ICCJ. Decizia nr. 6677/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6677
Dosar nr. 16379/1/2003
Nr. vechi 4732/200.
Şedinţa publică din 6 iulie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 12 februarie 2001, reclamanta M.E.G.S. a chemat în judecată pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice solicitând pronunţarea unei hotărâri prin care să se constate nulitatea absolută a deciziei rn. 915 din 9 mai 1989 a fostului C.M.M.B. (dată în baza Decretului nr. 223/1974) şi obligarea pârâtului Consiliul General al Municipiului Bucureşti să-i lase în deplină proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 160 mp.
Reclamanta a completat acţiunea solicitând ca, în contradictoriu cu SC T.A. SA, C.F. şi C.E., să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul ce face obiectul litigiului.
Cererea completatoare a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 480, art. 948 şi urm. C. civ., Legea nr. 112/1995 al art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Prin sentinţa civilă nr. 1534 din 30 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis în parte cererea precizată. S-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 915 din 9 mai 1989 a C.M.M.B. Au fost obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, compus din construcţie şi teren în suprafaţă de 160 mp.
Prin Decizia nr. 195 din 12 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-au respins ca nefondate cererile de apel formulate de Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, Ministerul Finanţelor Publice, C.F. şi C.E. împotriva sentinţei civile nr. 1534 din 30 octombrie 2002 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Împotriva deciziei de apel au declarat recurs apelanţii.
1. Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice a criticat Decizia pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Imobilul în litigiu a fost preluat de Statul Român cu titlu valabil, cu respectarea Decretului nr. 223/1974.
Având în vedere principiul neretroactivităţii legii, Decretul nr. 223/1974 nu este un act abuziv prin raportare la dispoziţiile constituţionale în vigoare la acea dată.
Imobilul în cauză a intrat în proprietatea statului cu respectarea Constituţiei, a tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării de către stat, deci cu titlu valabil, aşa cum prevede art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Faptul că Decizia de preluare a imobilelor ar fi nulă absolut datorită lipsei consimţământului şi a voinţei vânzătorului este nereal întrucât fiecare cetăţean care vroia să părăsească ţara definitiv în acea perioadă trebuia să se supună legislaţiei în vigoare la acea dată, având de ales între a rămâne în ţară sau a părăsi ţara, dar în condiţiile impuse de lege.
2. Pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, critică Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului potrivit Decretului nr. 223/1974 care era în vigoare la data respectivă şi cu respectarea acestuia.
Decretul nr. 223/1974 reprezintă titlu valabil pentru stat faţă de prevederile art. 645 C. civ. care prevede printre motivele de dobândire a proprietăţii şi legea.
3. Pârâţii C.F. şi C.E. au criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ.
Imobilul a fost preluat cu respectarea Decretului nr. 223/1974, la cererea reclamantei şi cu plată.
Prin HG nr. 498 din 14 mai 2005 (în vigoare la data judecării apelului) s-au aprobat Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 şi se prevede la pct. 1.4. B. că restituirea se face prin echivalent în cazul în speţă, respectiv în cazul în care persoana îndreptăţită a făcut cerere de plecare definitivă din ţară şi a înstrăinat locuinţa către stat iar locuinţa respectivă a fost înstrăinată legal către o terţă persoană.
Viciile de consimţământ nu atrag decât nulitatea relativă, dacă sunt invocate în termenul de prescripţie de 3 ani, iar din probele administrate nu rezultă că reclamanta ar fi avut consimţământul viciat.
Nu există motive de nulitate absolută a deciziei de preluare a imobilului şi în consecinţă titlul recurenţilor este preferabil titlului reclamantei.
În mod greşit curtea de apel invocă dispoziţiile Legii nr. 213/1998. Aceste dispoziţii legale îndreptăţesc instanţele de judecată să cenzureze aplicarea legală sau nelegală a actelor în vigoare la acea dată şi nu să se transforme într-o veritabilă Curte Constituţională.
Instanţa de apel a motivat Decizia pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, ignorând cu desăvârşire dispoziţiile procedurale ale Legii nr. 213/1998 şi Decretul nr. 223/1974.
Toate textele de lege invocate în Decizia de apel cu privire la contractul de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995 privesc chiriaşii şi nu proprietarii.
Instanţa de apel a fost investită cu apelul lor şi al celorlalţi pârâţi care nu au vizat atacarea sentinţei de fond sub aspectul constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare.
Întrucât acest capăt de cerere nu a fost respins prin sentinţa de fond iar reclamanta nu a înţeles să promoveze apel împotriva acestei sentinţe, s-a încălcat principiul disponibilităţii care are în vedere faptul că la judecarea apelului instanţa hotărăşte numai în limitele cererii de apel.
Instanţa de apel a încălcat astfel şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. care stabileşte că apelantului nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria-i cale de atac.
Practica CEDO invocată în susţinerea deciziei de apel nu reprezintă izvor de drept în legislaţia românească.
Chiar şi având în vedere practica CEDO, care în cazurile admise pronunţă hotărâri alternative, fie de restituire în natură, fie de acordare de despăgubiri la valoarea reală a imobilului, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 se stabileşte o despăgubire reală în concordanţă cu practica Curţii Europene.
Analizându-se Decizia de apel în raport de criticile formulate Înalta Curte constată:
În cadrul recursurilor formulate în cauză se invocă aspecte ce ţin de respectarea condiţiilor Decretului nr. 223/1974 în baza căruia s-a făcut preluarea imobilului în litigiu de către stat.
