ICCJ. Decizia nr. 6393/2003. Civil. Constatarea nulitate decret de expropriere (141/05.04.1965); constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune. Recurs

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

Decizia nr. 6393

Dosar nr. 6517/1/2003

nr. vechi 1698/2003

Şedinţa publică din 30 iunie 2006

Asupra recursului de faţă:

Din examinarea lucrărilor de la dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 727 din 21 mai 2002 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis excepţia invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins ca inadmisibilă cererea formulată de reclamantul OGV., în contradictoriu cu pârâtul şi cu intervenienta în interesul pârâtului, M.N., cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a Decretului de expropriere nr. 141 din 5 aprilie 1965 emis de Consiliul de sat al R.S.R. cu privire la imobil, repunerea în situaţia anterioară şi constatarea dobândirii de către reclamant prin accesiune a dreptului de proprietate asupra construcţiei edificate pe teren.

Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:

Terenul în litigiu, în suprafaţă de 497,31 mp a reprezentat proprietatea reclamantului, fiind dobândit de acesta prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 49668 din 9 noiembrie 1946 de fostul Tribunal Ilfov, secţia notariat.

Reclamantul a iniţiat procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi, urmare a cererii formulate, s-a dispus restituirea în favoarea sa a unei suprafeţe de 264,31 mp din întregul teren.

Nemulţumirea reclamantului faţă de modul cum i s-a soluţionat cererea putea fi valorificată exclusiv în condiţiile art. 24 din acest act normativ, şi nu pe calea prezentei acţiuni.

Tribunalul a înlăturat susţinerile reclamantului referitoare la caracterul special al Legii nr. 33/1994 faţă de Legea nr. 10/2001, act normativ care reglementează situaţia juridică a tuturor imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Prin Decizia civilă nr. 468 din 19 noiembrie 2002 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de intervenienta M.N. şi, totodată, a respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinţei, obligându-l pe apelant la plata sumei de 7 000 000 lei cheltuieli de judecată către intervenientă.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:

Nu există autoritate de lucru judecat în raport de Decizia civilă nr. 229 din 9 decembrie 1998 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, deoarece nu există identitate de obiect şi de cauză: în cererea soluţionată prin Decizia menţionată anterior, reclamantul a solicitat restituirea în deplină proprietate şi liniştită posesie a terenului în suprafaţă de 500 mp, deoarece a fost preluat de stat abuziv, fără dreaptă şi prealabilă despăgubire.

În ceea ce priveşte prezentul litigiu, curtea de apel a reţinut că, într-adevăr, Legea nr. 10/2001 reprezintă legea-cadru în materia restituirii tuturor bunurilor imobile preluate în mod abuziv de către stat în perioada 1945-1989.

Art. 8 din acest act normativ delimitează sfera de aplicare a acestei legi faţă de celelalte acte normative cu caracter reparator şi precizează în ce cazuri Legea nr. 10/2001 nu este aplicabilă, printre acestea nefiind şi cele în care imobilele au fost preluate de stat prin expropriere.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 se referă la toate cazurile de imobile expropriate, fără a se face distincţie după cum terenul este sau nu viran, aşa încât cum corect a reţinut tribunalul, reclamantul avea singura posibilitate, prevăzută de legea specială de reparaţie, să formuleze contestaţie împotriva modului de soluţionare a notificării.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamantul, criticând-o pentru nelegalitate, în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul arată următoarele:

1. Restituirea unui imobil intrat fără titlu în proprietatea statului nu operează exclusiv în baza Legii nr. 10/2001, aşa cum au reţinut ambele instanţe, ci şi în temeiul unor alte acte normative speciale, cum este în cazul de faţă Legea nr. 33/1994.

În opinia recurentului, art. 35 şi art. 36 alin. (1) din Legea nr. 33/1994 sunt aplicabile în speţă, deoarece se solicită restituirea unui imobil expropriat fără să se fi respectat scopul pentru care s-a dispus exproprierea.

Recurentul mai invocă şi Decizia nr. VI din 6 septembrie 1999, dată in interesul legii de către Curtea Supremă de Justiţie, conform căreia dispoziţiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 se aplică şi în cazul cererilor având ca obiect imobile expropriate anterior intrării în vigoare a acestei legi, dacă nu s-a realizat scopul exproprierii.

În speţă, imobilul reclamantului a fost expropriat în anul 1965, în scopul de a se construi pe teren un complex comercial, iar acest obiectiv nu s-a realizat în termenul de un an prevăzut de lege.

2. Pentru a se restitui reclamantului imobilul în litigiu, se impune cu necesitate să se constate nulitatea absolută a decretului de expropriere, precum şi dobândirea de către reclamant a dreptului de proprietate prin accesiune asupra construcţiei, deoarece niciunul din aceste capete de cerere nu poate fi soluţionat în cadrul procedurii administrative, de către primar sau de către conducerea unităţii deţinătoare.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 nu conţine o enumerare limitativă a cazurilor în care această lege nu se aplică.

