ICCJ. Decizia nr. 7032/2003. Civil. Legea nr.10/200; contestatie deciziei; restituire în natura; constatare nulitate absoluta contract concesiune. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.7032
Dosar nr. 9297/2003
Şedinţa publică din 10 decembrie 2004
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 7 ianuarie 2003, reclamanţii C.M., C.C., C.I. şi C.L., au chemat în judecată pârâţii Primarul comunei Şepreuş, Comuna Şepreuş şi SC P. SRL, solicitând modificarea în parte a dispoziţiei nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de primar, în sensul admiterii în întregime a cererii de restituire în natură a imobilului alcătuit din teren în suprafaţă de 2734 mp/teren şi construcţie şi constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune nr. 1927 din 25 septembrie 2001, încheiat între Consiliul local Şepreuş şi pârâta SC P. SRL.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că prin notificarea nr. 236 comunicată Primarului comunei Şepreuş la data de 25 mai 2001, au solicitat restituirea în natură, în calitate de persoane îndreptăţite în înţelesul art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, a mai multor terenuri cu construcţii, înscrise în C.F. nr.2704- Şepreuş cu nr.top 405-406/B.
După depunerea actelor doveditoare în înţelesul art. 22 din Legea nr. 10/2001, printre care şi expertiza topo de identificare a imobilelor solicitate, prin dispoziţia nr. 313 din 6 septembrie 2002, primarul le-a făcut ofertă de restituire în natură a unei părţi din imobilul solicitat.
Urmare acestei oferte, reclamanţii au răspuns în scris primarului, în sensul că acceptă oferta, cu precizarea că din terenul înscris în C.F. 2704-Şepreuş, cu nr.top 405-406/a/1/1/5 pe care se află magazia de cereale construită de antecesorii lor, solicită numai suprafaţa de 2734 mp/teren şi magazia, deoarece pe diferenţa de suprafaţă de până la 8548 mp existentă la data deposedării abuzive, s-au edificat construcţii noi de către comună.
Prin dispoziţia nr. 397 din 3 decembrie 2002, Primarul comunei Şepreuş a acceptat parţial solicitarea reclamanţilor, în sensul că s-a admis restituirea în natură a suprafeţei de 2734 mp/teren concesionat pe o perioadă de 49 de ani, cu obligaţia notificatorilor de a se subroga în drepturile Consiliului local Şepreuş, respingându-se cererea de restituire în natură a magaziei edificate pe acest teren, cu motivarea că a fost depusă după termenul limită prevăzut de Legea nr. 10/2001. Prin aceeaşi dispoziţie s-a restituit reclamanţilor şi o suprafaţă de teren în echivalent de 10828 mp, revocându-se totodată dispoziţia nr. 313/2002 a Primarului comunei Şepreuş.
Reclamanţii au arătat că refuzul restituirii în natură a construcţiei este nelegal, deoarece în cuprinsul notificării au solicitat restituirea în natură a imobilului în suprafaţă de 8548 mp, alcătuit din teren intravilan şi construcţie, identificând ulterior, în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza topografică efectuată, că din suprafaţa de 8548 mp/teren care a fost dezmembrată în 5 parcele, se poate restitui în natură doar parcela cu nr.top 405-406/a/1/1/5 alcătuită din magazie şi teren în suprafaţă de 2734 mp.
Reclamanţii au mai arătat că deşi prin notificarea din 25 mai 2001 adresată primarului, solicitaseră restituirea în natură a acelui imobil, iar după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu se mai putea încheia nici un act juridic de dispoziţie cu privire la imobilele ce cad sub incidenţa acesteia, la data de 25 septembrie 2001, Consiliul local al comunei Şepreuş a concesionat imobilul pârâtei SC P. SRL, actul fiind încheiat cu rea credinţă de ambele părţi şi lovit de nulitate absolută, întrucât este fondat pe o cauză nelicită, în sensul art. 966 şi art. 968 C. civ.
Prin sentinţa nr. 143 din 26 martie 2003, Tribunalul Arad, secţia civilă, a respins acţiunea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii, prin notificarea trimisă Primarului comunei Şepreuş la 25 mai 2001, nu au solicitat restituirea singurei construcţii care mai rămăsese pe terenurile preluate de stat de la antecesorii lor, aceştia solicitând doar restituirea terenurilor.
Totodată, instanţa a reţinut că reclamanţii au solicitat restituirea magaziei numai după primirea dispoziţiei nr. 313 din 6 septembrie 2002, când au depus schiţa de identificare a terenului în suprafaţă de 2734 mp cu magazia, context în care a apreciat că solicitarea s-a făcut cu încălcarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 şi ca atare, în mod corect, prin dispoziţia atacată, noua cerere de restituire a fost respinsă.
