ICCJ. Decizia nr. 6822/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6822
Dosar nr. 3153/2003
Şedinţa publică din 6 decembrie 2004
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la data de 24 ianuarie 2002 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, reclamantele V.E. şi B.V.L.R.I. au chemat în judecată pârâţii RA L. şi Municipiul Bucureşti prin Primar general pentru a se dispune:
- anularea deciziei nr. 56 din 5 septembrie 2001 a Directorului general al RA L. prin care le-a fost respinsă solicitarea vizând restituirea imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţie având 6 camere cu dependinţe şi teren în suprafaţă de 1290 mp;
- restituirea în natură a imobilului respectiv, ce face parte din proprietatea privată a statului, administrat de RA L. şi închiriat ca locuinţă pentru un funcţionar diplomatic al Ambasadei SUA.
Reclamantele au susţinut că refuzul restituirii în natură a imobilului este nelegal deoarece:
- ele sunt „persoane îndreptăţite" la o astfel de măsură reparatorie, încadrându-se în dispoziţiile art. 3 şi art. 4 din Legea nr. 10/2001;
- invocarea de către pârâta RA L. a prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi primită întrucât imobilul a fost preluat de către stat fără titlu valabil (naţionalizare pe alt nume decât al adevăratului proprietar) şi nici nu există o Hotărâre de guvern privind neretrocedarea bunului potrivit art. 16 alin. (2) din acelaşi act normativ.
Prin întâmpinări pârâţii au solicitat respingerea acţiunii, arătând în esenţă că autoarea reclamantelor avea în proprietate mai multe apartamente, astfel încât măsura naţionalizării a fost corect aplicată iar titlul statului este valabil. În consecinţă, devin incidente prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001 privind interdicţia restituirii în natură a bunului.
Examinând actele şi lucrărilor dosarului, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin sentinţa nr. 774 din 23 mai 2002 a admis acţiunea şi a anulat Decizia atacată, obligând pârâtele (dintre care RA L. a devenit pe parcursul procesului R.A.P.P.S.) să restituie în natură construcţia şi terenul în suprafaţă de 1225 mp.
Instanţa de fond a reţinut în esenţă că titlul statului nu a fost valabil întrucât Decretul nr. 92/1950 încălca principiile constituţionale în vigoare chiar la acea dată, astfel încât din punct de vedere juridic bunul nu a ieşit din patrimoniul antecesoarei reclamantelor iar dreptul li s-a transmis acestora prin succesiune.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apeluri pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General şi R.A.A.P.P.S.
Două dintre motivele de apel au fost comune, susţinându-se pe de o parte că titlul statului este valabil, deoarece nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantelor ar fi fost exceptată de la măsura naţionalizării iar pe de altă parte că sunt incidente prevederile art. 16 din Legea nr. 10/2001, imobilul (închiriat ca locuinţă unui funcţionar diplomatic al ambasadei SUA) fiind exceptat de la restituirea în natură.
Pârâta R.A. A.P.P.S. a mai susţinut în plus că acţiunea este inadmisibilă întrucât reclamantele nu au urmat procedura obligatorie prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că nu s-a făcut pe deplin dovada dreptului de proprietate al autoarei reclamantelor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 519 din 18 decembrie 2002, a respins apelurile ca nefondate.
În considerentele deciziei s-a arătat în principal că:
- imobilul în litigiu a fost preluat fără titlu valabil, fiind naţionalizat pe numele altei persoane (R.V.A.) decât adevăratul proprietar – R.A., autoarea reclamantelor;
- R.A. era casnică şi deci exceptată de la măsura naţionalizării în condiţiile art. II din Decretul nr. 92/1950;
- fiind vorba despre un imobil preluat fără titlu valabil, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile;
- acţiunea reclamantelor nu este o revendicare de drept comun, că o contestaţie împotriva unei decizii administrative, în condiţiile art. 24 din Legea nr. 10/2001;
- reclamantele au dovedit atât existenţa dreptului în patrimoniul autoarei lor cât şi calitatea lor procesuală activă ca unice moştenitoare.
Împotriva acestei decizii au declarat recursuri pârâţii, criticând-o sub mai multe aspecte.
Printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., pârâta R.A. A.P.P.S. a reiterat susţinerile privind inadmisibilitatea acţiunii, reclamantele fiind în măsură să ceară doar obligarea unităţii deţinătoare să emită o decizie prin care să restituie bunul.
