ICCJ. Decizia nr. 6395/2003. Civil. Contestatie în anulare. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6395
Dosar nr. 641/2003
Şedinţa publică din 17 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 28 ianuarie 1998, completată şi precizată ulterior, reclamanta O.R.I. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi RA A.P.P.S. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate dreptul său de proprietate asupra terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 7250 mp şi să fie obligaţi pârâţii să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că imobilul a fost dobândit în proprietate de A.Ş.D. conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 37475 din 14 noiembrie 1936 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat. Potrivit certificatului de moştenitor nr. 1654/1980 eliberat de fostul Notariat de Stat Local al sectorului 1 Bucureşti, reclamanta este singura moştenitoare a cumpărătoarei. A susţinut reclamanta în acţiune că „în anii regimului comunist terenul a fost abuziv preluat de stat, fără bază legală, pentru a crea o zonă de siguranţă în acel cartier al Bucureştiului".
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, prin sentinţa civilă nr. 6741 din 7 mai 1998, a admis acţiunea formulată de reclamantă şi a obligat pe pârâţi să-i lase în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă de 7250 mp situat în Bucureşti, B-dul M.E., fosta stradă M., colţ cu Prelungirea R.B., fostă str. P.
Sentinţa a rămas irevocabilă prin Decizia nr. 2612 din 12 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, decizie prin care s-a constatat că apelul pârâtei RA A.P.P.S. a fost promovat tardiv.
La data de 18 iunie 1998, pârâta RA A.P.P.S. a formulat cerere de revizuire a sentinţei civile nr. 6741 din 7 mai 1998 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, invocând în drept prevederile art. 322 alin. (1), pct. 2, 5 şi 6 C. proc. civ.
În motivarea cererii de revizuire s-a susţinut că terenul revendicat de reclamantă a intrat cu titlu în proprietatea statului, respectiv prin Decizia nr. 60119/1938 a fostului Minister al Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, bunul fiind expropriat pentru lucrări de utilitate publică. Înscrisul a fost reţinut cu rea-credinţă de către reclamantă, iar reprezentanţii celor două pârâte nu au depus diligenţe pentru a asigura apărarea cauzei.
După un prim ciclu procesual, Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, Prin sentinţa nr. 712 din 18 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiată cererea de revizuire cu motivarea că în cauză nu sunt întrunite motivele prevăzute de art. 322 alin. (1), pct. 2, 5 şi 6 C. proc. civ.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 2415/A din 6 septembrie 2001, a admis apelul revizuientei, a schimbat în tot sentinţa atacată, a admis cererea de revizuire, a modificat în totalitate sentinţa civilă nr. 6741 din 7 mai 1998 a Judecătoriei sectorului 1 Bucureşti şi, în fond, a respins acţiunea în revendicare ca neîntemeiată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că RA A.P.P.S., în calitate de reprezentantă a statului, a fost apărată în procesul de fond cu viclenie de consilierul său juridic, în speţă fiind incidente dispoziţiile art. 322 pct. 6 C. proc. civ. În ceea ce priveşte fondul pricinii, instanţa de apel a reţinut că terenul a fost expropriat cu o justă şi prealabilă despăgubire, astfel încât bunul a trecut în mod valabil în proprietatea publică a statului încă din anul 1938.
Soluţia de admitere a cererii de revizuire a fost menţinută de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, care, prin Decizia nr. 492 din 15 februarie 2002, a respins ca nefondat recursul declarat de reclamanta O.R.I.
Împotriva hotărârilor pronunţate în revizuire de instanţele de apel şi de recurs, la data de 10 februarie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., a declarat recurs în anulare Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că hotărârile atacate au fost date cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, fiind, totodată şi vădit netemeinice.
Într-un prim motiv al recursului în anulare s-a afirmat că în cauză nu sunt întrunite condiţiunile cerute de art. 322 pct. 6 C. proc. civ. din moment ce la termenul la care s-au pus concluzii pe fond consilierul juridic al revizuientei a fost prezent, a pus concluzii şi a cerut amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise, care au fost înregistrate la data de 6 mai 1998. Nici apărarea cu viclenie nu poate fi reţinută, deoarece aceasta constă în manopere dolosive care să fi determinat, în mod evident, pierderea procesului.
Într-un al doilea motiv de casare s-a susţinut neîntrunirea cerinţelor prevăzute de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. referitoare la faptul că instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat cu privire la cererea de constatare a dreptului de proprietate al reclamantei. Admiterea unei acţiuni în revendicare se întemeiază implicit pe constatarea dreptului de proprietate al reclamantului asupra imobilului, fără a fi necesară formularea unui capăt destinat de cerere în acest sens.
