ICCJ. Decizia nr. 7880/2003. Civil. REVENDICARE. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7880
Dosar nr. 4727/2003
Şedinţa publică din 11 octombrie 2005
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 la 6 ianuarie 1999, reclamanta S.C.M. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi RA L. pentru ca instanţa, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună obligarea pârâţilor să-i lase în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanta a arătat că autorii ei au fost proprietarii imobilului revendicat, la data naţionalizării autorul său fiind inginer constructor.
Pârâta RA L. a formulat cerere reconvenţională prin care a solicitat obligarea reclamantei la 2.736.760 lei reprezentând contravaloarea taxelor şi impozitelor achitate de pârâtă pentru imobilele revendicate, precum şi acordarea dreptului de retenţie asupra bunurilor revendicate. Ulterior, aceeaşi pârâtă a chemat în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi Primăria municipiului Bucureşti pentru obligarea în solidar la 22.306.011 lei reprezentând contravaloarea preţului plătit de regie ca efect al aplicării dispoziţiei Primăriei municipiului Bucureşti prin care imobilul a fost transferat din patrimoniul ICRAL Colentina în patrimoniul regiei.
Prin sentinţa civilă nr. 14146 din 13 octombrie 1999 Judecătoria sectorului 2 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a pronunţat sentinţa civilă nr. 347 F din 10 mai 2000 prin care a admis acţiunea şi a respins ca nefondată cererea RA L. privind plata de despăgubiri.
Această sentinţă a fost desfiinţată prin Decizia civilă nr. 691 din 27 noiembrie 2000 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare. Instanţa de apel a reţinut că prima instanţă a omis să se pronunţe asupra cererii de chemare în garanţie şi asupra cererii reconvenţionale depuse de RA L.
În fond după casare, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, a admis acţiunea principală şi în parte cererea reconvenţională, respingând cererea de chemare în garanţie.
În motivarea sentinţei s-a arătat că imobilul revendicat nu a ieşit niciodată din patrimoniul proprietarului său, acesta fiind exceptat de la naţionalizare.
Cererea de chemare în garanţie nu a fost considerată întemeiată de vreme ce cheltuielile efectuate au fost necesare şi utile imobilului.
Apelul declarat împotriva acestei hotărâri de pârâţi şi chemata în garanţie au fost respinse ca nefondate prin Decizia civilă nr. 240 din 21 mai 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
În considerentele deciziei sale instanţa de apel a reţinut că fostul proprietar P.G. făcea parte din categoriile exceptate de la naţionalizare, fiind inginer şi în această calitate desfăşura o activitate din care obţinea venituri.
Primăria municipiului Bucureşti nu poate fi obligată la restituirea preţului pentru evicţiune, în temeiul art. 1337 C. civ., deoarece din analiza probelor administrate în cauză rezultă că valoarea achitată de RA L. este zero, iar valoarea de 22.306.011 lei reprezintă valoarea de inventar, iar nu valoarea achitată de regie.
Intimata reclamantă are calitate procesuală activă, conform certificatului de moştenitor nr. 81 din 21 iulie 1997.
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu sunt aplicabile cererilor formulate înainte de intrarea în vigoare a legii, conform principiului neretroactivităţii legii.
Decizia instanţei de apel a fost recurată de pârâta-reclamantă RA A.P.P.S. (fosta RA L.), pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi de chemata în garanţie Primăria municipiului Bucureşti, prin Primarul General.
În recursul Primăriei, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se invocă faptul că imobilul revendicat a fost trecut cu titlu în patrimoniul statului. Faptul că autorii reclamantei erau intelectuali nu înseamnă că nu le erau aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 92/1950 întrucât deţineau un număr mare de apartamente, făcând parte din categoria exploatatorilor de locuinţe.
Şi Ministerul Finanţelor Publice şi-a întemeiat în drept recursul pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea unicului motiv de recurs s-a arătat că imobilul a fost preluat de stat cu respectarea dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950. Drept urmare, reclamanta nu avea la dispoziţie, pentru valorificarea dreptului său, decât procedura specială prevăzută de Legea nr. 112/1995, în prezent fiind aplicabile prevederile Legii nr. 10/2001.
Decretul nr. 92/1950 trebuie considerat că a respectat ordinea constituţională existentă la data adoptării sale. Este adevărat că la ora actuală, într-un regim democratic care garantează dreptul de proprietate, asemenea acte abuzive sunt inadmisibile, dar la data când s-a făcut naţionalizarea acestea erau în vigoare şi constituiau temeiul legal de trecere în proprietatea statului a mai multor imobile care aparţineau unor categorii sociale incompatibile cu regimul politic aflat la putere în România în acea perioadă.
Recursul R.A. A.P.P.S. a fost structurat pe două motive, întemeiate în drept pe art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ.
Astfel, prin primul motiv de recurs s-a invocat faptul că statul a preluat imobilul revendicat cu titlu, instanţele de fond făcând aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950.
