ICCJ. Decizia nr. 6520/2003. Civil. Decadere din drepturile parintesti. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6520
Dosar nr. 6017/2003
Şedinţa publică din 23 noiembrie 2004
Asupra recursului civil de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 12 noiembrie 2002 sub nr. 7207 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta Comisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului sector 3 a solicitat instanţei că prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună decăderea pârâtei P.D. din drepturile părinteşti privind pe minora P.M.M. născută la data de 9 noiembrie 2000 în Alexandria judeţul Teleorman şi delegarea acestor drepturi către Comisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului sector 3.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a, prin sentinţa civilă nr. 328 din 26 martie 2003 a respins ca neîntemeiată acţiunea.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de fond a apreciat având în vedere temeiul de drept al acţiunii, respectiv dispoziţiile art. 15 din OUG nr. 26/1997 coroborate cu cele prevăzute de art. 109 C. fam. că pentru a dispune o asemenea măsură care are caracterul unei sancţiuni civile, era necesar ca reclamanta să fi dovedit că pârâta, mama minorei, s-a făcut vinovată de o gravă neglijenţă în îndeplinirea îndatoririlor sale părinteşti, ori în speţă nu s-au făcut asemenea dovezi.
Instanţa de fond mai reţine că în speţă eventual s-ar fi justificat solicitarea aplicării dispoziţiilor Legii nr. 47/1993 privind declararea abandonului judecătoresc şi nu luarea celei mai grave măsuri şi anume, decăderea mamei din drepturile părinteşti.
Împotriva acestei hotărâri a instanţei de fond a declarat apel reclamanta, criticând-o pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III- a, prin Decizia civilă nr. 414 din 12 septembrie 2003 a respins apelul declarat de către reclamantă.
Se reţine de către instanţa de apel că temeiul de drept invocat de către reclamantă în acţiunea sa, respectiv prevederile art. 15 alin. (4) din OUG nr. 26/1997 referitoare la măsurile de protecţie a copilului aflat în dificultăţi, vizează situaţia în care s-a decis plasamentul copilului în regim de urgenţă, ori în speţă nu este vorba de o asemenea măsură de ocrotire a minorei.
Se mai reţine că o asemenea măsură de ocrotire a minorei a fost luată iniţial (plasament la o persoană juridică) ulterior plasament a fost la un asistent maternal profesional, iar în prezent minora a fost încredinţată către acelaşi asistent maternal, prin hotărârea nr. 1085 din 1 octombrie 2002 a Comisiei pentru protecţia minorului.
Se apreciază de către instanţa de apel că în aceste condiţii devin aplicabile prevederile art. 10 şi art. 11 din OUG nr. 26/1997 şi ca atare exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor părinteşti revine persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul.
Se conchide de către instanţa de apel că „măsura de ocrotire a încredinţării este incompatibilă cu sancţiunea decăderii din drepturile părinteşti", iar în speţă „instanţa de judecată nu are posibilitatea să verifice în mod concret" modul de exercitare a drepturilor părinteşti de către pârâtă şi a „dezinteresului manifestat de mamă prin întreruperea totală a legăturilor cu copilul imediat după naştere".
Reclamanta a declarat recurs împotriva acestei decizii pronunţată de către instanţa de apel, invocând motive de nelegalitate.
Se susţine în esenţă că instanţele au făcut o aplicare greşită a legii, considerând că prevederile art. 15 alin. (4) din OUG nr. 26/1997 şi prevederile art. 8 din HG nr. 1205/2001 nu sunt aplicabile în cauză.
Se mai arată de către recurentă că din comportamentul pârâtei mama minorei, după naşterea acesteia, rezultă în mod vădit dezinteresul acesteia pentru copilul său.
Recursul este fondat.
Astfel este de reţinut că instanţele atât de fond cât şi de apel nu au soluţionat de fapt cauza care a fost dedusă judecăţii.
În acest sens urmează a reţine că instanţa de fond a apreciat că, de fapt, acţiunea ar justifica aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 47/1993 şi declararea abandonului judecătoresc şi nu măsura decăderii mamei din drepturile părinteşti.
Instanţa de apel, în considerentele pe care le-a avut în vedere pentru a aprecia că apelul reclamantei este nefondat, a arătat în mod expres că acestea „completează argumentele reţinute de primă instanţă".
În atare situaţie s-a reţinut pe de o parte că motivele din acţiunea reclamantei s-ar încadra în dispoziţiile din Legea nr. 47/1993 privind declararea judecătorească a abandonului, iar pe de altă parte în speţă s-ar aplica prevederile art. 10 şi art. 11 din OUG nr. 26/1997.
În ceea ce priveşte temeiul de drept invocat în acţiune de către reclamantă, respectiv art. 15 alin. (4) din OUG nr. 26/1997, instanţa de apel apreciază că dispoziţiile invocate de către reclamantă nu sunt incidente în speţă întrucât aceste prevederi se aplică în ipoteza în care în legătură cu copilul aflat în dificultăţi s-a luat măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă, nu încredinţarea lui, ca în cazul în speţă.
Cu privire la această interpretare a legii urmează a constata că în alin. (4) al art. 15 din OUG nr. 26/1997 se prevede în mod expres „odată cu hotărârea de încredinţare, comisia va sesiza instanţa judecătorească, pentru decăderea părinţilor sau, după caz, a unuia dintre aceştia din drepturile părinteşti" şi deci reclamanta, în acţiunea sa a invocat un temei legal.
Temeinicia acţiunii faţă de acest temei de drept, care urmează a fi analizată având în vedere şi dispoziţiile art. 109 şi art. 101 C. fam., care de fapt constituie sediul măsurii decăderii din drepturile părinteşti, ar urma să fie făcută în baza probelor administrate în cauză.
În speţă aceste probe nu au fost administrate şi în conformitate cu prevederile art. 314 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se poate pronunţa asupra fondului cauzei decât în situaţiile în care împrejurările de fapt au fost pe deplin stabilite, ceea ce în prezenta cauză nu s-a realizat.
Astfel fiind, faţă de considerentele mai înainte arătate urmează a admite recursul, a casa Decizia pronunţată de curtea de apel şi a trimite cauza pentru rejudecarea apelului formulat de către reclamantă, acestei instanţe.
Judecarea apelului urmează a fi făcută avându-se în vedere temeiul de drept invocat de către reclamantă şi, după administrarea de probe necesare pentru stabilirea dacă situaţiile prevăzute de art. 109 C. fam. sunt întrunite în cauză, în plus, dacă Comisia după încredinţarea minorei conform art. 21 din OUG nr. 29/1997, a stabilit o contribuţie lunară în sarcina pârâtei şi dacă, în caz afirmativ, aceasta a plătit-o.
De asemenea să se verifice modul în care a fost soluţionată cererea pârâtei înregistrată sub nr. 6332 din 19 noiembrie 2001 (fila 17 dosar fond) prin care a solicitat aprobarea reintegrării în familie a minorei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta Comisia pentru Protecţia Drepturilor Copilului sector 3 Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 414/A din 12 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5045/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 6289/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
