ICCJ. Decizia nr. 6990/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6990
Dosar nr. 2409/2003
Şedinţa publică din 10 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Prin dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002, Primarul Municipiului Timişoara a dispus în temeiul art. 2 lit. g) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, restituirea în natură către S.E. şi S.T. a cotei de ½ părţi din imobilul situat în Timişoara înscris în C.F. 27907 Timişoara. Proprietarii au rambursat suma de 90.539.287 lei reprezentând despăgubirile, la valoarea actualizată, primite la data trecerii construcţiilor în proprietatea Statului Român.
V.M. a atacat în instanţă, în temeiul Legii nr. 10/2001 şi Legii nr. 29/1990 dispoziţia nr. 829 din 29 iulie 2002, în contradictor cu Primarul Municipiului Timişoara, motivat de faptul că în calitatea sa de locatară este interesată să-şi apere drepturile locative rezultate din contractul de închiriere încheiat cu Consiliul Local Timişoara şi aceasta cu atât mai mult cu cât dispoziţia a fost emisă cu încălcarea art. 5 din Legea nr. 10/2001, deoarece foştii proprietari nu au făcut dovada că nu au primit despăgubiri de la statul German pentru imobilul din Timişoara, care le-a fost restituit prin dispoziţia atacată.
S.E. şi S.T. au formulat o cerere de intervenţie în interesul Primarului Municipiului Timişoara, invocând pe cale de excepţie lipsa calităţii procesuale active a reclamantei V.M. de a contesta în instanţă, în temeiul art. 23 din Legea nr. 10/2001 dispoziţia organului administrativ.
Tot pe cale de excepţie intervenienţii au invocat faptul că petiţionara s-a adresat instanţei fără a fi îndeplinit în prealabil procedura administrativă prevăzută de Legea nr. 29/1990, temei de drept pe care aceasta şi-a fundat acţiunea.
Prin sentinţa civilă nr. 1194/PY din 10 decembrie 2002, Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de V.M. împotriva Primarului Municipiului Timişoara şi a anulat dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002 privind restituirea în natură a cotei de ½ din imobilul situat în Timişoara. Prin aceeaşi sentinţă instanţa a respins cererea de intervenţie în interesul pârâtului, formulată de S.E. şi S.T.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa a reţinut că intervenienţii S.E. şi S.T. nu au probat îndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 5 din Legea nr. 10/2001 potrivit căreia „Nu sunt îndreptăţite la restituire sau la alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România privind reglementarea problemelor financiare în suspensie enumerate în anexe.
Prin prisma textului legal de referinţă, dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara este nelegală, de vreme ce intervenienţii nu au depus un act eficient din partea statului German din care să rezulte explicit că aceştia nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timişoara. Declaraţia pe propria răspundere a pârâţilor S.E. şi S.T. dată în acest sens nu are relevanţă sub aspectul incidenţei art. 5 din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul Timiş a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei invocată de intervenineţi reţinând că V.M. în calitate de titulară a contractului de închiriere al imobilului cu privire la care s-a pronunţat Primarul Municipiului Timişoara, prin dispoziţia atacată, este direct interesată, acest interes rezultând chiar şi din faptul că potrivit art. 6 din dispoziţia nr. 829/2002, aceasta a fost comunicată şi reclamantei V.M., în calitate de titulară a contractului de închiriere.
Instanţa a respins şi cea de a doua excepţie legată de neîndeplinirea procedurii administrative prealabile prevăzută de Legea nr. 29/1990, întrucât acţiunea reclamantei se încadrează în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, dovada în acest sens fiind şi faptul scoaterii dosarului de pe rolul secţiei comerciale şi de contencios administrativ a instanţei şi trimiterea acestuia la secţia civilă.
Curtea de Apel Timişoara prin Decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a admis apelurile declarate de Primarul Municipiului Timişoara şi intervenienţii S.E. şi S.T., împotriva sentinţei nr. 1194 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Timiş, pe care a schimbat-o în sensul respingerii acţiunii formulată de V.M., având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 829 din 19 iulie 2002.
Prin aceeaşi decizie reclamanta a fost obligată să plătească intervenienţilor apelanţi suma de 4.000.000 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de apel a concluzionat că prin Legea nr. 10/2001 s-au instituit măsuri reparatorii pentru foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv de stat, în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 şi numai aceştia pot beneficia de reglementările cuprinse în Legea nr. 10/2001.
