ICCJ. Decizia nr. 7068/2003. Civil. Lg. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7068
Dosar nr. 16268/1/2003
Nr. vechi 4692/200.
Şedinţa publică din 15 septembrie 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată sub numărul 1099 la 25 ianuarie 2002 B.N.R. a acţionat în judecată Consiliul Judeţean Cluj, E.B. SA Cluj, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Cluj şi Bucureşti, Consiliul Local Cluj-Napoca şi Prefectura Cluj, solicitând:
- anularea deciziei Consiliului de Administraţie al E.B. SA Cluj adoptată la 17 decembrie 2001;
- obligarea SC E.B. SA Cluj să restituie în natură reclamantei imobilul situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F. Cluj, iniţial înscris în C.F. Cluj nr. top.354, fost proprietatea reclamantei, trecut abuziv în proprietatea statului;
- constatarea stării de fapt şi respectarea dispoziţiunilor art. 1, art. 2 lit. h), art. 7, art. 9 şi art. 46 din Legea nr. 10/2001;
- obligarea solidară a pârâţilor Consiliul Judeţean Cluj, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice Cluj şi Bucureşti Consiliul Local Cluj-Napoca şi Prefectura Cluj să suporte măsurile ce urmează a fi stabilite cu respectarea art. 49, art. 12, art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998;
- constatarea titlului de proprietate al B.N.R. şi a abuzului săvârşit în 1964 de către fostul Sfat Popular al Regiunii Cluj;
- intabularea dreptului de administrare operativă directă a Direcţiei de Sistematizare Arhitectură şi Proiectarea Construcţiilor Cluj.
În motivarea acţiunii se susţine că la data de 9 noiembrie 2001, B.N.R., sucursala Cluj, a notificat SC E.B. SA în temeiul Legii nr. 10/2001 să-i restituie imobilul preluat abuziv din proprietatea reclamantei şi trecut în proprietatea Statului Român.
Se precizează că la 28 septembrie 1957 prin Decizia nr. 33364 fostul Comitet Executiv al Sfatului Popular al oraşului Cluj a dispus mutarea sucursalei Cluj aparţinând B.N.R. în imobilul din Str. L. nr. 7 fiind plătitoare de chirie. Imobilul proprietatea reclamantei a fost închiriat DSAPC. În 1962 B.N.R. a cedat în administrare Consiliului Judeţean Cluj imobilul din str. M. de la care a primit administrarea imobilului din str. L. nr. 7. Acest schimb a fost operat şi în cartea funciară şi s-a făcut la ordinul Preşedintelui Consiliului de conducere al Băncii Populare Române.
Din administrarea DGAPC, imobilul se transferă conform ordinului nr. 1019 din 11 mai 1993 în favoarea RAIFL Cluj şi se atribuie ca sediu pârâtei E.B. SA Cluj, care se intabulează cu titlu de cumpărătoare în C.F., conform Încheierii nr. 15461/1993, vânzătorul fiind Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca.
La data de 20 martie 2002, reclamanta îşi înregistrează o completare de acţiune, solicitând să se constate în temeiul art. 948 C. civ. şi art. 46 din Legea nr. 10/2001 nevalabilitatea titlului Statului dobândit în 1964; nulitatea absolută a actelor de înstrăinare efectuate în 1990, reaua-credinţă a subdobânditorului D.F. SA, vânzarea lucrului altuia şi nesocotirea existenţei litigiului purtat în privinţa imobilului şi constatarea cauzei ilicite prin frauda la lege, la închiderea tranzacţiei.
Prin sentinţa nr. 682 din 13 noiembrie 2002 Tribunalul Cluj a respins acţiunea B.N.R.
În considerentele sentinţei s-a reţinut că imobilul din str. M. nr. 28, cumpărat de B.N.R. în 1921 şi în care şi-a avut sediul B.N.R., sucursala Cluj, a format în 1962 obiectul unui schimb cu fostul Sfat Popular Regional Cluj, care a cedat imobilul din Cluj-Napoca Str. L. nr. 7. Acest schimb s-a operat şi în evidenţa Cărţii Funciare, menţionându-se dreptul real de administrare directă, formă a proprietăţii unităţilor existente în sistemul totalitar, în care proprietatea aparţinea Statului Român.
Schimbul s-a materializat în Ordinul de transfer nr. 247/1962 al Preşedintelui Consiliului de conducere al Băncii Populare Române şi Ordinul de transfer nr. 356/1964 al Secretariatului general din Consiliul de conducere al Băncii de Stat a Republicii Populare Române, precum şi prin deciziile nr. 1586/1962 şi nr. 905/1964 ale fostului Sfat Regional Cluj.
