ICCJ. Decizia nr. 6171/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6171
Dosar nr. 1516/2003
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin cererea înregistrată la data de 1 februarie 2000 sub nr. 710 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta N.I.D. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul nr. 1 situat în Bucureşti şi terenul aferent.
În motivarea acţiunii reclamanta arată că este moştenitoarea tatălui său proprietarul apartamentului revendicat care a fost naţionalizat de la acesta cu toate că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare fiind avocat.
La data de 12 iunie 2000 M.A. şi M.I. formulează o cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu reclamanta şi cu pârâţii solicitând instanţei respingerea acţiunii formulată de către reclamantă şi admiterea cererii de intervenţie şi constatarea valabilităţii titlului de proprietate asupra apartamentului nr. 4 situat la parter cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 346/22196 din 3 octombrie 1996.
Această cerere a fost admisă în principiu prin încheierea din 12 iunie 2000.
L.N. la data de 9 octombrie formulează o cerere de intervenţie în interes propriu în contradictoriu cu reclamanta şi pârâţii, solicitând instanţei respingerea acţiunii formulate de către reclamantă şi admiterea cererii de intervenţie şi constatarea valabilităţii titlului său de proprietate asupra apartamentului nr. 1, situat la parter cumpărat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 568/23251 din 29 octombrie 1996.
Această cerere a fost admisă în principiu prin încheierea din 9 octombrie 2000.
La rândul său reclamanta şi-a completat acţiunea solicitând constatarea nulităţii celor două contracte de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienţii în interes personal.
În motivarea acestei cereri reclamanta arată că respectivele contracte au fost încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 ale cărei dispoziţii nu sunt incidente în speţă, întrucât imobilul a fost trecut în proprietatea statului fără titlu şi în consecinţă contractele de vânzare s-au făcut cu fraudarea legii.
În cauză a fost făcută o expertiză tehnică care a constatat că vechiul apartament 1 situat la parterul imobilului plus 2 boxe şi 2 camere la subsol, proprietatea autorului reclamantei a fost împărţit după naţionalizare în două unităţi locative: apartamentul 1 şi apartamentul nr. 4, care iniţial au fost închiriate şi apoi cumpărate de către intervenienţi.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, prin sentinţa civilă nr. 361 din 28 mai 2001 a admis acţiunea formulată de către reclamantă şi a obligat pârâtele să lase în deplină proprietate şi posesie apartamentul nr. 1 situat la parter în imobilul din str. N.B. cu terenul aferent, reţinând că imobilul a fost naţionalizat cu încălcarea prevederilor privind exceptarea de la naţionalizare a unor categorii de persoane din care făcea parte şi autorul reclamantei.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi intervenienţii M.I., M.A. şi L.N., invocând motive de nelegalitate şi netemeincie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, prin Decizia civilă nr. 67 din 19 februarie 2002, a admis apelurile, a anulat hotărârea primei instanţe şi a fixat termen pentru judecarea fondului cauzei.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut că instanţa de fond fusese investită cu o acţiune în revendicare, iniţial, care a fost ulterior completată cu o cerere de anulare a contractului de vânzare-cumpărare şi cu cererile de intervenţie în interes propriu formulate de către L.N. şi de M.I. şi M.A. Aceste cereri au fost admise în principiu însă instanţa a omis să se pronunţe pe fondul celor două cereri de intervenţie lăsându-le nesoluţionate.
S-a reţinut de asemenea că procedând în acest mod instanţa de fond a nesocotit limitele investirii sale, ceea ce face ca hotărârea să fie lovită de nulitate în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a, procedând la evocarea fondului, prin Decizia civilă nr. 26 din 28 ianuarie 2003, a respins acţiunea formulată de către reclamantă astfel cum a fost completată, a admis cererile de intervenţie în interes propriu şi a constatat valabilitatea titlurilor de proprietate ale acestora.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că imobilul în litigiu a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950 cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 din decret întrucât proprietarul imobilului, autorul reclamantei, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, fiind avocat.
Pe de altă parte însă instanţa a reţinut că intervenienţii au avut calitatea iniţial de chiriaşi în apartamentul în litigiu, care după naţionalizare a fost despărţit în două unităţi locative distincte, intervenienţii ulterior cumpărând fiecare câte un apartament.
A mai reţinut instanţa că reclamanta nu a făcut nici un demers prin care să sesizeze pe cumpărători că ea intenţionează să revendice imobilul.
Singura manifestare de voinţă a reclamantei pentru revendicarea imobilului fiind făcută la data de 1 februarie 2000 când a înregistrat prezenta acţiune.
În consecinţă intervenienţii nu au avut nici un moment reprezentarea că nu ar fi cumpărat imobilele de la adevăratul proprietar.
În aceste condiţii, constatându-se valabilitatea titlurilor de proprietate ale intervenienţilor, acţiunea reclamantei a fost respinsă.
Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta invocând motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Se susţine că instanţa a făcut o aplicare greşită a legii întrucât în situaţia în care s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat prin încălcarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950 statul nu a avut un titlu valabil şi deci înstrăinarea imobilului reprezintă vânzarea lucrului altuia şi era lovită de nulitate absolută.
Se susţine de asemenea că întrucât vânzarea s-a făcut cu rea-credinţă şi de către vânzător şi de către cumpărător, aceştia din urmă, respectiv intervenienţii M. încheind cu autorul reclamantei un act de vânzare-cumpărare pentru nişte dependinţe de la subsolul imobilului.
