ICCJ. Decizia nr. 6909/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6909
Dosar nr. 9095/2003
Şedinţa publică din 20 septembrie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată la 27 noiembrie 1998, reclamanta V.V. a chemat în judecată SC C. SA şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca reprezentant al Statului Român, solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul din Bucureşti, format din construcţie şi terenul aferent, în suprafaţă de 1449 mp.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că întregul imobil de la adresa indicată a aparţinut autorilor săi T.G.S. şi A.G.S. şi a fost preluat de Statul român, urmare aplicării abuzive a Decretului nr. 92/1950, deşi imobilul fusese dobândit prin contract de vânzare-cumpărare încheiat sub regimul separaţiei de bunuri reglementată de Codul civil, iar căsătoria autorilor săi a fost desfăcută în anul 1939.
Pârâta SC C. SA a formulat la 19 mai 1999 cerere de chemare în garanţie a Ministerului Finanţelor, F.P.S. şi S.I.F. M.I. succesoarea F.P.S. IV M., pentru ca, în cazul în care va cădea în pretenţii, să i se asigure dreptul de a fi dezdăunată.
Investită iniţial cu soluţionarea acestei cauze, Judecătoria sectorului II Bucureşti s-a declarat necompetentă material, prin sentinţa civilă nr. 2583 din 15 februarie 1999, declinându-şi competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 546 din 16 mai 2001, a admis acţiunea şi i-a obligat pe pârâţi să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Bucureşti, format din teren în suprafaţă de 1449 mp şi construcţie.
Totodată, a fost respinsă ca nefondată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut în esenţă că aplicarea Decretului nr. 92/1950 s-a făcut în mod greşit pentru cota indiviză de ½ din imobil ce a aparţinut autoarei A.T., fostă G., pe cale de consecinţă actele ulterioare de dispoziţie ale Statului român, fiind nule.
În ce priveşte restul de ½ din imobil, pârâţii , de asemenea nu pot opune un titlu valabil de proprietate care să fie preferabil celui al reclamantei şi autorilor ei, cât timp actul normativ de preluare contravenea Constituţiei de la 1948, ce ocrotea proprietatea privată şi dispoziţiilor art. 481 C. civ., potrivit cărora nimeni nu poate fi silit să-şi cedeze proprietatea, fără o dreaptă şi prealabilă despăgubire.
Ca atare, se mai reţine că şi în ceea ce priveşte această cotă indiviză, actele ulterioare de dispoziţie săvârşite de Stat sunt nule, lipsite de orice efect juridic.
Hotărârea tribunalului a fost atacată cu apel de ambii pârâţi în cauză.
Prin Decizia nr. 398 din 29 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelurile şi a schimbat în tot sentinţa, în sensul că a respins acţiunea în revendicare formulată de reclamanta V.V., pentru lipsa calităţii procesuale active.
A respins de asemenea, ca neîntemeiată cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC C. SA.
Pentru a se pronunţa astfel, instanţa de control judiciar a reţinut că autorul reclamantei, G.A., nu era exceptat de la naţionalizare, întrucât în anexa la Decretul 92/1950, poziţia 3173, figura cu 11 apartamente, situate în mai multe imobile naţionalizate, iar pe de altă parte, în cauză nu s-a făcut dovada identităţii dintre imobilul ce a aparţinut autorilor reclamantei şi imobilul revendicat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta V.V. care critică hotărârea pronunţată în apel sub următoarele aspecte:
- În mod greşit s-a reţinut că nu există identitate între imobilul ce a constituit proprietatea autorilor săi şi imobilul revendicat.
- Imobilul revendicat a fost preluat de Stat fără titlu valabil, cu încălcarea Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte. În aceste condiţii nici pârâta nu putea dobândi în mod valabil proprietatea asupra imobilului revendicat.
- Deşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa a analizat în cuprinsul considerentelor şi aspecte legate de fondul pricinii.
La 10 ianuarie 2005, SC P. 97 S. a formulat cerere de intervenţie în interesul recurentei–reclamante, solicitând admiterea recursului formulat de aceasta, casarea deciziei dată în apel şi menţinerea hotărârii primei instanţe.
Se arată în esenţă că imobilul revendicat nu mai este necesar desfăşurării activităţii comerciale a pârâtei SC C. SA, care şi-a mutat sediul în sector 5, în imobil funcţionând doar intervenienta, al cărei profil de activitate este exclusiv didactic, în baza unui contract de închiriere încheiat la 25 decembrie 2000, cu intimata pârâtă.
Recursul este fondat, urmând a fi admis în considerarea argumentelor ce succed.
În dovedirea calităţii sale procesuale active, reclamantul în acţiunea în revendicare poate să invoce orice înscris constatator al unui act juridic civil, jurisdicţional sau administrativ, cu efect translativ sau declarativ de proprietate, care generează în favoarea sa o prezumţie relativă de proprietate.
Pot fi folosite, de asemenea, orice alte înscrisuri care se întregesc cu înscrisurile originare sau, după caz, le prezumă iuris tantum.
În ceea ce priveşte dovada calităţii de moştenitor, aceasta se face, de regulă, cu certificatul de moştenitor sau legatar ori hotărâre judecătorească irevocabilă, iar în lipsa acestora, prin orice probe scrise care să ateste acceptarea moştenirii.
