ICCJ. Decizia nr. 6117/2003. Civil. Anulare contract întretinere. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6117Dosar nr. 4234/2003
Şedinţa publică din 4 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, la 8 februarie 2001, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâţii Ş.M. şi Ş.G. pentru ca prin sentinţa ce instanţa va pronunţa să dispună anularea contractului de întreţinere autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 şi evacuarea pârâţilor din imobilul situat în Bucureşti, pentru lipsă de titlu.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu B.D. la 31 martie 1956, după doi ani de concubinaj, iniţial, pe terenul de la adresa mai sus indicat, fiind o singură cameră, care apoi, prin contribuţie comună a fost transformată într-o construcţie cu parter şi etaj, compusă din 5 camere, garaj şi dependinţe.
După 44 ani, B.D. a înstrăinat imobilul pârâţilor Ş.M. şi Ş.G. fără a avea consimţământul reclamantei, astfel încât contractul este lovit de nulitate absolută conform art. 35 alin. (2) C. fam.
Prin sentinţa civilă nr. 8444 din 3 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a admis acţiunea, a dispus anularea contractului de întreţinere autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 încheiat între B.D. şi pârâţi, a dispus evacuarea acestora din imobil şi obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut în esenţă, că prin îmbunătăţirile aduse imobilului în timpul căsătoriei s-a ajuns la transformarea construcţiei iniţiale de o cameră, la un imobil cu o structură nouă compus din parter (cu garaj, dormitor, hol, baie, bucătărie, sufragerie, debara, beci) şi etaj (bucătărie, sufragerie, dormitor, baie, hol) ce a devenit bun comun, în sensul prevăzut de art. 30 C. fam. şi că, din probele administrate a rezultat, fără putinţă de tăgadă, că a lipsit consimţământul reclamantei la perfectarea contractului mai sus amintit.
Ca atare, s-a concluzionat că sunt incidente în cauză dispoziţiile art. 35 alin. (2) C. fam., care consacră principiul potrivit căruia nici unul dintre soţi nu poate face acte de dispoziţie fără consimţământul expres al celuilalt, şi că, în lipsa acordului ambilor soţi, actul astfel încheiat este susceptibil de a fi sancţionat cu nulitatea relativă.
Sentinţa pronunţată de Judecătoria sectorului 5 Bucureşti a fost apelată de pârâţii Ş.M. şi Ş.G. , iar prin Decizia nr. 1610 din 4 iulie 2002, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat în tot hotărârea instanţei de fond şi a respins acţiunea ca nefondată.
Astfel, în considerentele deciziei s-a reţinut că nu a fost dovedit caracterul de bun comun al imobilului reprezentând construcţia edificată pe teren, iar cu privire la situaţia juridică a acestuia din urmă este de necontestat că terenul a constituit bun propriu al defunctului B.D.
S-a mai apreciat că, acceptarea de către reclamanta B.D. a întreţinerii, conform obligaţiei asumate de pârâţi în contractul a cărui anulare s-a solicitat, are valoarea unei confirmări tacite a actului de către reclamantă, cu privire la care subzistă obligaţia de garanţie pentru evicţiune, reglementată de prevederile art.1337 C. civ.
Hotărârea instanţei de apel a făcut obiectul criticilor formulate de reclamantă pe calea recursului declarat în cauză şi expuse în conţinutul motivelor prevăzute de art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
Prin Decizia nr. 438 pronunţată la 26 februarie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat în parte hotărârea tribunalului, în sensul că a admis în parte apelul pârâţilor şi a schimbat în parte acţiunea, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de anulare a contractului de întreţinere nr. 39 încheiat la 12 ianuarie 2000 privind terenul în suprafaţă de 91,26 mp situat în Bucureşti.
Instanţa de control judiciar şi-a motivat hotărârea, reţinând, în esenţă că terenul şi construcţia ridicată pe acesta au fost proprietate devălmaşă a defunctului B.D. şi a primei sale soţii, L.D., astfel că urmare a desfacerii căsătoriei şi tranzacţiei încheiate, imobilul (teren şi construcţie) a devenit proprietatea exclusivă a lui B.D.
Datorită îmbunătăţirilor aduse imobilului în timpul celei de-a doua căsătorii a lui B.D. şi D.B., construcţia existentă iniţial pe teren a fost transformată într-un imobil nou, ce a devenit bun comun al soţilor B.
Prin acelaşi contract s-a prevăzut că beneficiarul obligaţiei de întreţinere nu este exonerat de răspunderea pentru evicţiune şi s-a precizat că această convenţie sinalagmatică are caracter aleatoriu, iar efectul translativ al dreptului de proprietate poartă asupra construcţiei, bun comun al soţilor, fiind necesar consimţământul expres al ambilor (în speţă şi al reclamantei).
S-a mai reţinut că, din probele administrate nu a rezultat împrejurarea că reclamanta B.D. a avut cunoştinţă de încheierea contractului sau că, ulterior ar fi confirmat actul de înstrăinare, încheiat în mod exclusiv de soţul său.
În consecinţă, cum terenul nu are caracter de bun comun, numai asupra construcţiei edificată pe acesta, soţii B.D. şi D. au avut un drept de proprietate în devălmăşie.
În conformitate cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ, raportat la art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată, împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, criticând-o ca fiind vădit netemeinică şi pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, în speţă a prevederilor art. 35 alin. (2) C. fam. şi a dispoziţiilor art. 704 C. civ.