Într-un ultim motiv al recursului în anulare s-a afirmat că cererea de revizuire nu putea fi primită nici în temeiul art. 322 pct. 5 C. proc. civ. întrucât înscrisurile invocate de revizuientă, respectiv Decizia nr. 60119/1938 a fostului Minister al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor şi adresa nr. 2295 din 20 martie 1998 a Direcţiei de Evidenţă a Populaţiei nu au fost reţinute de partea potrivnică, iar nedepunerea lor nu s-a datorat unei împrejurări mai presus de voinţa părţilor.
S-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor date în recurs şi în apel şi menţinerea sentinţei prin care s-a respins cererea de revizuire.
Recursul în anulare nu este fondat.
Reclamanta O.R.I. a investit la data de 28 ianuarie 1998 Judecătoria sectorului 1 Bucureşti (dosar nr. 1526/1998) cu o acţiune în revendicarea terenului în suprafaţă de 7250 mp, situat în Bucureşti, chemând în judecată numai pe pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti, cu afirmaţia că nemişcătorul care a fost dobândit în proprietate de antecesoarea reclamantei, ar fi fost preluat de stat fără o bază legală, în timpul regimului comunist, pentru a se crea o zonă de siguranţă a cartierului unde este situat bunul.
După ce s-a administrat proba cu înscrisurile furnizate de reclamantă şi s-a efectuat o expertiză tehnică de identificare a terenului, cauza s-a judecat în fond la data de 12 martie 1998 (încheierea din dosarul amintit), fiind amânată pronunţarea la data de 19 martie 1998. La această din urmă dată, instanţa a dispus repunerea pe rol a cauzei pentru a se solicita de la pârâtul Consiliul General al Municipiului Bucureşti relaţii cu privire la situaţia juridică a terenului, acordându-se termen în acest sens la data de 30 aprilie 1998.
La termenul din 30 aprilie 1998 reclamanta O.R.I. a formulat o cerere completatoare prin care a chemat în judecată în calitate de pârâtă şi pe RA A.P.P.S. cu motivarea că terenul revendicat face parte dintr-un teren mai mare, în suprafaţă de 62.000 mp şi care se află în administrarea acestei regii autonome în baza HGR. nr. 639 din 18 august 1995, republicată în anul 1996.
Potrivit încheierii de şedinţă din 30 aprilie 1998 (dosar nr.1526/1998 al Judecătoriei sectorului 1), după ce reclamanta a depus completarea de acţiune „RA A.P.P.S. prin consilier juridic C.I. este prezentă în sală. Apărătorul pârâtei RA A.P.P.S. depune delegaţia şi actele". Conform aceleiaşi încheieri, cauza s-a judecat din nou în fond, consilierul juridic al RA A.P.P.S. „lasă la aprecierea instanţei soluţia" şi a cerut termen de pronunţare pentru a depune note scrise.
Prin notele scrise depuse de RA A.P.P.S. la data de 6 mai 1998 sub semnătura aceluiaşi consilier juridic C.I. s-a afirmat „că nu se cunoaşte temeiul juridic al trecerii în proprietatea statului a terenului revendicat prin acţiune" şi s-a solicitat doar pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.
După ce Judecătoria sectorului 1 Bucureşti a admis acţiunea în revendicare, la data de 2 iunie 1998, consilierul juridic C.I. a întocmit o notă către directorul general al regiei în care a arătat printre altele, că „având în vedere practica judiciară în materia revendicării terenurilor, faptul că Statul Român nu are titlu cu privire la terenul în cauză şi faptul că acest teren este liber de construcţii, atacarea hotărârii judecătoreşti cu apel face puţin probabil ca această hotărâre judecătorească să fie desfiinţată". În finalul notei adresată conducerii regiei, consilierul juridic C.I. arată că „faţă de această situaţie, vă rugăm să dispuneţi dacă nu se face apel şi, în acest caz, să semnaţi prezenta notă" (dosarul amintit).
