ICCJ. Decizia nr. 6343/2003. Civil. Pretentii. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6343
Dosar nr. 3358/2003
Şedinţa publică din 15 noiembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 14 mai 1999 pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta M.R. a chemat în judecată pe pârâţii T.N.V. şi N.G., solicitând obligarea acestora în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA, echivalent în lei şi la cheltuieli de judecată.
S-a invocat ca temei al pretenţiilor contractul de împrumut încheiat în aprilie 1995 cu pârâtul T.N.V., prin care reclamanta i-a remis acestuia, în prezenţa pârâtului N.G., suma de 34.400 dolari SUA, cu obligaţia de restituire în două tranşe egale, la 6 octombrie 1995, respectiv 28 octombrie 1995.
S-a mai susţinut că pârâţii au garantat cu toate bunurile şi veniturile lor, inclusiv cu apartamentele bun comun cu soţiile, restituirea împrumutului primit de T.N.V.
Întrucât nu i s-a achitat un rest de 20.000 dolari SUA, reclamanta a solicitat obligarea în solidar a celor doi pârâţi, conform art. 1576 şi urm. C. civ.
În raport cu probele cu înscrisuri administrate, făcând şi aplicarea art. 225 C. proc. civ., Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a, prin sentinţa nr. 370 din 18 mai 2000 a admis acţiunea, obligând pe pârâţi în solidar, la plata sumei de 20.000 dolari SUA către reclamantă, precum şi la 14.173.000 lei, cheltuieli de judecată.
După casarea unei prime hotărâri de către Curtea Supremă de Justiţie, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia cu nr. 129 din 19 martie 2003, prin care a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul N.G. împotriva sentinţei de fond.
A reţinut instanţa că în raport cu plângerile penale formulate de reclamantă şi conţinutul altor înscrisuri, acţiunea apare ca fiind formulată înăuntrul termenului de prescripţie. S-a constatat nefondată susţinerea apelantului privind cuantumul mai mic al împrumutului acordat de reclamantă lui T.N.V.
Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs pârâtul N.G.
Recursul a fost generic încadrat în drept în dispoziţiile art. 299–316 C. proc. civ., încălcându-se astfel dispoziţiile art. 302 lit. c) C. proc. civ.
În esenţă, se invocă prescripţia dreptului la acţiune, în raport cu data de 10 mai 1996 când s-a efectuat ultima plată. Se mai susţine că este greşită statuarea instanţei de apel potrivit căreia a operat întreruperea prescripţiei prin plângerea penală formulată de reclamantă.
În final se mai susţine că în realitate suma împrumutată era de 20.000 dolari SUA, iar nu de 34.400 dolari SUA, cum ar rezulta din înscrisuri aflate într-un dosar de cercetare penală.
Recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:
Potrivit contractului de împrumut sub semnătură privată, reclamanta i-a împrumutat lui T.N.V. suma de 34.400 dolari SUA în cursul lunii aprilie 1995, acesta obligându-se să restituie în două tranşe, câte 17.200 dolari SUA la 6 octombrie 1995, respectiv 28 octombrie 1995. N.G. s-a obligat prin scriere olografă pe acelaşi înscris să se oblige în mod solidar cu împrumutatul.
Debitorul principal nu s-a prezentat niciodată pentru a formula apărări în cauză.
Analizând excepţia prescripţiei, invocată de pârâtul N.G., prima instanţă a respins-o prin încheierea din 20 ianuarie 2000, soluţie menţinută de instanţa de apel, care a motivat, în sensul redat anterior.
Astfel, este real că, în lipsa altor probe, o parte din împrumut s-a restituit la 10 mai 1996, astfel că formularea acţiunii la 14 mai 1999 ar fi, cum susţine recurentul, făcută cu depăşirea termenului de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.
În speţă însă era incident art. 16 alin. (1) lit. a) din actul normativ menţionat, potrivit cu care prescripţia se întrerupe prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripţia.
Or, în speţă, prin declaraţie olografă necontestată, datată 4 martie 1999, recurentul a recunoscut datoria, invocând neseriozitatea debitorului principal.
Ca atare, reclamanta-creditoare nu poate fi sancţionată pentru că ar fi stat în pasivitate, dimpotrivă, probele administrate demonstrează demersurile sale, amiabile, plângeri penale, reclamaţii la locul de muncă al debitorilor, în vederea recuperării creanţei.
Susţinerea recurentului în sensul nepronunţării instanţei şi a lipsei rolului activ nu are suport probator în cauză pentru a atrage modificarea sau casarea hotărârii.
Pentru aceste considerente, văzând că ambele instanţe au aplicat corect legea, dispoziţiile art. 1656, art. 1584 C. civ., art. 1041 C. civ., ale Decretului nr. 167/1958, recursul de faţă va fi respins ca nefondat, conform art. 312 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul N.G. împotriva deciziei civile nr. 129 din 19 martie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6347/2003. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 6295/2003. Civil. Iesire din indiviziune.... → |
|---|
