fost soluţionată cauza şi aceasta întrucât din cuprinsul încheierii de dezbateri, rezultă neechivoc, că aceasta a fost pusă în discuţia părţilor, care au şi pus concluzii în acest sens, fără a se formula nici o cerere sub aspect probatoriu.

Mai departe, contrar celor susţinute aici, urmare notificării adresate de reclamanţi, Primăria a comunicat acestora punctul său de vedere, de care se face vorbire chiar de reclamanţi, prin acţiunea introductivă de instanţă, cuprinzând refuzul restituirii imobilului şi motivarea acestuia, inclusiv faptul că imobilul nu se află în patrimoniul său, indicându-se unitatea deţinătoare, precum şi împrejurarea restituirii către alte persoane.

Or, relaţiile comunicate astfel, nu pot fi interpretate altfel decât ca o soluţionare a notificării adresate de reclamanţi, exprimând neechivoc punctul de vedere al pârâtei, ea cuprinzând pentru ipoteza menţionată şi toate elementele prevăzute şi de art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 10/2001.

Aşadar, cum persoana notificată s-a conformat dispoziţiilor menţionate, reclamanţii ca persoane pretins îndreptăţite, ar fi trebuit să procedeze mai departe potrivit prevederilor art. 25 alin. (4) din lege, adresând notificarea persoanei deţinătoare a imobilului.

Aşa fiind, instanţa de apel a apreciat corect că, într-o asemenea ipoteză, primăria nu putea fi obligată la restituirea în natură a imobilului.

În ce priveşte fondul litigiului, tocmai pentru cele deja arătate, criticile din recurs sunt fără relevanţă juridică, ele neputând fi raportate la soluţia dată astfel.

Faţă de cele arătate, în temeiul prevederilor art. 312 C. proc. civ., recursul urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul formulat de reclamanţii G.A., P.I.V. şi P.L. împotriva deciziei civile nr. 110 din 30 iunie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2004.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6114/2003. Civil. L10/2001. Recurs