ICCJ. Decizia nr. 8080/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8080
Dosar nr. 3977/2003
Şedinţa publică din 17 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj sub nr. 2758 din 12 august 2002, reclamanta B.N.R. a chemat în judecată pe pârâţii Muzeul de Istorie şi Artă Zalău "Galeriile Ioan Sima", judeţul Sălaj prin Consiliul judeţean Sălaj, oraşul Zalău prin Consiliul Local Zalău, Prefectura judeţului Sălaj şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând restituirea în natură a imobilului situat în Zalău, anularea actelor administrative prin care s-a dispus înstrăinarea imobilului (teren şi construcţie) şi obligarea solidară a pârâţilor, cu excepţia Muzeului de Istorie şi Artă de a suporta plata despăgubirilor ce urmează a fi stabilite de instanţă.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, la data de 13 noiembrie 2001, reclamanta a notificat pe deţinătorul imobilului, respectiv Muzeul de Istorie şi Artă Zalău, precum şi organele administrative locale, respectiv Primăria Zalău şi Prefectura Sălaj, în temeiul Legii nr. 10/2001, pentru restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. Zalău, nr. top 177 (A+1) şi 178 (B 1), compus din construcţie, curte şi grădină, dobândit de reclamantă prin cumpărare şi intabulat în C.F. pe baza încheierii nr. 1602 din 14 iulie 1930.
Se mai arată că, acest imobil a fost cumpărat pentru a deveni sediul agenţiei B.N.R. Zalău, ceea ce s-a şi întâmplat până la data de 24 martie 1980 când, prin Ordinul nr. 28/1980 al Guvernatorului B.N.R. s-a aprobat transferul dreptului de administrare asupra acestui imobil către OGA. Sălaj.
Ulterior, prin Decizia din 27 octombrie 1980 a Consiliului Popular judeţean Sălaj, dreptul de administrare a trecut la Comitetul de Cultură Zalău şi apoi la Muzeul de Istorie şi Artă, care îl deţine şi în prezent.
Reclamanta a mai arătat că, de la momentul dobândirii imobilului şi până în prezent nu şi-a pierdut dreptul de proprietate, intabulat în C.F. , dar nu a reuşit pe cale amiabilă, administrativă sau pe calea unei acţiuni în revendicare să reintre în posesia şi folosinţa acestuia.
Acţiunea este întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 alin. (1) lit. h), art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 16 alin. (4), art. 46 alin. (2) şi art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, art. 3 şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480, art. 481 C. civ.
Pârâţii Prefectura judeţului Sălaj şi judeţul Sălaj prin Consiliul judeţean Sălaj au depus întâmpinări prin care au invocat excepţia lipsei calităţii lor procesuale şi excepţia autorităţii de lucru judecat, iar Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice a invocat excepţia prematurităţii acţiunii.
Prin sentinţa nr. 2416 din 2 decembrie 2002, Tribunalul Sălaj, secţia civilă, a admis acţiunea precizată a reclamantei împotriva tuturor pârâţilor şi a constatat dreptul reclamantei la măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul a cărui restituire în natură o solicitase.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta este proprietară tabulară asupra imobilului în litigiu care, din anul 1980, prin acte administrative succesive a fost transmis în administrarea OGA. Sălaj, apoi a Comitetului de Cultură Zalău şi a Muzeului de Istorie şi Artă Zalău, care îl deţine şi în prezent.
Muzeul de Istorie şi Artă Zalău a răspuns notificării primite de la reclamantă în sensul că este deţinător al imobilului în virtutea calităţii de sale proprietar.
Instanţa a stabilit că Muzeul de Istorie şi Artă Zalău a preluat imobilul în baza dispoziţiilor Decretului nr. 409/1955 care prevedea transmiterea bunurilor în proprietatea statului, astfel că titlul acestuia este valid şi, în temeiul art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu poate beneficia de restituirea imobilului în natură, ci numai de măsuri reparatorii prin echivalent.
