ICCJ. Decizia nr. 755/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 755
Dosar nr. 10340/1/2003
(nr. vechi 2794/2003)
Şedinţa publică din 24 ianuarie 2006
Deliberând asupra recursului de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău la 24 septembrie 2001 reclamanta R.C.T. a chemat în judecată pe pârâta S.N.I.F. Buzău pentru obligarea acesteia să soluţioneze în conformitate cu Legea nr. 10/2001, notificarea nr. 1403 din 12 martie 2001 depusă de ea prin executorul judecătoresc pentru revendicarea imobilului situat în sat Aldeni comuna Cernăteşti judeţul Buzău (casă de locuit cu anexe gospodăreşti aşezate pe 9000 mp şi 31 ha teren agricol). Bunul revendicat a fost proprietatea tatălui său, cumpărat în 1933 şi a fost trecut în proprietatea Centrului de Combatere a Eroziunii Solului Aldeni, prin Ordinul nr. 712/1956 al Ministerului Agriculturii. În urma unui proces soluţionat în 1966 reclamanta a obţinut casa, terenul rămânând în continuare în administrarea S.N.I.F. Buzău care deşi notificată nu i-a dat nici un răspuns.
Reclamanta a solicitat restituirea în natură a bunului iar pentru terenul ocupat de sediul de S.N.I.F. Buzău şi pentru construcţiile demolate a cerut despăgubiri băneşti.
Tribunalul Buzău prin sentinţa civilă nr. 497 din 4 noiembrie 2002 a admis în parte acţiunea, a obligat pârâta să restituie reclamantei în natură 1400 mp teren curţi şi clădiri situate în sat Aldeni comuna Cernăteşti conform variantei a II a raportului de expertiză (conform completărilor), întocmit de B.O.
Prin aceeaşi hotărâre a fost obligată pârâta să o despăgubească pe reclamantă pentru suprafaţa de teren arabil (ocupat de pepiniera pomicolă) care nu se poate restitui în natură, conform variantei a II-a din aceeaşi expertiză, cu suma de 23.397.660 lei care va fi actualizată după îndeplinirea procedurii prevăzută de art. 36 din Legea nr. 10/2001.
În motivarea acestei hotărâri instanţa a reţinut următoarele: reclamanta este fiica lui S.G. proprietarul, la data preluării, al imobilelor solicitate, o casă de locuit şi anexe pe o suprafaţă de teren de 9000 mp precum şi un teren agricol de 31 ha. Construcţiile au fost demolate şi pe teren a fost ridicată ulterior o nouă clădire care este actualul sediu al S.N.Î.F. din satul Aldeni.
Pentru terenul ocupat în modalitatea arătată, s-a constatat dreptul reclamantei la despăgubiri băneşti în cuantumul stabilit prin expertiza necontestată (respectiv suprafaţa de 3333 mp).
S-a constatat totodată că reclamanta este îndreptăţită să primească în natură terenul liber individualizat în varianta a II-a a expertizei.
Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 65 din 25 martie 2003 a respins ca nefondat apelul declarat împotriva sentinţei Tribunalului de către reclamantă şi a admis apelul declarat de către pârâta S.N.Î.F., sucursala Buzău, schimbând în parte sentinţa atacată, în sensul că a fost obligată S.N.Î.F. să restituie reclamantei suprafaţa de 850 mp teren arabil din comuna Cernăteşti, sat Albeni, situat în spatele terenului de 1400 mp curţi şi clădiri, şi nu 8667 mp la cât fusese obligată intimata pârâtă să restituie reclamantei.
Instanţa de apel a reţinut că este neîntemeiată critica reclamantei în sensul că instanţa nu s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul ocupat de pârâţi şi pentru construcţiile demolate întrucât această omisiune se putea remedia prin mecanismul instituit de art. 2812 C. proc. civ. S-a mai reţinut că de altfel pretenţiile reclamantei sub acest aspect, nu au fost dovedite.
Apelul pârâtei a fost primit numai sub aspectul obligării sale la restituirea în natură a terenului agricol extravilan situat în spatele curţii care măsoară în prezent numai 7817 mp (prin deducerea din suprafaţa pretinsă de pârâţii 8667 mp, a unei porţiuni de 850 mp care a devenit între timp intravilan).
S-a apreciat că potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu intră în reglementarea acestei legi terenurile al căror regim juridic este reglementat de Legea nr. 18/1991 şi de Legea nr. 1/2000 şi care au fost revendicate în temeiul acestor dispoziţii legale. Ca atare, în raport de aceste dispoziţii imperative ale legii instanţa a considerat fără relevanţă acordul pârâtei, în notele scrise depuse la dosar pentru restituirea către reclamantă a acestor terenuri şi nici împrejurarea că terenul nu a fost luat în calcul în cadrul reconstituirii solicitate în baza Legii nr. 1/ 2000 deoarece se afla în administrarea S.N.I.F. Buzău.
