ICCJ. Decizia nr. 7361/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr.7361
Dosar nr.1511/2003
Şedinţa publică din 29 septembrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
R.A.G.C. a chemat în judecată R.G.C. Bucureşti, RA R. SA, SC C. SRL, SC M. SA, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, solicitând obligarea pârâtelor de a lăsa în deplină proprietate şi posesie terenul în suprafaţă totală de 32512 mp situat în Bucureşti.
În motivarea acţiunii reclamantul a învederat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat şi transcris sub nr. 1711 din 12 februarie 1923, tatăl său R.A. a cumpărat de a Statul Român reprezentat la acea dată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor un teren în suprafaţă de 3 ha situat pe moşia Herăstrău (proprietate a statului) cu vecinătăţile precizate în contract şi a fost pus în posesie prin procesul-verbal din 13 aprilie 1924 completat cu un alt proces-verbal la 22 iunie 1931.
Ulterior, prin procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950 înregistrat la Institutul Agronomic Bucureşti, respectivul instituit prin reprezentanţii săi, a preluat terenul autorului R.A. invocându-se Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcţia cadastru şi circulaţia bunurilor.
Terenul în dispută nu a fost expropriat prin Decretul nr. 83/1949, iar ordinul menţionat al cărui conţinut nu a fost adus la cunoştinţa autorului reclamantului, ca şi procesul-verbal de preluare enunţat, nu puteau constitui un titlu valid de proprietate pentru stat raportat chiar la prevederile Constituţiei din 1948 care garanta dreptul de proprietate.
A mai precizat reclamantul că autorul său, cunoscut şi sub numele de F.R.A., A.R., F.P. şi R.A. a decedat la 15 iunie 1980, că şi soţia supravieţuitoare de la acea dată a încetat din viaţă la 28 octombrie 1998 şi că în prezent este unicul moştenitor îndreptăţit să revendice terenul preluat abuziv de stat şi ocupat de pârâţii indicaţi în acţiune.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 604 din 30 aprilie 2002 a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului.
În motivarea soluţiei, tribunalul a reţinut că potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579/1923 dobândirea terenului în dispută s-a făcut sub condiţie rezolutorie, respectiv înfiinţarea pe terenul achiziţionat a unei crescătorii de cai pur sânge englez şi folosirea terenului exclusiv în acest scop, clauză a cărei nerespectare permitea vânzătorului Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, să redobândească terenul pe cale administrativă fără recurgerea la procedura judiciară şi fără pretenţii din partea cumpărătorului.
Autorul reclamantului nu a respectat obligaţia asumată prin contract.
Or, o atare clauză avea valoarea unui pact comisoriu de natură a conduce la desfiinţarea de drept a contractului pentru neexecutarea obligaţiei asumate, ceea ce s-a şi întâmplat prin Ordinul nr. 457955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii ce reprezenta temeiul redobândirii terenului de către stat, urmat de preluarea efectivă prin procesul-verbal nr. 9060 din 4 octombrie 1950.
Împotriva menţionatei sentinţe a declarat apel reclamantul, susţinând în esenţă că în dosar nu există nici o dovadă din care să rezulte că tatăl său nu şi-ar fi respectat obligaţiile contractuale. Dimpotrivă, potrivit schiţei terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău în anul 1940, depusă la dosar, pe terenul vândut autorului său apărea ca existând un grajd.
Coroborând acest aspect cu faptul că beneficiarul clauzei rezolutorii nu a uzat de dreptul său deşi contractul fusese autentificat la 12 februarie 1923, iar termenul pentru înfiinţarea crescătoriei de cai era de 2 ani, rezultă concluzia logică a faptului că tatăl reclamantului-apelant şi a respectat obligaţia asumată. Mai mult, conform contractului, constatarea neîndeplinirii vreuneia din condiţiile rezolutorii trebuia făcută printr-un act al Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi al primarului comunei de care depindea terenul, or un atare act nu exista.