Urmarea acestui schimb, reclamanta a ocupat imobilul din str. L. nr. 7 iar Statul Român a dat în administrare imobilul din str. D. nr. 28 (fostă str. M.), DGAPC-ului Cluj. Ulterior Statul român care era proprietarul imobilului, a transferat administrarea imobilului revendicat de B.N.R. în favoarea RAJFL Cluj, care în virtutea dreptului său de administrare l-a închiriat pârâtei E.B., ca sediu al acesteia. Când reglementările au dat posibilitatea societăţilor chiriaşe să cumpere imobilele închiriate, pârâta E.B. SA a cumpărat imobilul revendicat de B.N.R. şi şi-a intabulat dreptul de proprietate, prin încheierea de C.F.
Ţinând seama de condiţiile concrete în care s-a efectuat schimbul, care a implicat acordul conducerii reclamantei la cel mai înalt nivel şi organul administrativ judeţean, ca reprezentant al Statului Român, nu s-a putut reţine din partea instanţei un abuz din partea statului, cu atât mai mult cu cât nu a existat opunere la modificările evidenţei cărţii funciare, iar reclamanta a acceptat mutarea în noul sediu.
Acordul de voinţă al reclamantei la efectuarea schimbului, înlătură însă abuzul invocat de aceasta şi implicit aplicabilitatea Legii nr. 10/2001.
Faţă de cadrul procesual al acţiunii şi de temeiul de drept al acesteia, aspectele legate de imperfecţiunile schimbului şi de nefinalizarea acestuia din partea reclamantei sub aspectul evidenţei funciare, nu au format obiectul de cercetare judecătorească, numai că în lipsa elementului principal, acela al preluării abuzive a imobilului de către stat, instanţa a concluzionat că în speţă dispoziţiunile Legii nr. 10/2001 nu-şi găsesc aplicarea.
Curtea de Apel Cluj, prin Decizia nr. 89 din 28 mai 2003, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale a B.N.R. şi pe fond acţiunea acesteia împotriva pârâţilor, privind constatarea nulităţii titlului de proprietate al statului, a actelor juridice de înstrăinare subsecvente, restabilirea situaţiei anterioare şi rectificarea înscrierilor în cartea funciară. De asemenea instanţa de apel a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de B.N.R. contra deciziei consiliului de administraţie al E.B. Cluj-Napoca, adoptată în şedinţa din 17 decembrie 2001 şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, Judeţul Cluj prin Consiliul Judeţean Cluj, oraşul Cluj, Prefectura Judeţului Cluj, respingând în consecinţă acţiunea exercitată de reclamantă împotriva acestor pârâţi.
Reclamanta a fost obligată prin aceeaşi decizie la plata sumei de 30.000.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către pârâta E.B. SA Cluj.
Pentru a se pronunţa astfel, Curtea de Apel Cluj a dispus că B.N.R. Cluj, ca organ de specialitate al statului din structura administraţiei centrale, organizat ca autoritate administrativă autonomă, nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 la obţinerea măsurilor reparatorii, astfel că, Decizia de respingere a cererii de restituire a imobilului în natură, adoptată în şedinţa din 17 decembrie 2001 a Consiliului de Administraţie al E.B. SA îşi păstrează atributul legalităţii.
Capetele de cerere prin care reclamanta solicită constatarea nulităţii titlului de proprietate al statului, nulitatea actelor subsecvente de înstrăinare efectuate după anul 1990, pentru cauza ilicită şi frauda la lege, rectificarea intabulării în scopul restabilirii situaţiei tabulare anterioare cu readucerea imobilului în patrimoniul propriu, caracterizează o acţiune de drept comun în revendicare, inadmisibilă în condiţiile art. 6 din Legea nr. 213/1998, după instituirea procedurii speciale de restituirea prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Instanţa de apel a statuat că dispoziţiile Decretului nr. 409/1955 privind transmiterea în administrare a bunurilor proprietatea statului în privinţa imobilului în litigiu, au fost greşit aplicate şi că statul a etatizat integral mijloacele fixe ale băncii cu toate că statutul propriu în vigoare din 1962 îi confereau B.N.R. dreptul de a deţine în proprietate imobilul necesar funcţionării sale şi mijloacele de transport pentru îndeplinirea atribuţiilor sale. Intabularea ulterioară a dreptului de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul în litigiu, prin acte administrative emise în baza decretului sus-menţionat, este evident abuzivă şi relevă că preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil. În contextul Legii nr. 10/2001 imobilul în litigiu dobândeşte regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în înţelesul art. 2 alin. (1) din lege şi deci intră sub incidenţa legii dar B.N.R. , aşa cum s-a mai arătat, nu are calitatea de persoană îndreptăţită în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001 la măsuri reparatorii, potrivit acestei legi.