Se mai susţine că a mai făcut demersuri pentru restituirea apartamentului.
A fost depus ca act nou în recurs contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20299 din 1 mai 1994 încheiat între autorul reclamantei şi M.M. cu privire la cumpărarea unor dependinţe de la subsolul imobilului.
Recursul este nefondat. Instanţa de apel care a soluţionat cauza a avut în vedere faptul că pe de o parte reclamanta, prin acţiunea în revendicare solicită obligarea pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul iar prin completarea acţiunii solicitase constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienţi cu privire la imobilul în litigiu, iar pe de altă parte intervenienţii în interes personal solicitau tocmai să se constate valabilitatea acestor contracte.
În aceste condiţii a reţinut în primul rând că imobilul a fost naţionalizat în baza Decretului nr. 92/1950, însă cu încălcarea prevederilor art. II al acestui act normativ întrucât proprietarul imobilului, autorul reclamantei, făcea parte din categoriile socio-profesionale exceptate de la naţionalizare, fiind avocat.
Critica formulată în recurs în sensul că instanţa a făcut o greşită aplicare a legii priveşte modul în care au fost soluţionate cererea de constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare făcută prin completarea acţiunii principale de către reclamantă şi implicit a cererilor de constatare a valabilităţii acestor contracte făcute prin cererile de intervenţie în interes propriu.
Textele a căror aplicare greşită se invocă sunt dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Pentru a putea analiza acest aspect este necesar a se reţine că în legătură cu titlul de proprietate legiuitorul foloseşte mai multe sintagme şi anume: „cu titlu valabil" şi „fără titlu".
În cazul în speţă imobilul a trecut la stat în baza Decretului nr. 92/1950 deci aparent cu titlu, dar astfel cum s-a reţinut mai înainte nu au fost respectate chiar dispoziţiile din actul de naţionalizare, deci imobilul a trecut la stat fără titlu valabil.
Ipoteza privind actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobilele preluate fără titlu valabil este prevăzută în art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi statuează ca regulă generală că actele sunt lovite de nulitate absolută, existând însă şi o excepţie şi anume, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă.
În consecinţă critica privind aplicarea greşită a legii nu este fondată întrucât voinţa legiuitorului exprimată ferm („în afară de") a fost să excepteze cazul încheierii actelor de înstrăinare cu bună credinţă, iar instanţa a rezolvat această problemă verificând existenţa sau neexistenţa bunei credinţe a cumpărătorilor.
Cu privire la acest aspect urmează a constata că instanţa a reţinut în mod temeinic că până la data la care s-au încheiat cele două contracte de vânzare-cumpărare, reclamanta nu a făcut nici un demers prin care să-i atenţioneze pe cumpărători că ar fi contestat titlul statului.
Nu s-a făcut dovada existenţei unor cereri adresate instituţiilor cu atribuţii în legătură cu administrarea bunului sau cu realizarea formalităţilor de vânzare-cumpărare a acestuia sau să notifice faptul că bunul nu poate fi înstrăinat.
Urmează a mai reţine că în conformitate cu art.1899 alin. (2) C. civ., buna credinţă se prezumă, sarcina probei cu privire la existenţa relei credinţe este în sarcina celui ce susţine existenţa ei (art. 1169 C. civ.)
Pentru aceste considerente instanţa de apel care a soluţionat cauza prin evocarea fondului a constatat legal şi temeinic valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare, încheiate de către intervenienţi şi pe cale de consecinţă a respins cererea reclamantei de constatare a nulităţii acestora.
De menţionat că prin actul nou depus în recurs, respectiv contractul de vânzare cumpărare încheiat la data de 1 mai 1994 între autorul reclamantei şi M.M., care nu este parte în proces, dar şi în ipoteza în care aceasta ar fi parte în proces, nu se poate dovedi că proprietarul apartamentului în litigiu a notificat în vreun fel dorinţa ca cineva să nu cumpere apartamentul de la parter.
Mai mult chiar prin acest contract proprietarul a vândut nişte dependinţe aflate la demisolul imobilului, respectiv o cameră de serviciu şi o pivniţă, împrejurare care ar duce la concluzia că nu ar dori retrocedarea apartamentului situat la parterul aceluiaşi imobil.
Distinct de cele mai înainte arătate urmează a mai reţine şi faptul că reclamanta, prin cererea completatoare a solicitat instanţei numai constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de către intervenienţii în interes propriu, nerevendicând de la aceştia apartamentul în litigiu.
În această situaţie instanţa nu a putut soluţiona complet acţiunile reţinând pe de o parte că apartamentul revendicat de către reclamantă a fost preluat de către stat fără titlu valabil, iar pe de altă parte că titlurile cumpărătorilor sunt valabile.
Acţiunea în revendicare fiind acţiunea proprietarului neposesor împotriva posesorului neproprietar, iar în cazul exhibării unui titlu de către posesor soluţia este compararea titlurilor care nu s-a putut efectua întrucât acţiunea în revendicare nu era îndreptată şi împotriva intervenienţilor ci doar a pârâţilor Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi SC H.N. SA care nu mai erau posesorii imobilului.
Astfel fiind faţă de considerentele mai înainte arătate urmează a respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta N.I.D. împotriva deciziei nr. 67 din 19 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, şi a deciziei nr. 26 din 28 februarie 2003.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6208/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... | ICCJ. Decizia nr. 6172/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
