ICCJ. Decizia nr. 6624/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6624
Dosar nr. 4835/2003
Şedinţa publică din 26 noiembrie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 21 decembrie 2001 reclamanta T.E.M. a chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Bucureşti, Tribunalul Bucureşti solicitând anularea deciziei de imputare nr. 28 din 30 noiembrie 2001 a Curţii de Apel Bucureşti, desfiinţarea formelor de executare şi suspendarea executării acestei decizii până la soluţionarea cauzei.
În motivarea contestaţiei sale, reclamanta a arătat i-a fost aprobat concediul plătit pentru îngrijirea copilului până la împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani, conform Legii nr. 120/1997 şi că Decizia prin care i-a fost imputată suma de 5.936.782 lei este nelegală.
Contestaţiei menţionate, pârâtul Ministerul Justiţiei i-a opus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acesteia.
Acelaşi pârât a formulat cerere de strămutare, iar prin încheierea nr. 1081 din 13 martie 2002, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, a admis-o şi a dispus strămutarea judecării cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.
Prin sentinţa civilă nr. 269 din 5 iunie 2002, această instanţă a respins ca neîntemeiată contestaţia, cu motivarea că reclamanta nu poate beneficia de o majorare a indemnizaţiei pentru creşterea copilului, întrucât baza de calcul a indemnizaţiilor de plată la data intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 nu se modifică prin creşterea salariului minim pe economie, sau ca efect al indexării salariilor, deoarece contestatoarea nu a contribuit în mod suplimentar la plata contribuţiei de asigurări sociale.
Împotriva acestei hotărâri a exercitat recurs contestatoarea T.E.M., criticând-o pentru nelegalitate, iar prin Decizia nr. 2639 pronunţată la 17 septembrie 2002, Curtea de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, a admis această cale de atac şi a modificat sentinţa Tribunalului Prahova în sensul că a admis contestaţia şi a dispus anularea deciziei de imputare nr. 28 din 30 noiembrie 2002 emisă de Curtea de Apel Bucureşti, cu exonerarea recurentei-contestatoare de plata sumei de 5.936.782 lei.
Pentru a decide ca atare, instanţa de recurs a apreciat că recurenta-contestatoare a beneficiat de concediul prenatal şi postnatal în perioada aprilie 1999–18 iunie 2001, iar în luna aprilie a anului 1999 i-a fost aprobată cererea pentru efectuarea concediului plătit, pentru îngrijirea copilului, până la împlinirea de către acesta a vârstei de 2 ani, respectiv 21 iunie 2001.
Indemnizaţia pentru creşterea copilului a fost calculată în baza legii nr. 120/1997 în cuantum de 85% din totalul veniturilor brute (salariul de bază şi sporuri aferente) până în aprilie 2001, când baza de calcul a fost modificată ca urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul de pensii şi asigurări sociale.
Având în vedere că pe perioada concediului pentru îngrijirea copilului până la 2 ani, pentru indemnizaţia primită nu se plăteşte contribuţia pentru asigurări sociale, nu se poate reţine o corelare între aceasta şi contribuţia din luna anterioară acordării concediului şi nici împrejurarea că recurenta-contestatoare nu a contribuit suplimentar la fondul de asigurări sociale, corespunzător majorării salariului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în anulare, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie vizând „încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond ", care constă în aceea că măsura imputării este conformă prevederilor din art. 21 alin. (1) al H.C.M. nr. 880/1965, din Legea nr. 49/1992 şi din Legea nr. 120/1997.
Procurorul general invocă legislaţia anterioară anului 1990 privind drepturile băneşti ale femeilor pentru îngrijirea copiilor, precum şi norma din Decretul-lege nr. 31/1990 care reglementa o nouă formă de concediu postnatal, pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la 1 an, perioada în care mamei i se acorda o indemnizaţie de concediu egală cu 65% din salariul de bază, plătită din fondul asigurărilor sociale, decret abrogat prin Legea nr. 120/1997.
Se referă că, atât „indemnizaţia prev. de Decretul-lege nr. 31/1990, precum şi cea din art. 2 şi art. 3 ale Legii nr. 120/1997, reprezintă „indemnizaţii de asigurări sociale" în înţelesul art. 21 din H.C.M. nr. 880/1965; adică pentru interpretarea unor texte de lege din cele două legi ulterioare, din 1990 şi, respectiv, din 1997, se trimite la o hotărâre de guvern din 1965 (cu peste 30 de ani urmă).