Au fost respinse, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale a pârâţilor Prefectura judeţului Sălaj şi judeţul Sălaj prin Consiliul judeţean Sălaj.
Apelurile declarate de Ministerul Finanţelor Publice prin D.G.F.P. Sălaj, de Prefectura judeţului Sălaj şi de judeţul Sălaj prin Consiliul judeţean Sălaj au fost admise, prin Decizia nr. 69 din 16 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă. Sentinţa a fost schimbată în tot, respingându-se acţiunea reclamantei faţă de aceşti trei pârâţi. S-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, pârâţii apelanţi au invocat mai multe excepţii de procedură şi au formulat critici pe fondul cauzei.
Referitor la excepţia prematurităţii acţiunii, instanţa a găsit-o nefondată, motivat de faptul că reclamanta şi-a îndeplinit obligaţia legală de a notifica pe deţinătorul bunului, iar omisiunea pârâţilor notificaţi de a emite dispoziţia sau Decizia motivată nu poate împiedica accesul reclamantei la instanţă.
Instanţa de apel a considerat, însă, întemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celor trei apelanţi, motiv pentru care a admis apelurile declarate de aceştia, respingând acţiunea faţă de ei.
Întrucât Muzeul de Istorie şi Artă Zalău, care este deţinătorul imobilului nu a declarat apel, instanţa a apreciat că acesta a achiesat la soluţia instanţei de fond, motiv pentru care a menţinut soluţia de admitere a acţiunii faţă de acest pârât.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Muzeul judeţean de Istorie şi Artă Zalău, criticând-o pentru nelegalitate şi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi respingerea acţiunii, în principal ca inadmisibilă şi, în subsidiar, ca nefondată.
În susţinerea recursului, Muzeul judeţean de Istorie şi Artă Zalău arată că, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, modificată şi completată prin OUG nr. 184/2002, reclamanta nu are calitate de persoană îndreptăţită pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent şi, ca urmare, cererea sa nu poate face obiectul acestei legi; susţine că excepţia a fost invocată şi la instanţa de fond, care nu s-a pronunţat asupra ei. Lipsa de calitate a fost motivată pe dispoziţiile Legii nr. 101/1998 privind Statutul B.N.R. şi pe cele ale Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Deasemeni, recurentul susţine că se află în subordinea Consiliului judeţean Sălaj, care este ordonator principal de credite şi care, potrivit deciziei recurate, nu are calitate procesuală.
S-a invocat faptul că imobilul nu a fost preluat abuziv, ci prin acte ale organelor statului, conforme legii de la momentul emiterii lor, acte cu caracter de gestiune făcute de stat, ce nu pot fi atacate în justiţie.
În final, recurentul susţine că nu a declarat apel pentru că sentinţa îi era favorabilă, cel obligat la măsuri reparatorii prin echivalent fiind ordonatorul principal de credite, respectiv Consiliul judeţean Sălaj.
Recursul este fondat pentru considerentele ce urmează.
Din extrasul de carte funciară depus la dosar rezultă că reclamanta B.N.R. este şi în prezent proprietara imobilului situat în Zalău, înscris în C.F. Zalău, nr. top 177, 178 şi compus din construcţie, curte şi grădină, imobil dobândit prin cumpărare în anul 1930.
Acest drept nu a fost înstrăinat niciodată de reclamantă printr-un act valabil; el a fost doar afectat prin transmiterea dreptului de administrare, printr-o decizie a Consiliului Popular judeţean Sălaj către Comitetul de Cultură Zalău care, la rândul său, l-a transmis actualului deţinător, respectiv recurentului Muzeul de Istorie şi Artă Zalău.
Este adevărat că, la data de 14 martie 1980 s-a emis Ordinul nr. 28/1980 al Guvernatorului B.N.R., privind „transferul de la Sucursala judeţeană Sălaj la Oficiul de gospodărire a apelor Sălaj" a imobilelor-construcţii, curte şi grădină pretinse de reclamantă în cauza de faţă, dar acest ordin administrativ s-a întemeiat pe dispoziţiile Decretului nr. 409/1955 privind reglementarea transmiterii bunurilor proprietatea statului.