Iniţial, directorul general al regiei autonome a semnat nota întocmită de consilierul juridic, dar ulterior, aflând situaţia juridică a terenului, a dispus apelarea sentinţei de retrocedare a terenului, apel, care, însă, a fost respins ca tardiv prin Decizia nr. 2612 din 12 septembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
În realitate, cu referire la terenul revendicat de reclamantă se constată că prin Deciziunea nr. 60110 din 19 iulie 1938 emisă de fostul Minister al Lucrărilor Publice şi al Comunicaţiilor, în aplicarea Înaltului Decret Legal nr. 2030 din 11 iulie 1933, prin care lucrările de asanare a Lacului Floreasca au fost declarate de utilitate publică, bunul, alături de alte terenuri învecinate, a fost expropriat din proprietatea lui A.D., autoarea reclamantei, care prin Hotărârea nr. 618/1937 a aceluiaşi minister, a primit o justă şi prealabilă despăgubire, ca echivalent al nemişcătorului declarat de utilitate publică (înscrisurile de la dosarul nr. 1500/1999, Tribunalul Bucureşti).
Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanţa de apel sau prin neapelare se poate cere dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi de loc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere.
Conform doctrinei, cea de a doua ipoteză a textului citat este incidentă în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situaţie, reprezentanţii sau apărătorii părţii respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credinţă, împrejurare care a condus la pierderea procesului.
Deşi uzual prin viclenie se înţelege şiretenie, falsitate, ipocrizie, făţărnicie etc., în drept, viclenia presupune întreprinderea de acte frauduloase cu intenţia de a facilita obţinerea unui beneficiu nemeritat ori ilegal de către o persoană şi, implicit, de a o vătăma patrimonial pe alta.
În speţă, deşi reclamanta, iniţial, a chemat în judecată în calitate de pârât pe Consiliul General al Municipiului Bucureşti; după repunerea pe rol a cauzei, a cerut introducerea în proces, în aceeaşi calitate, a societăţii care avea în administrare terenul statului, respectiv RA A.P.P.S., adică a persoanei juridice care stăpânea efectiv bunul. La termenul sorocit după repunerea pe rol, cu toate că această din urmă regie nu a fost citată în cauză, presupunându-se, deci, că nu avea cunoştinţă de proces, s-a prezentat totuşi în numele ei consilierul juridic C.I. cu împuternicire scrisă, pregătită din timp, în care erau menţionate numărul de dosar şi instanţa, deşi litigiul se găsea la termenul la care reclamanta tocmai a cerut introducerea în cauză a regiei.
Prezenţa consilierului juridic C.I. cu delegaţie de reprezentare a regiei autonome pentru dosarul respectiv, în condiţiile în care în acel moment reclamanta a cerut chemarea regiei în judecată, nu a putut fi întâmplătoare, aceasta demonstrând existenţa unei conivenţe, de natura dolului contractual, între reclamantă şi consilierul juridic al regiei.
Dar actele de viclenie ale consilierului juridic C.I. nu s-au oprit aici. Astfel, după dezbaterea orală a procesului, consilierul juridic a cerut amânarea pronunţării pentru a depune concluzii scrise, creând astfel impresia ori aparenţa unei documentări în privinţa procesului în scopul de a fi cât mai persuasiv în faţa instanţei. În realitate, din lectura concluziilor scrise, rezultă că reprezentantul regiei a negat dreptul statului asupra bunului, deşi printr-o simplă documentare ori informare trebuia să cunoască că nemişcătorul a fost expropriat în condiţii de deplină legalitate, într-o perioadă în care capitala a fost supusă unui proces de sistematizare, urbanizare şi modernizare care nu a avut nimic comun cu abuzurile comise în timpul regimului comunist asupra proprietarilor de imobile.
Desigur că reprezentantului regiei pârâte, ca oricărui reprezentant judiciar, trebuie să i se recunoască o anumită libertate de acţiune, dar o atare libertate se cuvine să cunoască o limită: nu se poate admite consilierului juridic să compromită patrimonial tocmai pe cel care l-a angajat să-l apere prin comiterea de acte viclene. Dovada în acest sens o constituie nota întocmită de consilierul juridic la 2 iunie 1998 şi adresată conducerii regiei, în care a prezentat date nereale cu referire la situaţia juridică a terenului în scopul de a determina neapelarea sentinţei şi, implicit, pentru ca reclamanta să beneficieze în mod nelegitim de un bun pe care nu îl putea moşteni de la autoarea sa.
Faţă de cele ce preced, se observă că prin respectarea textului citat instanţele de apel şi de recurs au admis cererea de revizuire şi având în vedere această constatare, care face inutilă cercetarea şi a celorlalte motive ale recursului în anulare, atare recurs va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 492 din 15 februarie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi deciziei nr. 2415/A din 6 septembrie 2001 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6433/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6368/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