Fără a intra în analizarea condiţiilor de preluare a imobilului pe care le presupunea Decretul nr. 223/1974 se constată că, oricum, titlul de preluare a imobilului nu este valabil din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Nevalabilitatea titlului statului în raport de acest temei legal a fost reţinută de către ambele instanţe şi este suficientă în analizarea acestui aspect.
Art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 permite instanţelor de judecată să aprecieze asupra valabilităţii titlului Statului şi condiţionează această valabilitate de concordanţa cu cerinţele constituţiei, tratatele internaţionale la care România era parte şi legile în vigoare la data preluării lor de către stat.
Nu este afectat în nici un fel principiul neretroactivităţii legii civile; se constată că aprecierea se face în raport cu dispoziţiile în vigoare la data respectivă şi nu la data când se analizează valabilitatea titlului statului.
Este suficient ca titlul de preluare a imobilului, respectiv Decretul nr. 223/1974 să nu fie în concordanţă cu cel puţin unul dintre elementele prevăzute cumulativ de textul legal (art. 6 din Legea nr. 213/1998) pentru a fi afectată valabilitatea sa.
Astfel, potrivit Constituţiei din anul 1965 [art. 36 alin. 1)], dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege iar obiectul acestui drept îl putea constitui, printre altele, şi casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea şi terenul pe care ele se află [art. 36 alin. (2)].
În acelaşi timp, Constituţia mai prevedea în art. 17 alin. (1) că cetăţenii Republicii Socialiste România, fără deosebire de rasă, naţionalitate, sex sau religie sunt egali în drepturi în toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, politice şi juridice.
Din aceste dispoziţii legale rezultă că raţiunea Constituţiei din 1965 a fost aceea de a nu se face discriminări între cetăţenii români, nici măcar după faptul că aveau sau nu domiciliul în România.
Prin această discriminare, Decretul nr. 223/1974 contravenea spiritului şi dispoziţiilor Constituţiei în vigoare la data emiterii, ceea ce face ca titlul statului constituit în baza acesteia să fie lipsit de valabilitate.
Faţă de neconcordanţa cu Constituţia în vigoare la acea dată a Decretului nr. 223/1974 şi faţă de tripla cerinţă impusă cumulativ de art. 6 din Legea nr. 212/1998, nu se mai impune analizarea celorlalte aspecte.
Contrar celor invocate de către recurenţii C.F. şi C.E. , valabilitatea titlului statului a fost analizată de instanţa de apel şi din perspectiva art. 6 din Legea nr. 213/1998, prin aprecierea preluării imobilului în raport cu Constituţia din 1965 (art. 36), art. 480 C. civ. şi art. 17 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 invocate de către recurenţii C.F. şi C.E. nu au, în ceea ce priveşte Decretul nr. 223/1974, corespondent în Legea nr. 10/2001 deşi acestea au fost emise în aplicarea acestei legi.
Astfel, deşi noţiunea de „preluare abuzivă" este definită de art. 2 din Legea nr. 10/2001, prin art. 1.4. lit. b) pct. 2 din Normele Metodologice de aplicare a acestei legi se prevede că stabilirea conduitei persoanei era atributul inclusiv al acesteia, urmând a se considera că preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 nu a fost abuzivă, persoana fiind îndestulată rezonabil prin preţul primit sau având vocaţia de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul înainte de finalizarea intenţiei de a părăsi definitiv ţara.
Hotărârea de Guvern de aprobare a Normelor Metodologice nu poate fi reţinută în condiţiile în care modifică sau completează o lege, cu atât mai mult cu cât art. 108 alin. (2) din Constituţia României prevede că hotărârile de guvern se emit pentru organizarea executării legilor.
Curtea constată că nici criticile de recurs vizând depăşirea de către instanţa de apel a limitelor de investire fixate prin cererea de apel şi faptul că li s-ar fi creat apelanţilor C. o situaţie mai grea în propria cale de atac, din perspectiva art. 296 C. proc. civ., nu sunt fondate.
În apelul formulat de pârâtul Municipiul Bucureşti s-a invocat că titlul pârâţilor cumpărători ai imobilului este un titlu valabil, invocându-se art. 18 lit. d) şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 în aprecierea preferabilităţii titlurilor analizate, ceea ce implica analiza respectării dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 cu ocazia înstrăinării şi a bunei-credinţe la data încheierii actului de înstrăinare.
Pe de altă parte, în apelul formulat de către pârâţii C. s-a invocat buna-credinţă la data dobândirii imobilului, instanţa de apel făcând aprecieri în cauză din perspectiva art. 46 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Practica Curţii Europene a Drepturilor Omului este obligatorie pentru instanţele din România în urma ratificării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a Protocoalelor adiţionale la această Convenţie încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, prin Legea nr. 30/1994 publicată în M. Of. nr. 135 din 31 mai 2004.
În concordanţă cu prevederile Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, Legea nr. 10/2001 reprezintă o normă prin care se urmăreşte înlăturarea măsurilor abuzive luate în perioada de referinţă iar în spiritul acestei legi prevalează restituirea în natură a imobilelor preluate în mod abuziv.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile de recurs formulate în cauză, Curtea urmează să facă aprecierea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună respingerea recursurilor ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice, Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, C.F. şi C.E. împotriva deciziei civile nr. 295 din 12 iunie 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 iulie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7743/2003. Civil. Lg.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 10379/2003. Civil. Legea nr.10/2001 anulare dis... → |
|---|