Din dosar nu rezultă însă că, anterior acestui ordin, imobilele intraseră în proprietatea statului, pentru ca apoi să poată opera această transmitere în baza Decretului nr. 409/1955. Părţile nu au administrat nici o dovadă în acest sens, reclamanta neavând nici interes sub acest aspect.
Reclamanta a făcut însă dovada că a încercat să intre în posesia imobilului, uzând de două căi judiciare, respectiv de o acţiune în contencios administrativ, pe temeiul Legii nr. 29/1990, care a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1 din 8 ianuarie 1992 a Tribunalului Sălaj şi de o acţiune în revendicare, deasemeni respinsă prin sentinţa civilă nr. 3917 din 19 noiembrie 1992 a Judecătoriei Zalău. Acţiunea în revendicare a fost respinsă, ca nefondată, reţinându-se că imobilul în litigiu a fost naţionalizat prin Legea nr. 119/1948, astfel că titlul Statului este valid, deşi în prezenta cauză reclamanta nu a susţinut că imobilul ar fi fost preluat în acest mod şi nici nu a depus dovezi în acest sens.
Reclamanta a susţinut că, prin actele administrative menţionate, imobilul a ajuns în posesia actualului deţinător, ceea ce echivalează cu o preluare fără titlu valabil şi constituie temei pentru restituirea lui în natură, aşa cum a solicitat prin cele trei notificări formulate în temeiul Legii nr. 10/2001.
Prin acţiune, reclamanta a solicitat tot numai restituirea în natură a imobilului, dar instanţele i-au recunoscut un drept la măsuri reparatorii prin echivalent, conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, drept pe care aceasta l-a acceptat, prin neatacarea hotărârilor pronunţate. În acţiune s-au invocat dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 şi cele ale art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 cu privire la măsuri reparatorii prin echivalent sau despăgubiri, texte care nu au legătură cu art. 16 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Abia prin răspunsul la întâmpinări (depus la fila 71 din dosarul de fond), reclamanta a invocat dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 10/2001, cerând în final obligarea pârâţilor (în solidar) să facă ofertă de despăgubiri băneşti. Această menţiune a fost considerată de prima instanţă ca o precizare de acţiune şi a admis-o ca atare, împotriva tuturor pârâţilor.
Recursul declarat de Muzeul de Istorie şi Artă Zalău circumstanţiază controlul judiciar, în primul rând, pe chestiunea calităţii reclamantei de persoană îndreptăţită potrivit art. 3 din Legea nr. 10/2001, ceea ce face inutilă examinarea celorlalte motive invocate.
Sub acest aspect, trebuie menţionat că, la data de 9 septembrie 2002 când a fost introdusă acţiunea la Tribunalul Sălaj, textul art. 3 din Legea nr. 10/2001 avea numai un alineat şi stabilea trei categorii de persoane considerate îndreptăţite să beneficieze de măsuri reparatorii constând în restituirea în natură sau, după caz, prin echivalent; între acestea, la pct. c), s-au menţionat persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv.
Prin OUG nr. 184/2002, intrată în vigoare la data de 18 decembrie 2002, textul acestui art. 3 a fost completat cu alin. (2), potrivit căruia „ministerele, celelalte instituţii publice ale statului sau ale unităţilor administrativ-teritoriale, inclusiv cele autonome sau independente, regiile autonome, companiile/societăţile naţionale, societăţile comerciale cu capital de stat, precum şi cele privatizate, potrivit legii, nu au calitatea de persoane îndreptăţite şi nu fac obiectul" legii.
Reclamanta a susţinut că este persoană juridică în sensul cerut de textul art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 nemodificată prin OUG nr. 184/2002 şi că, oricum, actul normativ invocat de recurentul pârât, respectiv OUG nr. 184/2002 a intrat în vigoare după introducerea acţiunii, astfel că nu poate opera retroactiv, ceea ce ar constitui o încălcare a principiului aplicării legilor în timp, consacrat de art. 1 C. civ.