În speţă, prin probele administrate, reclamanta a făcut dovada atât a calităţii sale de moştenitoare a defunctului G.A.(a se vedea certificatul de moştenitor nr. 187 emis la 3 martie 1980 de fostul notariat de Stat al sectorului 5) cât şi a împrejurării că, la data naţionalizării, autorul său avea în proprietate, imobilul sector 2.
Cât priveşte identitatea dintre imobilul revendicat şi cel deţinut în prezent de pârâta SC C. SA, instanţa de control judiciar şi-a fundamentat în întregime soluţia pe concluziile expertizei, şi respectiv suplimentului de expertiză, efectuată în cauză, deşi aceasta nu a avut în vedere toate actele prezentate de reclamantă în susţinerea demersului său judiciar.
Astfel, prin procesul verbal nr. 11073 emis la 19 mai 1941, „Comisiunea pentru înfiinţarea cărţilor funciare în Bucureşti" atestă faptul că G.S.A., tatăl reclamantei avea în proprietate imobilul situat în Bucureşti, compus din teren, în suprafaţă de 1402 mp şi construcţie, acesta fiind dobândit prin contractul de vânzare–cumpărare autentificat sub nr. 22624 din 4 august 1938 şi respectiv contractul autentificat sub nr. 2013 din 22 ianuarie 1940, prin care fosta sa soţie, T.A.(fostă G.S., mama reclamantei) i-a vândut cota sa indiviză din imobil.
Din planul cadastral anexat acestui act, rezultă că imobilul, proprietatea autorului reclamantei, coincide sub aspectul poziţionării terenului, vecinătăţilor şi corpurilor de clădire edificate pe acest teren, cu imobilul deţinut în prezent de intimata pârâtă (dosar 3467/2001 al Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă).
În acelaşi sens este şi istoricul de rol fiscal emis de Consiliul local al sectorului 2, sub nr. 901162 din 14 februarie 2003 precum şi autorizaţiile de construire nr. 3967 din 8 aprilie 1910 şi 275 din 15 octombrie 1921, împreună cu schiţele anexe.
Ca atare, cu prilejul rejudecării se impune efectuarea unei noi expertize, care să aibă în vedere toate aceste acte şi să stabilească de asemenea întinderea exactă a pretinselor lucrări de extindere a construcţiei principale, efectuate de SC C. SA precum şi dacă acestea au fost realizate pe structura vechii clădiri.
Este fondată şi critica reclamantei vizând greşita reţinere a preluării imobilului în litigiu, cu titlu, de către Statul român.
Astfel, deşi a soluţionat cauza pe excepţia lipsei calităţii procesuale active, instanţa, în considerente, a antamat chestiuni ce ţin de fondul rezolvării litigiului, reţinând, greşit, de altfel, că autorul reclamantei nu era exceptat de la aplicarea Decretului nr. 92/1950, întrucât deţinea, împreună cu cea de a doua soţie, alte 11 apartamente situate în mai multe imobile naţionalizate.
Or, din copia „carnetului de muncă" aparţinând lui Georgescu C. Alexandru (dosar 20024/1998 al Judecătoriei sector II Bucureşti) rezultă că autorul reclamantei era de profesie vinificator, şi a deţinut atât înainte cât şi după naţionalizare mai multe funcţii: muncitor, inspector, pivnicer, preşedinte al Asociaţiei Viticole etc, fapt ce conduce la concluzia că făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare, potrivit art. II din Decretul nr. 92/1950.
Tot astfel, simplul fapt că autorul reclamantei deţinea la data naţionalizării mai multe apartamente, nu îl putea plasa automat în categoria persoanelor vizate de art. 1 al Decretului nr. 92/1950, atâta vreme cât în cauză, nu s-a făcut dovada că G.A. trăia exclusiv din exploatarea acestora.
Nu în ultimul rând, aşa cum de altfel s-a reţinut constant în practica judiciară a ultimilor ani şi în literatura juridică de specialitate, actul normativ în baza căruia a fost preluat imobilul, nu putea constitui titlu valabil al Statului român, în condiţiile în care acesta a încălcat în mod flagrant dispoziţiile legii fundamentale în vigoare la acea dată, prevederile art. 480 şi art. 481 C. civ., şi tratatele internaţionale la care România aderase.
Aşa fiind, recursul urmează a se admite, cu consecinţa casării deciziei atacate şi trimiterii cauzei spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.
Cât priveşte cererea de intervenţie formulată de SC P. 97 S în interesul recurentei–reclamante, aceasta urmează a se respinge întrucât, din actele cauzei, rezultă că vizează neîndoielnic un interes propriu, intervenienta ocupă în prezent imobilul în litigiu, urmare contractului de închiriere încheiat la 26 decembrie 2000 cu SC C. SA, situaţie în care era obligatoriu a fi depusă, conform dispoziţiilor art. 50 pct. 2 C. proc. civ., în faţa primei instanţe, anterior închiderii dezbaterilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta V.V. împotriva deciziei nr. 398 din 29 septembrie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Respinge ca nefondat recursul formulat de SC P. 97 S., declarat împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6931/2003. Civil. Legea nr.10/2001 contestatie ... | ICCJ. Decizia nr. 6719/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