Împotriva acestei hotărâri reclamanta a declarat recurs criticând soluţia în temeiul art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ.
În fapt recurenta a arătat că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile procedurale când a apreciat că nepronunţarea asupra unui capăt de cerere este o simplă omisiune care pute fi îndreptată prin aplicarea art. 2812 C. proc. civ. În realitate nu este vorba de o simplă omisiune ci de o greşeală de judecată şi că oricum nesolicitarea îndreptării deciziei în temeiul art. 2812 nu înlătură posibilitatea formulării unui apel bazat pe acest motiv.
S-a mai criticat soluţia pentru neluarea în considerare a probelor administrate în susţinerea acestui capăt de cerere. La dosar există înscrisuri care dovedesc terenul pretins precum şi expertiza A.M. de evaluare a unui teren care există faptic dar care nu se poate restituirea în natură.
Aceeaşi tăcere a păstrat-o instanţa şi în legătură cu probele administrate în susţinerea pretenţiilor privind clădirile demolate.
S-a mai criticat faptul că instanţa a făcut o greşită interpretare a legii când a considerat că suprafaţa de teren din spatele curţii nu se poate restitui decât în temeiul Legii nr. 18/1991, Legii nr. 169/1997 şi Legii nr. 1/2000 făcând astfel o greşită interpretare a actelor emanând de la organele abilitate de reglementările funciare să rezolve pretenţiile întemeiate pe respectivele dispoziţii. S-a arătat astfel că din adresa nr. 444 din 12 februarie 2003 eliberată de Primăria comunei Cernăteşti a rezultat că suprafaţa de teren în litigiu nu face obiectul Legii nr. 1/2000 sau altă dispoziţie specială din materia dreptului funciar.
Recursul este fondat şi se va admite pentru considerentele ce urmează.
Textul art. 2822 C. proc. civ., pentru situaţia în care instanţa a omis să se pronunţe asupra un capăt de cere principal sau accesoriu sau a unei cereri conexe sau incidente, dă posibilitatea părţii să ceară completarea hotărârii.
Redactarea textului este făcută în modalitatea supletivă „se poate cere completarea", ceea ce înseamnă că partea beneficiază sau nu de o alegere şi nu i se impune obligaţia să acţioneze numai în acest temei pentru remedierea omisiunilor produse.
Dacă partea alege, pentru îndreptarea omisiunilor, calea de atac prevăzută de lege şi nu procedura deschisă de art. 2812 C. proc. civ., nu înseamnă că instanţa de control judiciar nu este obligată să analizeze şi să se pronunţe cu privire la acel motiv.
S-ar putea opune un asemenea beneficiu de discuţiune numai în situaţia în care reglementarea specială ar fi obligatorie şi imperativă şi nu supletivă cum este în exemplul de speţă.
O altă interpretare conduce în mod inevitabil la încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 295 alin. (1) C. proc. civ. „instanţa va verifica în limitele cererii de apel stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă", ale art. 129 alin. (6) C. proc. civ.: „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii" şi echivalează practic cu o denegare de dreptate care îi este prohibită judecătorului în termenii art. 3 C. civ.
Întemeiate sunt şi criticile referitoare la necercetarea unei probe administrate, hotărâtoare asupra dezlegării pricinii. Într-adevăr instanţa nu s-a preocupat de stabilirea situaţiei curente a terenului revendicat. S-a considerat, că acestui teren pretins în petitul acţiunii nu-i sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 10/2001 el făcând deja obiect de revendicare în temeiul legilor fondului funciar. Instanţa nu a stabilit ce se întâmplă cu o parte din teren care nu a fost luat în discuţie nici în procedura legilor funciare aşa cum rezultă din documentul existent la fila 26 în dosarul curţii de apel (adresa nr. 444 din 12 februarie 2003). Sub acest aspect s-a procedat la o analiză suma când s-a statuat că pentru teren nu se aplică dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Pentru considerentele arătate se constată întemeiat recursul reclamantei şi văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. acesta se va admite, se va casa în parte Decizia nr. 65/2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, numai în ce priveşte soluţia dată apelului reclamantei. Se va trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 497 din 4 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău aceleiaşi instanţa, care va analiza apelul sub aspectul motivelor arătate în cerere de investire a instanţei de control judiciar şi va avea în vedere şi criticile din recurs arătate mai sus şi reţinute ca fiind întemeiate.
Celelalte dispoziţii ale deciziei nr. 65/2003 urmează a fi menţinute.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta R.C.T. împotriva deciziei nr. 65 din 25 martie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Casează în parte Decizia şi trimite cauza spre rejudecarea apelului formulat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 497 din 4 noiembrie 2002 a Tribunalului Buzău.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7880/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 723/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