Cu o altă motivare decât aceea a instanţei de fond, instanţa de apel a respins şi capătul de acţiune referitor la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare al imobilului din str. M. nr. 28 Cluj către B.D.F. SA. S-a avut în vedere faptul că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, Statul Român era înscris în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate, că acesta a exercitat asupra imobilului în litigiu prerogativele dreptului de proprietate timp îndelungat, creând o eroare comună şi invincibilă cu privire la calitatea sa de proprietar, într-un regim în care proprietatea de stat se impunea ca unica formă de proprietate admisă.
La aceasta se mai adaugă şi faptul că B.N.R. nu a înlăturat prezumţia de bună-credinţă a băncii cumpărătoare, care a avut reprezentarea că tratează cu adevăratul proprietar al imobilului precum şi faptul că reclamanta nu a notificat-o în legătură cu dreptul său şi nici nu a notat încă o acţiune care să vizeze dreptul de proprietate al vânzătorului.
În contextul mai sus arătat, Curtea de Apel Cluj a reţinut buna-credinţă a băncii cumpărătoare şi în consecinţă valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare.
Recursul declarat de reclamanta B.N.R. împotriva deciziei nr. 89/2003 a Curţii de Apel Cluj fondat de drept pe dispoziţiunile art. 304, pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ. se axează pe următoarele aspecte.
- Instanţa de apel având în vedere dispoziţiunile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 modificată şi completată prin OG nr. 184/2002, a considerat în mod greşit că B.N.R. nu are calitatea de persoană îndreptăţită la obţinerea măsurilor reparatorii în temeiul legii speciale şi că modificarea intervenită aduce atingere şi restrânge drepturile consfinţite prin lege organică.
- În mod greşit instanţa de apel a respins ca inadmisibile capetele de cerere privitoare la constatarea nulităţii titlului statului şi a actelor subsecvente de înstrăinare pentru cauză ilicită şi fraudă la lege, şi rectificarea în C.F. în scopul restabilirii situaţiei tabulare anterioare, ca inadmisibile, fiind obligatorie soluţionarea lor potrivit art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001; se apreciază că E.B. SA a fost de rea-credinţă în momentul dobândirii imobilului.
- Ultima critică vizează obligarea B.N.R. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 30.000.000 lei reprezentând onorariul de avocat, pe care o apreciază ca ilegală.
Recursul este nefondat.
Legea nr. 10/2001 ca lege specială de reparaţie reglementează în mod expres condiţiile în care imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi restituite foştilor proprietari.
Art. 3 alin. (1) din lege, identifică în mod clar categoriile de persoane îndrituite la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate abuziv.
Art. 3 alin. (2) din lege, modificat şi completat prin OUG nr. 184/2002 prevede că ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile societăţilor naţionale, societăţile cu capital majoritar de stat, precum şi cele privatizate potrivit legii nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul legii.
Potrivit art. 116 alin. (2) şi art. 117 alin. (3) din Constituţie, B.N.R. este un organ de specialitate al statului din structura administraţiei centrale, organizat ca autoritate administrativă autonomă înfiinţată prin lege organică şi împuternicită de Statul Român să emită acte administrative.
Având în vedere aceste aspecte, B.N.R. este o instituţie publică a statului, autonomă în sensul dispoziţiunilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi prin urmare nu face parte din categoriile de persoane care pot beneficia de prevederile acestei legi, nefiind îndrituită astfel la măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau prin echivalent.
În acest context legislativ, instanţa de apel a făcut în mod corect aplicarea art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificat prin OUG nr. 184/2002, atunci când a statuat că B.N.R. nu face parte din categoria de persoane îndrituite la măsuri reparatorii potrivit acestei legi şi pe cale de consecinţă a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privitor la anularea deciziei Consiliului de administraţie din 17 decembrie 2001 al E.B. SA, de respingere a cererii de restituire în natură a imobilului.
Sentinţa civilă nr. 2416 din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Sălaj menţinută prin Decizia civilă nr. 69/2003 a Curţii de Apel Cluj la care se referă B.N.R. în sprijinul recursului său nu are relevanţă, deoarece aceasta nu este un izvor de drept şi în plus ea vizează o situaţie anterioară modificării textului de referinţă alin. (2) art. 3, prin OUG nr. 184/2002 (publicată în M. Of., nr. 929 din 18 decembrie 2002).
Nefondat este şi argumentul referitor la lipsa de coerenţă a hotărârii, deoarece pe de-o parte se respinge excepţia referitoare la lipsa calităţii procesuale a B.N.R. iar pe de altă parte se reţine că aceasta nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite la măsurile reparatorii prevăzute de lege.