Art. 11 din Legea nr. 10/2001 exclude de plano situaţia terenurilor fără construcţii, expropriate înainte de 1989, întrucât se referă numai la terenurile cu construcţii, indiferent dacă au fost sau nu demolate, parţial sau total, or terenul preluat de la reclamant era viran.

Recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei, admiterea apelului, desfiinţarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a se soluţiona fondul pricinii.

Intimata-intervenientă a depus la dosar întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Pe parcursul judecăţii a decedat intervenienta, în locul acesteia fiind introduse în cauză moştenitoarele M.D. şi A.S.V.

La termenul din 30 iunie 2006, intervenientele au invocat perimarea cererii de recurs, cu motivarea că aceasta a rămas în nelucrare mai mult de un an din vina recurentului şi că sunt întrunite cerinţele art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Excepţia nu poate fi primită deoarece, contrar celor susţinute de interveniente, pricina nu a rămas în nelucrare.

Prin „rămânerea în nelucrare" se înţelege situaţia în care într-o pricină înregistrată pe rolul unei instanţe nu se efectuează niciun act de procedură.

Pentru ca această situaţie să conducă la perimarea cererii este necesar ca ea să dureze cel puţin un an şi să fie imputabilă părţilor, care nu au stăruit în judecată.

În speţă, aşa cum chiar intervenientele arată, judecata recursului s-a amânat de mai multe ori, efectuându-se de fiecare dată diferite acte de procedură, fără a fi vreodată suspendată sau întreruptă, aşa încât nu se poate pune problema perimării.

Totodată, intervenientele invocă excepţia lipsei de interes a declarării recursului de către reclamant, pe care o deduc din atitudinea acestuia constând lipsa de diligenţă pentru soluţionarea mai rapidă a litigiului.

Şi această excepţie este vădit nefondată, deoarece interesul promovării de către reclamant a căii de atac a recursului este dat de soluţia pronunţată în defavoarea acestuia în apel şi nu poate fi reapreciat după cum recurentul este sau nu preocupat de soluţionarea mai rapidă a litigiului.

În ceea ce priveşte recursul, acesta este nefondat şi va fi respins, pentru următoarele considerente:

În mod legal au stabilit instanţele că imobilului în litigiu îi sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi că, după intrarea în vigoare a acestei legi, reclamantul era obligat să parcurgă etapele prevăzute de această lege specială de reparaţie pentru valorificarea dreptului pretins.

Art. 8 din Legea nr. 10/2001 exclude din câmpul de aplicare al acesteia terenurile situate în extravilanul localităţilor la data preluării abuzive sau la data notificării, precum şi pe cele al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000 şi Legea nr. 169/1991, or terenul în litigiu nu intră în niciuna din aceste categorii şi, cu atât mai puţin, construcţia edificată pe acesta.

În câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2001 intră, conform art. 2, imobilele preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.

Textul de lege menţionat se referă la anumite modalităţi şi acte normative concrete prin care s-a efectuat preluarea, precum şi la orice alte imobile preluate cu titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, lit. h), sau fără titlu valabil, lit. g).

Art. 11 din aceeaşi lege reglementează expres situaţia imobilelor expropriate, făcându-se referire şi la situaţia construcţiilor edificate pe acestea, precum şi distincţia după cum s-au edificat sau nu lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.

În opinia recurentului, acest text se aplică doar imobilelor expropriate care la data exproprierii erau alcătuite din teren şi construcţie.

O asemenea interpretare nu ar putea conduce la concluzia că situaţia imobilului în litigiu nu intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001, ci doar, eventual, la o soluţionare diferită a cererii reclamantului decât cea prevăzută de lege pentru imobilele care se încadrează în dispoziţiile art. 11.

Or, calea prin care reclamantul ar fi putut valorifica inclusiv această critică era aceea a contestaţiei împotriva dispoziţiei sau deciziei unităţii deţinătoare sesizată cu soluţionarea notificării, în temeiul Legii nr. 10/2001.

Această contestaţie şi căile de atac ulterioare asigură controlul instanţelor de judecată asupra modului de soluţionare a notificării, nefiind reală susţinerea recurentului în sensul că s-ar lăsa la latitudinea primarului sau a conducerii unităţii deţinătoare soluţionarea unor cereri care ţin de resortul justiţiei.

Având în vedere că Legea nr. 10/2001 este o lege de reparaţie specială, care reglementează situaţia tuturor imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, cu excepţiile prevăzute la art. 8, şi că tocmai o preluare abuzivă invocă şi reclamantul, nu se poate reţine că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 33/1994 şi ale deciziei în interesul legii nr. VI/1999, ambele anterioare intrării în vigoare a legii speciale de reparaţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va menţine hotărârea instanţei de apel, ca fiind legală şi, în baza art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul OGV. împotriva deciziei civile nr. 468/A din 19 noiembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 iunie 2006.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6393/2003. Civil. Constatarea nulitate decret de expropriere (141/05.04.1965); constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin accesiune. Recurs