Se mai susţine că aceste două legi au reglementat „un nou drept cuvenit angajatelor în cadrul asigurărilor sociale de stat, având caracterul unor norme speciale, care s-au întregit cu regulile de drept comun în materia ajutoarelor materiale din asigurările sociale de stat, respectiv cele din H.C.M. nr. 880/1965, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 49/1992".
Deşi Legea nr. 120/1997 a „adus unele clarificări privind baza de calcul a indemnizaţiei, în sensul că s-a prevăzut că reprezintă 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, se susţine, în continuare că ea şi-a păstrat caracterul de lege specială ... astfel că prevederile sale speciale s-au completat cu cele generale cuprinse în H.C.M. nr. 880/1965 în vigoare până la 1 aprilie 2001". Adică, normele dintr-o lege ulterioară, din 1997, se completează, cu cele dintr-o hotărâre de guvern, anterioară, în 1995, relevându-se, totodată, repetat, că „art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 889/1965 nu a fost abrogat sau modificat, decât odată cu abrogarea integrală a acestui act normativ prin Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii".
În al treilea rând se susţine că recalcularea indemnizaţiei pentru îngrijirea copilului ar fi fost posibilă numai dacă Legea nr. 120/1997 ar fi prevăzut expres această posibilitate sau alte acte normative speciale, cum ar fi OG nr. 83/2000, astfel că majorarea acestor indemnizaţii, după intrarea în vigoare a acestei ordonanţe, odată cu majorarea salariilor, nu are temei legal.
Recursul în anulare nu este fondat.
Examinarea legii aplicabile cauzei implică aspecte privind ierarhia actelor normative, principiul constituţional al supremaţiei constituţiei şi a legii, interpretarea raportului dintre lege şi alte acte normative, aplicarea legii speciale în raport cu norma generală, natura dispoziţiilor legale de ocrotire a mamei şi copilului, în raport de obiectul şi scopul reglementării, dar şi a unor aspecte privind raportul juridic de muncă specific autorităţii judecătoreşti cu referire specială la titularul dreptului de a institui răspunderea materială.
Litigiul de muncă salarial s-a născut din executarea contractului de muncă dintre un arhivar registrator şi Curtea de Apel Bucureşti, sub imperiul Legii nr. 92/1992, republicată şi al OG nr. 83/2000.
Decizia de imputare nr. 28 din 30 noiembrie 2001 a fost emisă de preşedintele Curţii de Apel Bucureşti, fără a se indica expres temeiul legal care-i atribuie această prerogativă.
Într-adevăr, conform art. 140 alin. (1) din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească: „Personalul prevăzut în titlul de faţă (Titlul VIII – „Personalul auxiliar de specialitate, economic, administrativ şi de serviciu") se numeşte de către preşedintele Curţii de apel", iar, dispoziţiile precedente din art. 132-137 includ, între alte funcţii şi pe grefieri (prevăzuţi în anexa II-a a Legii nr. 50/1996).
Dispoziţiile din art. 142 alin. (2) al aceleiaşi legi (introduse prin OUG nr. 179 din 11 noiembrie 1999, publicată în M. Of. nr. 559/1999) prevăd „ ... conducătorii instanţelor şi parchetelor precum şi cei ai compartimentelor, au dreptul să aplice sancţiuni disciplinare, în condiţiile legii".
Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească nu conţine norme speciale privind răspunderea materială şi procedura de instituire a acesteia, dar, conform art. 133 alin. (2) din lege (introdus prin OUG nr. 179/1999 aprobată prin Legea nr. 118/2001), numai preşedinţii de tribunale au calitatea de ordonatori de credite şi de administratori ai patrimoniului instanţelor de pe raza judeţului, inclusiv al curţilor de apel.
Aşadar, instituirea răspunderii disciplinare este atribuită conducătorilor de instanţă, cu excepţia desfacerii contractului de muncă care aparţine numai preşedintelui curţii de apel, conform art. 140 alin. (1) şi art. 142 alin. (1)-(2) din Legea nr. 92/1992, modificată şi completată prin OUG nr. 179/1999.
În ce priveşte, însă, instituirea răspunderii materiale, în lipsa unor dispoziţii exprese şi speciale, sunt incidente cele din art. 133 alin. (2) ale Legii nr. 92/1992 republicată, titularul dreptului de a emite Decizia de imputare fiind numai preşedintele tribunalului, în calitatea sa de ordonator secundar de credite şi de administrator al patrimoniului, cel care decide plata drepturilor salariale şi aprobă plata altor drepturi prevăzute în legea specială menţionată.