Astfel fiind, procesul-verbal din 4 octombrie 1950 nu putea fi considerat un act de materializare a pactului comisoriu ci reprezenta de fapt, expresia omiterii respectivului teren de la expropriere prin Decretul nr. 83/1949.
În fine, s-a susţinut că dreptul vânzătorului de a proceda la desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare era prescris conform art. 1900 C. civ. care stipulează că acţiunea pentru stricarea unei convenţii se prescrie în termen de 10 ani care în speţă eventual ar fi început să curgă de la 12 februarie 1925 şi se împlinea la 12 februarie 1935. Astfel fiind, vânzătorul nu mai putea la data de 4 octombrie 1950 să preia în proprietate terenul.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 44 din 5 februarie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamantului.
În motivarea soluţiei curtea de apel şi-a însuşit argumentele instanţei de fond în sensul că actul de vânzare-cumpărare încheiat de autorul reclamantului cu Ministerul Agriculturii şi Domeniilor şi autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 conţinea un pact comisoriu de ultim grad care conducea la desfiinţarea de drept a contractului în caz de neîndeplinire a obligaţiilor asumate de cumpărător, fără să fie necesară promovarea unei acţiuni în justiţie în acest sens din partea vânzătorului.
S-a mai susţinut că schiţa terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău în 1940, depusă la dosar şi care evidenţia prezenţa unui grajd nu constituia o dovadă a îndeplinirii de către autorul reclamantului a clauzei din contract privind înfiinţarea în termen de 2 ani a unei crescătorii de cai pur sânge englez, ceea ce de altfel a şi condus la incidenţa pactului comisoriu şi preluarea terenului în dispută de către vânzător prin decizie administrativă, conform contractului de vânzare-cumpărare.
Pe de altă parte, conform referatului din 9 octombrie 1950 întocmit de Institutul Agronomic, act nou depus în apel, rezulta că autorul reclamantului nu a respectat clauzele actului de vânzare-cumpărare şi a fost acţionat în justiţie, la timpul respectiv, astfel că preluarea terenului de către Institutul Agronomic Bucureşti s-a datorat conduitei acestuia şi nu a unei omisiuni de a fi inclus în Decretul nr. 83/1949 de expropriere cum eronat a pretins reclamantul.
Astfel fiind, prin Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 Ministerul Agriculturii şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de preluare a terenului ce s-a făcut prin decizie administrativă.
Împotriva menţionatei decizii a declarat recurs reclamantul R.A.G.C. pentru trei considerente care pot fi circumscrise în dispoziţiile art. 304 pct. 7, 8 şi 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit că autorul său nu şi-ar fi îndeplinit obligaţiile asumate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 martie 1923 întrucât conform schiţei terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău din 1940, acesta a construit un grajd, aspect care coroborat cu referatul depus în apel de pârâta SC M. SA atestă realizarea clauzelor contractuale de către autor. Modul de îndeplinire a respectivelor clauze nu putea fi apreciat de autoarea referatului ci exclusiv de către vânzător, parte în contract. Or, vânzătorul nu a reproşat niciodată autorului său neîndeplinirea obligaţiilor asumate şi prin urmare nu o putea face nici staţia T.F.F. în anul 1933 când a fost întocmit referatul invocat de pârâta SC M. SA.
În ceea ce priveşte referatul din c9 octombrie 1950 întocmit de Institutul Agronomic Bucureşti, instanţa de apel avea obligaţia să clarifice aspectele sesizate vizând litigiul intentat autorului său şi să identifice hotărârea pronunţată în cauză.
Referitor la procesul-verbal de preluare a terenului în dispută de către stat din c4 octombrie 1950 motivaţia respectivei măsuri era dată de omisiunea includerii lui în Decretul de expropriere nr. 83/1949. În ceea ce priveşte Ordinul nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii acesta nu a fost depus la dosar şi prin urmare conţinutul acestuia nu este cunoscut.
S-a mai imputat instanţei de apel că nu a analizat clauzele rezolutorii ale contractului în ansamblul lor şi prin aceasta s-a ajuns la o interpretare greşită a actului dedus judecăţii.