Instanţa a mai reţinut că, întrucât prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanţii nu au solicitat restituirea magaziei, în mod legal, Consiliul local Şepreuş, care o avea în proprietate, a dispus de aceasta, încheind contractul de concesiune cu pârâta SC P. SRL.
Apreciind că în speţă contractul de concesiune s-a încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii, instanţa a considerat că nu există nici un motiv de nulitate absolută care să îi afecteze valabilitatea, nefiind aplicabile în cauză temeiurile de drept invocate de reclamanţi.
Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanţii, susţinând că prima instanţă a dat o dezlegare greşită problemelor de drept care s-au ridicat în cauză.
Printr-un prim motiv de apel, reclamanţii au susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că prin notificarea din 25 mai 2001, aceştia au solicitat doar restituirea terenurilor, apreciind totodată că au formulat o nouă cerere privind restituirea magaziei peste termenul de 6 luni prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Astfel, susţin reclamanţii, prin notificarea din 25 mai 2001, au solicitat restituirea terenului fără construcţie, această împrejurare datorându-se faptului că la acea dată nu era identificat terenul respectiv din celelalte terenuri ocupate de construcţii.
Ulterior au identificat toate terenurile şi construcţiile în condiţiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, prin expertiza topografică pe care au anexat-o, constatând că o parte dintre acestea au fost atribuite pentru construirea unor locuinţe. În această situaţie, au acceptat oferta de a primi în echivalent o suprafaţă de teren liber, proprietatea comunei Şepreuş, constatând cu această ocazie că din terenul de 8548 mp care a fost dezmembrat în 5 parcele se poate restitui în natură doar parcela alcătuită din magazie şi teren în suprafaţă de 2734 mp.
Reclamanţii au mai învederat că prin notificare au solicitat retrocedarea întregului imobil înscris în C.F. 2704 Şepreuş, terenul şi construcţia formând un singur imobil în sensul art. 6 din Legea nr. 10/2001 şi art. 492 C. proc. civ., astfel că descrierea incompletă a acestuia la depunerea notificării, nu poate conduce la concluzia vreunei renunţări la o parte din acest imobil.
Pe de altă parte, reclamanţii au specificat că scrisoarea din 25 septembrie 2002 are o natură dublă de răspuns la oferta făcută de primar conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi de anexă la notificare, ca şi actele însoţitoare, în sensul art. 22 din aceeaşi lege, nefiind sub nici o formă o notificare, astfel că, faţă de natura precizată a actului, trebuie observat că a fost depus în termen.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune, reclamanţii au susţinut că prima instanţă a dat o dezlegare greşită problemelor de drept ridicate în cauză.
Reclamanţii au susţinut că întrucât contractul de concesiune a fost încheiat la 25 septembrie 2001, ulterior depunerii notificării care viza restituirea în natură a imobilului, primarul avea obligaţia să le restituie imobilul şi nicidecum să-l concesioneze.
De altfel, au învederat reclamanţii, însuşi pârâţii, Primarul comunei Şepreuş şi comuna Şepreuş, au recunoscut prin întâmpinare că la momentul încheierii contractului de concesiune, soarta imobilului disputat nu era clarificată, aceştia motivând că au dedus din discuţia purtată cu unul dintre reclamanţi, că se acceptă oferta de restituire prin echivalent, fără ca această deducţie să fi îmbrăcat forma cerută de lege pentru a produce efecte juridice.
Pentru aceste considerente, reclamanţii au solicitat instanţei de apel să constate nulitatea absolută a contractului de concesiune, cu motivarea că pârâtele au încălcat prevederile art. 5 C. civ., actul juridic încheiat de părţi fiind fondat pe o cauză ilicită, în sensul art. 966 şi art. 968 C. civ.
Prin Decizia nr. 125 din 16 septembrie 2003, Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamanţi.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că reclamanţii au solicitat prin notificarea din 25 mai 2001 doar restituirea unor terenuri, aceştia pretinzând restituirea magaziei numai după ce le-a fost comunicată dispoziţia nr. 313 din 6 septembrie 2002, context în care a considerat că în mod just prima instanţă a apreciat că solicitarea a avut loc după expirarea termenului de 6 luni prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001.
Instanţa a apreciat că este de necontestat că identificarea terenului şi a magaziei de cereale edificată pe aceasta nu a putut avea loc decât printr-o expertiză topografică, însă acest fapt nu poate fi imputabil decât reclamanţilor, care nu au depus diligenţele necesare în acest sens, pentru a se putea încadra în termenul de decădere prevăzut de lege pentru adresarea notificării.
