ICCJ. Decizia nr. 7059/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7059
Dosar nr. 19259/1/2003
Nr. vechi 5815/2003
Şedinţa publică din 15 septembrie 2006
Asupra recursului în anulare de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare când hotărârile judecătoreşti au devenit irevocabile şi ale art. II alin. (3) din O.U.G. nr. 58 din 25 iunie 2003, Procurorul General a declarat recurs în anulare împotriva sentinţei civile nr. 1589 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna şi a deciziei civile nr. 400/R din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor judecătoreşti şi pe fond respingerea ca nefondată a acţiunii, iar a cererii de chemare în garanţie ca rămasă fără obiect.
Din punct de vedere procedural, recursul în anulare este admisibil, deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003 şi art. 330-3304 C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunţării deciziei Curţii de Apel, acestea erau în vigoare, hotărârea fiind susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de lege în vigoare la momentul pronunţării.
Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiţie, o hotărâre judecătorească irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esenţială a legii, ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, iar art. 3301 prevedea că, în atare situaţie, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.
În speţă recursul a fost declarat în termen de 1 an de la data pronunţării deciziei instanţei de recurs, dată la care sentinţa tribunalului a devenit irevocabilă.
Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate cele dintâi.
Prin urmare, chiar dacă instanţa ar ajunge la concluzia că în speţă s-a produs o încălcare esenţială a legii, care a condus la o admitere greşită a acţiunii, hotărârea irevocabilă pronunţată în favoarea reclamanţilor nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere dreptului lor de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, la care şi România este parte din anul 1994.
Art. 1 alin. (1) din primul Protocol adiţional la Convenţie prevede că:
„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.”
În speţă, reclamanţii se bucură de un bun în sensul Convenţiei, iar acest bun îl constituie creanţa exigibilă, care le-a fost constatată faţă de stat, prin decizia irevocabilă nr. 400/R din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Admiterea recursului în anulare, cu consecinţa respingerii acţiunii reclamanţilor, ar constitui o ingerinţă în dreptul de proprietate al reclamanţilor care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de lege şi că urmăreşte protejarea unui interes general, nu îndeplineşte cerinţa respectării unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul propus.
În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esenţiale sunt similare celei de faţă şi în care a condamnat statul român pentru violarea articolului 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, şi anume cauza S. şi alţii contra României, 23 februarie 2006.
În cauza citată reclamanţii s-au plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.
În motivarea deciziei, Curtea a amintit că „preeminenţa dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăţi democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenţiei.(...) Ea presupune respectarea principiului securităţii raporturilor juridice şi, mai ales, a deciziilor judecătoreşti devenite res judicata. Nici o parte nu este îndreptăţită la revizuirea unei decizii finale şi executorii numai în scopul de a obţine o reexeminare a cauzei şi o nouă decizie. Altminteri, desfiinţarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar şi, în consecinţă, şi în statul de drept.
(...) Având în vedere că intervenţia Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea procedurii, a condus la anularea totală a creanţei, Curtea consideră că o ingerinţă atât de serioasă în drepturile reclamanţilor a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru care trebuie menţinut între protejarea proprietăţii şi cerinţele interesului general.
(...) În consecinţă, a avut loc o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1”
Pentru aceleaşi considerente ca şi cele anterior citate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în proces, cu consecinţa casării unei decizii irevocabile, executorii şi intrate în puterea lucrului judecat şi privării reclamanţilor de dreptul de creanţă ce le-a fost recunoscut prin această decizie.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca inadmisibil recursul în anulare declarat de Ministerul Public Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 1589 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna şi deciziei nr. 400 R din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Braşov.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2006.
| ← CSJ. Decizia nr. 2143/2003. Civil | ICCJ. Decizia nr. 7055/2003. Civil. Conflict de munca. Recurs... → |
|---|