Astfel, pe lângă obligaţia autorului de construire a unei crescătorii de cai mai există şi a doua clauză care îl obliga pe acesta ca în termen de 20 de ani de la data autentificării să nu dea altă destinaţie terenului, decât aceea pentru care a fost vândut.
În acest context, reclamantul-recurent susţine că, după 20 de ani obligaţia autorului său conţinută în prima clauză înceta, el având dreptul să se bucure de deplinătatea celor trei atribute ale dreptului său de proprietate asupra terenului în litigiu.
Cum termenul de 20 de ani s-a împlinit la 12 februarie 1943, după această dată ambele obligaţii ce incumbau tatălui său au încetat şi prin urmare nu se mai putea emite vreun act care să constate neîndeplinirea lor.
În fine, s-a reproşat instanţei de apel că a omis să analizeze unul din motivele de apel şi anume pe acela vizând incidenţa dispoziţiilor art. 1900 C. civ. potrivit cărora dreptul vânzătorului de a proceda la desfiinţarea contractului la 4 octombrie 1950 era prescris termenul fiind de 10 ani de la încheierea convenţiei (12 februarie 1925).
Recursul este fondat pentru motivele ce succed.
Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2579 din 12 februarie 1923 de Tribunalul Ilfov, secţia notariat, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a înstrăinat cu recomandarea SC Î.C.R.R J.C. căpitanului A.R., autorul reclamantului, terenul situat pe moşia statului Herăstrău din judeţul Ilfov, în suprafaţă de 3 ha cu vecinătăţile precizate în act şi conform schiţei de plan parte integrantă a contractului, schiţa întocmită de ing. hotarnic al statului G.B. (fila 2 dosar nr. 5647/2000).
În cuprinsul convenţiei s-a specificat expres că vânzarea se face în condiţiile în care cumpărătorul căpitan A.R. se obliga ca în termen de cel mult doi ani socotiţi de la autentificarea actului, să înfiinţeze pe terenul vândut o crescătorie de cai de pur sânge englez, făcând instalaţiunile necesare unui asemenea stabiliment şi utilizând terenul numai în acest scop.
De asemenea, cumpărătorul s-a obligat ca în termen de 20 ani tot de la data autentificării actului să nu dea altă destinaţie terenului cumpărat decât aceea în scopul pentru care s-a vândut.
S-a mai precizat că în cazul în care cumpărătorul ar contraveni vreuneia dintre aceste obligaţii, Ministerul Domeniilor în urma constatării ce va face cu Primarul comunei de care depinde terenul vândut îşi va rezerva în mod expres dreptul de a relua în proprietatea şi posesiunea sa terenul vândut pe cale administrativă, fără acţiune sau judecată şi fără ca cumpărătorul să ridice vreo pretenţiune de despăgubire pentru instalaţiunile ce ar fi făcut pe teren sau de restituirea preţului plătit care în acest caz se considera drept arendă pe timpul cât a posedat terenul.
Prin procesele-verbale din 13 aprilie 1924 şi respectiv 22 iunie 1931 depuse în copie la dosar, cumpărătorul A.R. a fost pus în posesie (filele 4 şi 5 dosar nr.5647/2000).
Deşi în contractul de vânzare-cumpărare se specificase expres că parte integrantă a actului o constituie şi schiţa întocmită de ing. hotarnic al statului G.B., reclamantul nu a anexat şi o copie a respectivului înscris.
În mod constant reclamantul a pretins că menţionatul teren a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil şi prin urmare, în calitate de unic succesor al proprietarului iniţial era îndrituit a-i fi restituit în deplină proprietate şi posesie.
În acest sens a invocat procesul-verbal din 4 octombrie 1950 (fila 6 dosar nr. 5647/2000) intervenit între reprezentanţii serviciului agricol al fostului raion Stalin şi delegaţii Institutului Agronomic Bucureşti, în care se consemna că în baza Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, Direcţia cadastrului şi circulaţiei bunurilor a fost preluat de la locuitorul A.R. şi predat menţionatului instituit o suprafaţă de 3 ha teren arabil ce fusese cumpărat de A.R. în anul 1923 de la Ministerul Agriculturii.