Reclamanta V.M., în calitate de titulară a contractului de închiriere privind imobilul litigios, nu are nici calitatea şi nici interesul de a formula o astfel de cerere, câtă vreme foştii proprietari, beneficiari ai dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 sunt ţinuţi conform OG nr. 40/1999 să respecte drepturile locative ale chiriaşilor, în speţă de reclamanta.
Şi pe fondul ei soluţia a fost considerată criticabilă.
Temeiul de drept care a determinat prima instanţă să admită acţiunea reclamantei şi să anuleze dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002 emisă de Primarul Municipiului Timişoara, l-a constituit dispoziţiile cuprinse în art. 5 din Legea nr. 10/2001, text care prevede că nu sunt îndreptăţite la restituire sau alte măsuri reparatorii persoanele care au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaţionale încheiate de România, privind reglementarea problemelor financiare în suspensie, enumerate în anexa care face parte integrantă din lege. În anexa Legii nr. 10/2001 nu figurează şi statul German, dat fiind faptul că România nu a încheiat cu această ţară un acord internaţional în acest sens. In atare situaţie, intervenienţii apelanţi nu pot fi încadraţi în categoria persoanelor exceptate de la beneficiul măsurilor reparatorii.
Mai mult, în dosarul administrativ întocmit la Primăria Municipiului Timişoara există depuse declaraţiile pe proprie răspundere ale intervenienţilor cum că nu au beneficiat de despăgubiri de la autorităţile germane, declaraţii în baza cărora şi-au angajat răspunderea sub sancţiunea prevăzută de art. 292 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 326 NCP) În faza de judecată a apelului, intervenienţii au depus un act oficial, adresa 55/143 din 18 martie 2003 prin care Primăria oraşului Köln atestă că S.E. şi S.T. nu au primit despăgubiri pentru imobilul din Timisoara, ceea ce vine să întărească declaraţiile pe proprie răspundere date de intervenienţi.
Stabilind că dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara a fost emisă cu respectarea art. 22 din Legea nr. 10/2001, că intervenienţii au restituit suma de 90.539.287 lei reprezentând valoarea actualizată a despăgubirilor primite de aceştia de la Statul Român şi că ei nu au beneficiat de despăgubiri de la autorităţile germane, în sensul art. 5 din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Timişoara soluţionând apelurile Primarului Municipiului Timişoara şi ale intervenienţilor S.E. şi S.T. a schimbat sentinţa Tribunalului Timiş şi a respins acţiunea reclamantei V.M.
Declarând recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., V.M. arată că Decizia nr. 43 din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara este nelegală. Concluzionând că petiţionara nu are calitatea şi interesul de a ataca dispoziţia nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie şi a dat eficienţa unui act administrativ de autoritate prin care i-a fost lezat dreptul de folosinţă asupra imobilului dobândit în mod legal.
Curtea de Apel a soluţionat greşit fondul cauzei considerând că intervenienţii apelanţi nu se încadrează în categoria persoanelor care nu sunt exceptate de la beneficiul măsurilor reparatorii reglementate de Legea nr. 10/2001. Faptul că statul German nu figurează în lista anexă a Legii nr. 10/2001 la care face trimitere art. 5 din lege, nu prezintă relevanţă, de vreme ce enumerarea statelor cu care România a avut astfel de înţelegeri, nu este limitativă. Dovada în acest sens sunt şi dispoziţiile de la litera „m" din anexa, care face trimitere la orice alte asemenea acorduri încheiate de România cu alte state privind reglementarea problemelor financiare în suspensie.
Declaraţia pe proprie răspundere a intervenienţilor prin care au susţinut că nu au primit despăgubiri nu prezintă relevanţă, în timp ce înscrisurile provenind de la autorităţile publice din Germania nu întrunesc condiţiile prevăzute de art. 162 din Legea nr. 105/1992 pentru a putea fi folosite în faţa instanţelor române. Mai mult, ele sunt contrazise de celelalte probe, respectiv de adresa Primăriei Köln din care rezultă că intervenienţii au depus cerere pentru primirea despăgubirilor din partea statului German şi de refuzul acestei autorităţi de a comunica petiţionarei informaţiile în legătură cu despăgubirile încasate de intervenienţi de la statul German. Întrucât intervenienţii nu au probat că nu au primit despăgubirile solicitate, instanţa de apel era datoare să admită acţiunea formulată de V.M. şi să anuleze dispoziţia nr. 829/2002.