Apărarea reclamantei este nefondată, iar motivul invocat de recurentă nu are suport legal.
În cauză, identitatea reclamantei de Bancă Naţională a României face ca şi calitatea ei de persoană juridică să prezinte caracteristici care o exclud din sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Potrivit Statutului său, reglementat la data introducerii acţiunii prin Legea nr. 101/1998 (abrogată prin Legea nr. 312/2004), B.N.R. este banca centrală a statului român, având personalitate juridică. Obiectivul său fundamental este asigurarea stabilităţii monedei naţionale, sens în care elaborează, aplică şi răspunde de politica monetară, valutară, de credit, de plăţi, precum şi de autorizarea şi supravegherea prudenţială bancară, în cadrul politicii generale a statului. B.N.R. poate participa, în numele statului, la tratative şi negocieri externe în probleme financiare, monetare, valutare, de credit şi de plăţi, exercită drepturi şi îndeplineşte obligaţii ce revin României în calitate de membru al Fondului Monetar Internaţional şi poate participa, din împuternicirea Parlamentului, la organizaţii internaţionale cu caracter financiar, bancar, monetar sau de plăţi.
Acestea sunt doar câteva dintre cele mai importante atribuţii ale Băncii Naţionale a României care evidenţiază statutul său de organ prin care statul îşi realizează capacitatea de exerciţiu. Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954: „Persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale".
Art. 25 din acelaşi act normativ stabileşte că: „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi şi obligaţii. El participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop".
B.N.R. este persoană juridică de stat, având o capacitate de folosinţă specializată, respectiv aceea care îi conferă drepturi şi obligaţii civile în concordanţă cu scopul ei, subordonat exclusiv interesului statal şi o capacitate de exerciţiu, ca parte a capacităţii de exerciţiu a statului.
Ca persoană juridică de stat, B.N.R. prezintă elementele constitutive ale unei persoane juridice, aşa cum sunt ele definite de art. 26 lit. e) din Decretul nr. 31/1954, dar toate aceste elemente au o configuraţie specifică naturii ei de instituţie de stat. Spre exemplu, capitalul său, ca element de patrimoniu aparţine în întregime statului, conform art. 39 alin. (1) din Legea nr. 101/1998.
Este adevărat că statutul său îi permite, potrivit art. 58 să facă investiţii imobiliare şi acestea „numai pentru necesităţile sale de funcţionare şi pentru nevoile colective ale personalului", dar ea nu-şi pierde caracterul de persoană juridică de stat, cu tot ceea ce presupune această calitate.
Este evident că, pornind de la însăşi raţiunea Legii nr. 10/2001, de la caracterul ei profund reparator, completarea adusă prin includerea alin. (2) la art. 3 nu constituie o reglementare nouă, un text care, în virtutea principiului neretroactivităţii legii, nu ar putea fi avut în vedere la soluţionarea chestiunii calităţii procesuale a reclamantei. Acest alin. (2) cuprinde, în realitate, o consacrare legislativă a unei situaţii care exista şi la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv aceea că alte persoane juridice decât cele de stat au calitatea de persoane prejudiciate prin preluarea abuzivă a imobilelor lor.
În consecinţă, art. 3 alin. (2) din legea specială republicată este aplicabilă cauzei şi reclamanta nu are calitate procesuală în cauză, ceea ce conduce la respingerea acţiunii, ca urmare a admiterii recursului şi casării celor două hotărâri pronunţate în cauză [art. 312 alin. (1), (2), (3) şi art. 314 C. proc. civ].
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Muzeul judeţean de Istorie şi Artă Zalău împotriva deciziei nr. 69 din 16 aprilie 2003 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, şi împotriva sentinţei civile nr. 2416 din 2 decembrie 2002 a Tribunalului Sălaj, pe care le casează şi rejudecând, respinge acţiunea declarată de B.N.R.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8134/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7361/2003. Civil. Revendicare. Recurs → |
|---|