Drept urmare, prerogativa preşedintelui Curţii de apel de numire în funcţia de arhivar-registrator, ocupată de contestatoare, nu-i conferă acestuia dreptul de a institui răspunderea materială, ci, numai competenţa desfacerii contractului de muncă, ceea ce corespunde şi principiului simetriei juridice în cadrul raportului de muncă.
Dreptul la această indemnizaţie specială este reglementat prin Legea nr. 120/1997, care prevede.
- „concediul plătit pentru îngrijirea copilului se acordă, la cerere, în continuarea concediului pentru sarcină şi lehuzie sau oricând, până la împlinirea de către copil a vârstei de 2 ani (art. 2)", fiin.
- „ ... de o indemnizaţie reprezentând 85% din salariul de bază şi celelalte venituri salariale, respectiv din venitul de asigurare".
Textul stabileşte natura dreptului şi limitele de exercitare, fixând nivelul indemnizaţiei de 85% din „salariul de bază şi celelalte venituri salariale", fără, însă, a da o altă definiţie salariului de bază sau a indica alte criterii ori elemente de recalculare.
Dispoziţiile acestei legi nu conţin norme de trimitere sau alte norme pe baza cărora să se emită acte normative de aplicare, norme metodologice aprobate prin hotărâri de guvern sau prin ordine ministeriale.
Dar, aşa cum se relevă şi în recursul în anulare, Legea nr. 120/1997 nu trimite la H.C.M. nr. 880/1965, pentru a se putea conchide că ea completează acest act normativ inferior şi a considera, cum eronat se susţine, că indemnizaţia reglementată, ca un drept nou, prin art. 2 şi art. 3 din lege, este aceeaşi ca şi cea din art. 21 al H.C.M. nr. 880/1965.
Or, dispoziţia din art. 21 alin. (7) din H.C.M. nr. 880/1965 nu se aplică decât în cazul „ajutoarelor recalculate pe baza salariilor tarifare majorate", pentru incapacitate temporară de muncă.
Întreaga construcţie din recursul în anulare se axează pe faptul că posibilitatea de recalculare a indemnizaţiei nu este expres prevăzută în Legea nr. 120/1997 şi nici în OG nr. 83/2000, iar, de pe altă parte, recalcularea nu este posibilă decât în cazul prevăzut de art. 21 alin. (7) al H.C.M. nr. 880/1965, la care se raportează toate celelalte considerente din motivare.
Evident că nu poate primi o asemenea forţă legală, o hotărâre de guvern adoptată în urmă cu peste 30 de ani, în baza şi în executarea unei alte legi speciale.
De aceea, aceasta nu poate constitui un criteriu de referinţă ori un mod de interpretare a noii legi, încălcându-se principiul ierarhiei legislative şi al supremaţiei legii.
Nu poate fi primit argumentul relativ la inadmisibilitatea corelării acestei indemnizaţii cu baza sa de calcul, privită, în dinamica majorărilor de salariu, pe durata concediului de îngrijire a copilului în vârstă de până la 2 ani.
Într-adevăr arhivarul-registrator pe durata acestui concediu nu-şi pierde calitatea de „personal al autorităţii judecătoreşti" care-i conferă drepturile specifice, între care şi pe cel stabilit prin art. 2 şi art. 3 din Legea nr. 120/1997 vizând „salariul de bază" la care se calculează indemnizaţia, fixat conform art. 18 şi urm. din Legea nr. 50/1996, completată prin OG nr. 83/2000, care include atât salariul propriu zis [art. 16 alin. (1)], cât şi celelalte drepturi (sporuri şi indemnizaţii permanente).
Scopul şi obiectul indemnizaţiei priveşte îngrijirea copilului, deci, are ca finalitate interesul mamei şi ocrotirea interesului superior al copilului în vârstă de până la 2 ani, astfel că nu i se poate aplica normei incidente o interpretare restrictivă, contrară scopului reglementării.
În timp ce personalul aflat în exerciţiul funcţiei, în mod efectiv, beneficiază de majorarea salariului de bază sau a indemnizaţiei lunare (care l-a înlocuit prin OG nr. 83/2000) nici o normă specială nu interzice aplicarea dispoziţiei legale de majorare şi personalului aflat în funcţie, dar, care se află, temporar, în concediul special pentru care are dreptul la o indemnizaţie calculată la salariul său de bază, ceea ce ar fi şi contrar principiului echităţii.
Concluzionând, Curtea urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 2639 din 17 septembrie 2002 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 26 noiembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6668/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... | ICCJ. Decizia nr. 6623/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