Recursul este nefondat.
Intervenienţii S.E. şi S.T. au invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei V.M. în formularea unei acţiuni având ca obiect anularea dispoziţiei nr. 829 din 19 iulie 2002 a Primarului Municipiului Timişoara de restituire în natură a imobilului în cadrul şi cu procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
Lipsa legitimării derivă din litera şi spiritul Legii nr. 10/2001, lege care prin însuşi titlul său are menirea de a institui măsuri reparatorii pentru foştii proprietari, persoane fizice sau juridice, ai imobilelor preluate abuziv în proprietatea statului în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989. Din conţinutul art. 3 se poate deduce că aceştia şi numai aceştia sunt destinatarii şi beneficiarii reglementărilor acestei legi speciale. Foştii proprietari ai imobilelor preluate abuziv sunt cei inclusi în expresia „persoane îndreptăţite" prevăzute de art. 21 alin. (1) din lege şi tot ei sunt legitimaţi în cazul în care sunt interesaţi, să conteste în instanţă dispoziţia organului administrativ. In aceeaşi ordine de idei, art. 24 alin. (7) din lege prevede că „dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată, persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie Decizia prevăzută la alin. (1), în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. Prin urmare, dreptul la acţiune aparţine în exclusivitate „persoanei îndreptăţite" numai dacă oferta de restituire prin echivalent este refuzată.
Nu există nici o normă în cuprinsul Legii nr. 10/2001, care să confere unei terţe persoane, în afara fostului proprietar sau moştenitorilor acestuia dreptul de a ataca în instanţă dispoziţia de restituire în natură sau prin echivalent a imobilelor.
În speţă, reclamanta este titulara unui contract de închiriere încheiat cu Statul Român care nu produce efecte valabile decât pentru cota de ½ din imobilul în litigiu, deoarece după pronunţarea deciziei nr. 3841 din 27 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Timişoara, cealaltă cotă de ½ a fost restituită intervenienţilor, constatându-se că trecerea ei în proprietatea statului a operat fără titlu. Pentru această cotă, reclamanta ocupă imobilul în mod abuziv, în lipsa unui titlu locativ, deoarece a refuzat încheierea contractului de închiriere în urma notificărilor făcute de intervenienţi în conformitate cu OG nr. 40/1999.
În prezent, recurenta este lipsită de interesul legitim şi actual în susţinerea acţiunii şi a recursului, deoarece la data de 11 iulie 2003, ulterior declarării recursului, conform procesului verbal întocmit de executorul judecătoresc D.D., în dosarul execuţional nr. 167/2003 s-a procedat în temeiul deciziei civile nr. 489/R a Tribunalului Timiş la evacuarea silită a reclamantei V.M. din imobilul în litigiu.
Prin urmare, începând cu 11 iulie 2003, reclamanta a pierdut silit folosinţa imobilului, context în care, nemaideţinând nici un drept locativ asupra acestuia, devine persoană străină de imobil şi nu mai beneficiază de vreo protecţie legală. In această situaţie, reclamanta V.M. a pierdut şi interesul legitim şi actual care condiţiona legitimarea sa activă, de persoană vătămată printr-un act administrativ de autoritate, cum este dispoziţia nr. 829/2002, în afară de faptul că dispoziţia având un caracter individual şi producând efecte în patrimoniul intervenienţilor, numai aceştia o puteau ataca în justiţie.
În acest context, examinarea celorlalte aspecte, evidenţiate în cel de al doilea motiv de recurs apar ca fiind de prisos.
Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează a respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta V.M. împotriva deciziei civile nr. 43 din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul formulat de reclamanta V.M. împotriva deciziei civile nr. 43 din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Timişoara.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6992/2003. Civil. CONTESTATIE LEGEA... | ICCJ. Decizia nr. 5045/2003. Civil. Litigiu de munca. Recurs în... → |
|---|