Recurenta are legitimitate procesuală activă, fiind parte în raportul juridic de drept substanţial născut în baza Legii nr. 10/2001 prin notificarea adresată entităţii deţinătoare însă nu îndeplineşte condiţiile pentru a beneficia de măsurile reparatorii acordate de lege, deoarece nu face parte din categoria persoanelor îndreptăţite de a beneficia de prevederile legii.
Corect Curtea de Apel Cluj a soluţionat capătul de cerere prin care B.N.R. solicită constatarea nulităţii titlului de proprietate al statului şi a actelor subsecvente de înstrăinare efectuate după 1990 pentru cauză ilicită şi fraudă la lege ca fiind inadmisibil atâta timp cât acţiunea având caracter de revendicare, reclamanta are la dispoziţie calea legală reglementată printr-o lege specială.
Potrivit art. 6 din Legea nr. 213/1998 după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 dispoziţiile de drept comun referitoare la imobilele ce formează obiectul acestei legi, rămân fără aplicare, ele fiind înlocuite cu normele speciale de drept substanţial, derogatorii de la dreptul comun, cu o procedură administrativă obligatorie şi prealabilă sesizării instanţei.
Pe cale de consecinţă, aşa cum corect a statuat instanţa de apel, acţiunea în revendicare este inadmisibilă.
Contrar exigenţelor inadmisibilităţii acţiunii în revendicare, care închide calea soluţionării fondului cauzei în lumina prevederilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Curtea de Apel Cluj a verificat totuşi valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare al E.B. sub aspectul bunei-credinţe a acesteia.
S-a reţinut că B.D.F. (actuala E.B. SA) a cumpărat cu bună-credinţă imobilul din str. M. nr. 28 Cluj-Napoca, deoarece statul figura ca proprietar tabular şi şi-a exercitat în timp prerogativele de proprietar, creând o aparenţă generatoare a unei erori comune şi invincibile cu privire la această calitate, apărută în regimul în care proprietatea de stat se impunea ca unica formă de proprietate admisă şi continuată şi după 1989.
Credinţa băncii cumpărătoare că a contractat cu un verus dominus a fost consolidată şi de atitudinea pasivă a reclamantului, care nu a acţionat statul în judecată, notându-şi litigiul în C.F. şi nici nu a făcut opoziţie la vânzare.
Art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 exceptează de la sancţiunea nulităţii actele juridice de înstrăinare încheiate cu bună-credinţă, dând astfel eficienţă juridică principiului ocrotirii bunei-credinţe.
În speţă, prezumţia relativă a bunei-credinţe a Băncii de cumpărătoare, stabilită de art. 1899 C. civ. nu a fost înlăturată de reclamantă, prin dovedirea cauzei ilicite şi a fraudei la lege în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, aşa cum aceasta a susţinut în acţiune.
Mai mult, fosta B.D.F. în diligenţa depusă în perfectarea contractului nu avea calitatea de a verifica valabilitatea titlului statului, acesta fiind apanajul instanţelor de judecată.
Această stare subiectivă a bunei-credinţe a băncii cumpărătoare a fost generată şi de percepţia pe care aceasta a avut-o faţă de includerea imobilului în circuitul civil, unită cu exercitarea de către stat a prerogativelor de proprietar şi de notarea acestei calităţi în cartea funciară.
Oricum, după cum se poate observa, în condiţiile în care titlul de proprietate al statului nu s-a desfiinţat, nu se poate pune în discuţie nici vânzarea bunului altuia şi nici problema menţinerii actului subsecvent pe principiul bunei-credinţe a cumpărătorului şi a securităţii dinamicii circuitului civil. Ca urmare, existenţa titlului de proprietate al statului, care legitimează şi buna-credinţă a subdobânditorului, exclude de plano temeinicia criticilor formulate sub acest aspect de reclamanta-recurentă.
Şi critica referitoare la cheltuielile de judecată este nefondată, deoarece în cauză instanţa de apel a făcut aplicarea dispoziţiunilor art. 274 C. proc. civ. în litera şi spiritul legii, conform probelor administrate referitoare la cheltuielile ocazionate de plata onorariului de avocat.
Ca urmare, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul B.N.R. va fi respins.
În recurs intimata SC E.B. a solicitat şi a probat cheltuieli de judecată în valoare totală de 10.000 lei reprezentând onorariu de avocat. În temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ. B.N.R. va fi obligată la achitarea lor către E.B.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de B.N.R. împotriva deciziei nr. 89 din 28 mai 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă.
În baza art. 274 alin. (2) C. proc. civ. obligă recurenta la 10.000 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimata SC E.B. SA Cluj-Napoca.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 septembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8959/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 693/2003. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