În privinţa contractului de concesiune, instanţa a reţinut că acesta a fost încheiat la 25 septembrie 2001, tocmai în considerarea faptului că prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanţii nu au pretins restituirea în natură a magaziei de cereale, fiind astfel respectate prevederile Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanţii care, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., au susţinut că instanţa de apel a reiterat aproape ad literam concluziile primei instanţe.
Reiterând în cererea de recurs motivele de apel, reclamanţii au mai susţinut în cadrul motivului privind constatarea nulităţii absolute a contractului de concesiune că în mod eronat, instanţa a reţinut validitatea acestuia, întrucât la data încheierii sale, respectiv 25 septembrie 2001, aceştia se aflau încă în termenul prevăzut de art. 21 din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificărilor, care a expirat abia la 14 februarie 2002.
Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente.
Sub un prim aspect, se observă că deşi reclamanţii au invocat în cererea de recurs motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticile formulate de aceştia fac posibilă încadrarea în dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Examinând Decizia curţii de apel, se constată că aceasta a preluat în totalitate concluziile primei instanţe, fără a răspunde motivelor de apel formulate.
Singurul argument al instanţei de apel că, deşi identificarea terenului şi a magaziei nu a putut avea loc decât printr-o expertiză topografică, apreciind însă că acest fapt este imputabil reclamanţilor care nu au depus diligenţele necesare pentru a se putea încadra în termenul de decădere prevăzut de Legea nr. 10/2001 pentru adresarea notificării, nu răspunde explicit susţinerilor apelanţilor privind natura dublă a scrisorii adresate primarului la 25 septembrie 2002 şi a actelor alăturate acesteia, anexate notificării conform art. 22 din lege şi care, în opinia acestora, dovedesc depunerea în termen a cererii de restituire a magaziei.
Cu referire la primul motiv de apel, se constată că prin notificarea din 25 mai 2001, aflată în dosarul primei instanţe, reclamanţii au solicitat restituirea unui număr de patru terenuri preluate de stat de la antecesorii lor, aceştia precizând totodată că pentru construcţiile situate pe terenurile fostului CAP Cermei, preluate abuziv şi care au fost demolate, solicită despăgubiri băneşti.
Cum în apel, reclamanţii au susţinut că în mod greşit prima instanţă a reţinut că prin notificarea din 25 mai 2001, aceştia au solicitat exclusiv restituirea unor terenuri, se impunea ca instanţa, în raport cu cererea prin care reclamanţii arătau că imobilele construcţii au fost demolate, să verifice, pe baza extraselor de carte funciară şi a altor acte, inclusiv a actelor administrative în temeiul cărora s-a preluat imobilul şi s-a făcut intabularea în cartea funciară, dacă vreunul dintre imobilele menţionate se identifică cu magazia a cărei retrocedare se cere.
Pe de altă parte, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra motivului de nulitate absolută a contractului de concesiune, rezumându-se în a aprecia că acesta a fost încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 21/1998 privind regimul concesiunii, în condiţiile în care prin notificarea din 25 mai 2001, reclamanţii nu au pretins restituirea în natură a magaziei de cereale.
Or, contractul de concesiune aflat în dosarul primei instanţe, privea atât magazia cât şi terenul în suprafaţă de 2734 mp, care de altfel fusese restituit în natură reclamanţilor prin dispoziţia nr. 397 din 3 decembrie 2002 emisă de Primarul comunei Şepreuş, cu obligaţia acestora de a se subroga în drepturile Consilului local Şepreuş.
Astfel fiind, instanţa putea şi trebuia să se pronunţe asupra motivului de nulitate referitor la cauza ilicită a contractului de concesiune care privea magazia de cereale şi terenul.
Cum motivarea deciziei atacate nu răspunde motivelor de apel formulate de reclamanţi, iar potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale, văzând că împrejurările cauzei nu au fost deplin stabilite pentru a permite Curţii să se pronunţe conform art. 312 şi art. 314 C. proc. civ., recursul se va admite, va fi casată hotărârea recurată şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Instanţa de trimitere va avea în vedere şi celelalte critici formulate de reclamanţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii C.M., C.C., C.I., C.L. împotriva deciziei civile nr. 125 din 16 septembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, pe care o casează şi trimite cauza pentru rejudecarea apelului aceleiaşi Curţii de Apel.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 10 decembrie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7088/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6898/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