O a doua critică vizează aprecierea greşită a instanţelor cu privire la lipsa de valabilitate a titlului statului, recurenta susţinând că naţionalizarea s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950, astfel încât sunt incidente prevederile art.16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
În fine, s-a învederat că reclamantele nu au făcut dovada deplină referitoare la dreptul de proprietate al autoarei lor, cu atât mai mult cu cât titlul acesteia nu ar fi fost transcris şi deci opozabil.
În recursul său pârâtul Municipiul Bucureşti prin primar general a reiterat susţinerile anterioare privind valabilitatea titlului statului şi, pe cale de consecinţă, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001.
Intimatele pârâte au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor ca nefondate.
Examinând întregul material probator administrat în cauză, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al criticilor formulate. Ambele instanţe, cu o motivare succintă (tribunalul) şi mult mai completă (Curtea de apel) au stabilit situaţia juridică rezultând din probatoriile administrate şi au rezolvat corect principalele probleme de drept ale cauzei.
Astfel, cu privire la recursul declarat de pârâta R.A. A.P.P.S. se reţine că teza inadmisibilităţii acţiunii nu poate fi primită.
Reclamantele nu au formulat o acţiune în revendicare de drept comun ci o contestaţie împotriva deciziei administrative prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului. Or, posibilitatea de a face o astfel de contestaţie, ca şi îndrituirea instanţelor de a cenzura Decizia (dispoziţia) administrativă sunt fără dubiu în doctrină şi în practică. Susţinerea recurentei în sensul că reclamantele aveau la îndemână doar o acţiune în obligaţie de a face, în sensul determinării unităţii deţinătoare să emită Decizia (dispoziţia) este de asemenea greşită, o astfel de cerere fiind aplicabilă doar în ipoteza (cu totul alta decât cea în speţă) când nu s-a emis un asemenea act.
Se constată deci că reclamantele s-au conformat termenelor şi condiţiilor instituite prin Legea nr. 10/2001 cu privire la fazele, administrativă şi judiciară ale procedurii speciale de retrocedare.
În ceea ce priveşte nevalabilitatea titlului statului, instanţele au apreciat în mod corect că ea rezultă din următoarele împrejurări:
- autoarea reclamantelor, R.V.A., fostă P. a dobândit imobilul în litigiu ca proprietar exclusiv, la 15 martie 1941, după încetarea căsătoriei cu P.A.Ş. şi până la căsătoria cu R.C.A. la 26 martie 1948;
- cu toate acestea, naţionalizarea s-a făcut pe numele altei persoane, R.V.A. (poz.6557 în anexa la Decretul nr. 92/1950);
- autoarea reclamantei era casnică, locuia în imobilul în litigiu, care, aşa cum rezultă din acte, este o casă având numai parter în mansardă, compusă din 6 încăperi şi dependinţe;
- nefiind vorba despre un „exploatator de locuinţe", este evident că nici măcar Decretul nr. 92/1950 nu a fost respectat.
Lipsa de valabilitate a titlului statului fiind vădită, consecinţa directă, reţinută corect de instanţe, este că dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001 sunt inaplicabile în cauză.
Pe de altă parte reclamantele au dovedit cu înscrisuri autentice, coroborate cu celelalte mijloace de probă, existenţa dreptului în patrimoniul autoarei lor, identificarea fizică şi juridică a bunului, caracterul legal al transmisiunii succesorale.
În fine, susţinerea recurentei cu privire la pretinsa inopozabilitate a actului de vânzare-cumpărare prin care a dobândit autoarea reclamantelor nu poate fi primită. Recurenta nu are calitatea de terţ, în condiţiile art. 1802 C. civ., pentru a invoca pretinsa inopozabilitate iar actul autentificat depus la dosar este pe deplin valid şi respectă formele de publicitate imobiliară prevăzute de lege, astfel că şi această critică este nefondat.
Cum recursul pârâtului Municipiul Bucureşti prin Primar General vizează aceleaşi aspecte deja analizate, valabilitatea titlului statului şi incidenţa prevederilor art. 16 din Legea nr. 10/2001, rezultă că nici una dintre susţinerile recurentelor nu poate fi primită.
În consecinţă, recursurile vor fi respinse ca nefondate conform dispoziţiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul general şi R.A.A.P.P.S. Bucureşti împotriva deciziei nr. 519 din 18 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6824/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6684/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