Sub aspectul primului motiv, s-a reţinut că în mod greşit au apreciat instanţele situaţia juridică a imobilului, în sensul că, din probele administrate nu a rezultat că pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului B.D. a fost ridicată o construcţie, cu o astfel de structură care să ducă la transformarea bunului iniţial într-un imobil nou, prin îmbunătăţirile aduse în timpul căsătoriei şi care să-i confere o schimbare de regim juridic, dintr-un bun propriu într-un bun cu caracter devălmaş.
Prin cel de-al doilea motiv s-a criticat hotărârea sub aspectul încălcării legii, determinată de aprecierea instanţei de recurs în ceea ce priveşte împrejurarea că reclamanta , în calitate de soţie supravieţuitoare ar fi acceptat moştenirea defunctului B.D. sub beneficiu de inventar şi, ca atare, nu subzistă obligaţia acestuia de garanţie contra evicţiunii faţă de pârâţi, nefiind întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 704, art. 705 C. civ. şi art. 76 din Legea nr. 36/1995.
Recursul în anulare este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Este ştiut că în reglementarea prevăzută de art. 30-36 C. fam., codevălmăşia este socotită ca o stare de indiviziune forţată, pentru că această formă de proprietate, specifică regimului juridic al comunităţii de bunuri a soţilor subzistă pe timpul căsătoriei şi încetează prin partaj, la desfacerea căsătoriei sau la încetarea acesteia.
Faptul că, în conformitate cu dispoziţiile art. 36 alin. (2) C. fam., în cazuri excepţionale, limitativ prevăzute de lege, indiviziunea născută din devălmăşie poate înceta şi în timpul căsătoriei, nu înlătură caracterul forţat şi vremelnic al acestei indiviziuni, care constituie regula în materia comunităţii matrimoniale devălmaşe a soţilor.
Proprietatea comună devălmaşă fiind creată în scopul susţinerii căsătoriei care i-a dat naştere, este deci organizată în asemenea mod, încât, să slujească scopului urmărit, pe o durată de timp egală cu cea a căsătoriei.
Totodată, prin probele administrate, s-a apreciat corect asupra situaţiei juridice de bun comun a imobilului (construcţie) în litigiu.
Aşa cum rezultă din adresa nr. 821 a fostului Sfat Popular al Raionului Român, Sectorul Gospodăriei Locative, (dosar 1725/2001 al Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti) i-a fost repartizată lui B.D. o locuinţă compusă din o cameră de 3,40/3,60 mp.
Ulterior, la 10 martie 1964 a fost întocmit un proces verbal pentru stabilirea valorii de circulaţie a imobilului (acelaşi dosar) care atestă că în anul 1964 în strada J. erau edificate două construcţii, una veche precum şi o construcţie nou.
Din coroborarea acestor înscrisuri se poate observa că, în perioada 1955 – 1964 pe lângă camera iniţială, repartizată lui B.D. (soţul reclamantei) a fost ridicată o construcţie nouă, fapt confirmat în declaraţia sa şi de martorul F.Ş. care afirmă că ..." la începutul anului 1957 l-a ajutat personal pe B.D. la construirea imobilului din strada J., iar la ridicarea construcţiei nu a participat decât acesta şi soţia sa".
Acelaşi martor mai afirmă că la edificarea construcţiei au participat atât prin muncă fizică cât şi financiar, ambii soţi, B.D. fiind de profesie zidar, iar reclamanta B.D. ajutor zidar.
Această situaţie de fapt este confirmată prin actele depuse la dosar, respectiv copia cărţii de muncă a reclamantei, conform cărora reclamanta a lucrat în perioada 1952 – 1970 ca zidar, meserie din care a realizat venituri băneşti.
Astfel, dacă unui bun propriu al unuia dintre soţi i-au fost aduse îmbunătăţiri sau reparaţii efectuate, în timpul căsătoriei, care l-au transformat în aşa măsură încât, în fapt, acesta a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel iniţial trebuie considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei căpătând caracterul de bun comun.
Construcţiile noi, ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi, precum şi construcţiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcţiei vechi devin bunuri comune, soţul neproprietar asupra terenului dobândind, ca titular al dreptului de superficie, un drept de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat noua construcţie.
Este echitabil raţionamentul instanţei în a aprecia că după 44 de ani de căsătorie, soţul coproprietar al construcţiei şi titular al unui drept de folosinţă asupra terenului, care în cazul dedus judecăţii, nu a avut cunoştinţă de încheierea unui contract de întreţinere în favoarea unor terţi, să nu fie privat de bunul deţinut o perioadă îndelungată de timp.
Împrejurarea decesului lui B.D. la 23 decembrie 2000, în mai puţin de 1 an de la data perfectării contractului de întreţinere (12 ianuarie 2000), nesemnarea contractului de întreţinere de către D.B., respectarea condiţiilor prevăzute de art. 704 C.civ. referitoare la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar de către reclamantă, probele mai sus prezentate, din care a rezultat că bunul a devenit comun prin transformările suferite ca urmare a contribuţiei acesteia la ridicarea construcţiei, sunt aspecte ce au creat convingerea instanţei în sensul că motivele recursului în anulare sunt nefondate.
Astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar a fost cuprinsă în declaraţia autentificată sub nr. 238 din 26 ianuarie 2001 de notarul public; declaraţia a fost înscrisă sub nr. 1747 din 11 noiembrie 2002 în Registrul special de renunţare la succesiune iar acceptarea sub beneficiul de inventar cuprinde un inventar al bunurilor succesorale.
Concluzionând, pentru considerentele expuse, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 438 din 26 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6114/2003. Civil. L10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 605/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