De asemenea, s-a inserat şi menţiunea potrivit căreia A.R. fusese expropriat prin Decretul nr. 83/1949 de proprietăţile sale agricole din regiunea Ialomiţa, comuna Ştefan cel Mare, iar suprafaţa de 3 ha fiind omisă de la expropriere, în baza ordinului Ministrului Agriculturii invocat s-a procedat la predarea-primirea terenului în discuţie.
Întrucât la dosar nu a fost depusă şi copia Ordinului nr. 547955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii, reclamantul a pretins, aşa cum deja s-a relevat, că preluarea terenului în litigiu s-a făcut abuziv, întrucât nu fusese expropriat în baza Decretului nr. 83/1999 şi prin urmare statul nu deţinea un titlu de proprietate cu privire la bun.
Dimpotrivă, instanţele având în vedere clauzele contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923, care atestau existenţa unui pact comisoriu de ultim grad cât şi copia referatului din 9 octombrie 1950 a Institutului Agronomic Bucureşti (fila 25 dosar nr. 2557/2002) în care s-a făcut menţiunea că A.R. nu a respectat respectivele clauze, ceea ce a avut ca efect existenţa unui litigiu între părţi, au conchis că motivaţia preluării terenului în dispută de către stat s-a datorat neîndeplinirii de către autorul reclamantului a obligaţiilor asumate prin contract şi că temeiul redobândirii terenului îl constituie Ordinul nr. 457955 din 20 aprilie 1950 al Ministerului Agriculturii.
Or, în condiţiile în care reclamantul nu a depus şi schiţa întocmită de ing. hotarnic G.B., parte integrantă a contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 şi care constituie titlul de proprietate al autorului său şi de asemenea nu a fost prezentat nici Ordinul nr. 457955 din 20 septembrie 1950 al Ministerului Agriculturii ce se afirmă a fi titlul de proprietate al statului, instanţele nu dispuneau de suficiente dovezi pentru a clarifica situaţia juridică a imobilului revendicat şi nu puteau conchide dacă vânzătorul a uzat de dreptul său de a redobândi imobilul în proprietate pe cale administrativă în baza pactului comisoriu inserat în contract.
Referitor la valoarea probantă a copiei de pe schiţa terenului reprezentând planul moşiei Herăstrău în anul 1940 în care se evidenţiază un grajd, prezentată de reclamant (fila 114 dosar nr. 5647/2000) aceasta nu constituia, în lipsa şi a altor dovezi, o probă concludentă în aprecierea îndeplinirii de către cumpărătorul A.R. a obligaţiilor asumate prin contract, respectiv aceea de a înfiinţa pe terenul vândut o crescătorie de cai de pur sânge englez, de a face amenajările necesare unui asemenea stabiliment şi a utiliza terenul numai în acest scop timp de 20 de ani de la perfectarea convenţiei.
Din această perspectivă, se impune rejudecarea apelului în raport de aspectele deja evidenţiate, ocazie cu care vor fi analizate şi celelalte considerente invocate de reclamant în recurs şi se va răspunde şi la motivul de apel omis a fi analizat privind incidenţa în speţă a art. 1900 C. civ., avându-se în vedere că respectivul text se referă la „acţiunea pentru nulitatea sau pentru stricarea unei convenţii" iar în speţă conform contractului de vânzare-cumpărare din 12 februarie 1923 reluarea de către vânzător în proprietate şi posesie a terenului înstrăinat în cazul neîndeplinirii obligaţiilor de către cumpărător urma a se face pe cale administrativă, fără acţiune sau judecată.
Faţă de cele ce preced, recursul reclamantului se va admite, se va casa Decizia atacată şi se va trimite cauza instanţei de apel pentru rejudecare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul R.A.G.C. împotriva deciziei civile nr. 44 din 5 februarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecarea apelului.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 29 septembrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8080/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 620/2003. Civil → |
|---|