Autorului reclamantei i-au fost naţionalizate 8 apartamente, ceea ce înseamnă că era exploatator de locuinţe. Ca atare, în mod corect s-a făcut aplicarea prevederilor art. 1 pct. 2 din Decretul nr. 92/1950. Faţă de realităţile de la vremea respectivă, de toate împrejurările şi situaţiile care au caracterizat viaţa socială şi politică a statului, Decretul nr. 92/1950 a fost corect aplicat în privinţa autorului reclamantei.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unui mijloc de apărare, invocat de regie prin motivele de apel, care era hotărâtor pentru dezlegarea pricinii.
Prin motivele de apel, regia a arătat că există neconcordanţă între suprafaţa solicitată de reclamantă şi cea înscrisă în cartea funciară, în sensul că prin cerere s-a solicitat un teren de 875 mp, în timp ce în procesul verbal de înscriere în cartea funciară apar pe numele lui P.G. doar 864 mp.
De asemenea, prin motivele de apel s-a invocat faptul că nu s-au administrat probatorii pentru stabilirea identităţii între construcţia existentă pe teren şi vechea construcţie. Intimata nu a depus la dosar copii certificate ale autorizaţiei de construcţie şi ale planurilor terenului şi construcţiei, pentru a putea fi posibilă identificarea.
La data de 21 februarie 2005 P.A., D.N. şi D.M.C. au depus o cerere prin care au învederat faptul că a avut loc o transmitere convenţională a calităţii procesuale a reclamantei către ei, prin încheierea unui contract de cesiune de drepturi litigioase. La cerere au fost ataşate, în copie, contractul de cesiune de drepturi litigioase autentificat sub nr. 948/2003, certificat de căsătorie şi procesul-verbal de punere în posesie din 25 noiembrie 2004.
Analizând Decizia recurată, în noul cadrul procesual, Curtea a reţinut următoarele:
1. Recursul Primăriei municipiului Bucureşti este nul, în condiţiile art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.
Conform acestui text, cererea de recurs care nu cuprinde semnătura este nulă. De vreme ce nulitatea este expres prevăzută, vătămarea se prezumă, în condiţiile art. 105 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., astfel încât nu mai trebuie dovedită vătămarea pentru aplicarea sancţiunii.
Întrucât cererea de recurs declarată de Primăria municipiului Bucureşti nu a fost semnată, instanţa va anula recursul acestei părţi în temeiul art. 3021 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.;
2. Recursul Ministerul Finanţelor Publice nu este întemeiat.
Imobilul revendicat a fost preluat de la P.G., autorul celei care a declanşat procedura judiciară.
În condiţiile art. 2 din Decretul nr. 92/1950, nu intră în prevederile decretului şi nu se naţionalizează imobilele proprietatea muncitorilor, funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi pensionarilor.
Din carnetul de muncă al lui P.G. rezultă că în anul 1950, când i-a fost naţionalizat imobilul, era încadrat în muncă în calitate de inginer proiectant.
Drept urmare, era exceptat de la naţionalizare, fiind inclus în categoria intelectualilor profesionişti.
Pe de altă parte, Decretul nr. 92/1950 contravenea chiar prevederilor Constituţiei sub imperiul căreia a fost adoptat, de vreme ce în temeiul art. 8 al Constituţiei din 1948 proprietatea particulară era recunoscută şi garantată prin lege. Simplul fapt că P.G. avea opt apartamente nu înseamnă că era exploatator de locuinţe, cu atât mai mult cu cât nici nu s-a făcut dovada că închiria aceste locuinţe.
Drept consecinţă, motivul de recurs invocat nu se încadrează în cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa de apel făcând aplicarea corectă a prevederilor art. 2 din actul de naţionalizare. În aceste condiţii, recursul declarat de Ministerul Finanţelor Publice va fi respins ca nefondat, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ.;
3. Nu este întemeiat nici recursul declarat de R.A. A.P.P.S.
Primul motiv de recurs vizează aplicarea greşită a legii, întrucât autorul reclamantei nu era exceptat de la naţionalizare, aşa cum au considerat instanţele de fond, şi drept consecinţă, imobilul fiind preluat cu titlu, nu putea fi restituit.
Întrucât această critică a format şi obiect al recursului Ministerului Finanţelor Publice, o nouă analiză, cu aceleaşi argumente, nu se mai impune.
Pe de altă parte, dacă instanţa de apel ar fi analizat neconcordanţa invocată de regie prin motivele de apel, nu ar fi ajuns la respingerea acţiunii, ci, eventual, la acordarea unei suprafeţe de teren mai mici. Drept urmare, mijlocul de apărare invocat nu a fost hotărâtor, pentru că nu ar fi dus la o altă soluţie diametral opusă celei reţinute de instanţele de fond. Diferenţa de 9 mp dintre suprafaţa de teren din contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1938 şi cea din procesul verbal de înscriere în cartea funciară nu ar fi justificat respingerea acţiunii, pentru ca această critică să se încadreze în prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ.
După cum, neadministrarea unei probe nu poate justifica modificarea unei hotărâri, în temeiul art. 304 pct. 10 C. proc. civ., deoarece textul a avut în vedere numai necercetarea probelor administrate, omisiune de natură să fi dus la o altă soluţie.
Faţă de cele ce preced, nu poate fi primit nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 10 C. proc. civ., şi drept urmare recursul declarat de R.A. A.P.P.S. va fi respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi RA A.P.P.S. împotriva deciziei civile nr. 240 din 21 mai 2003 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Anulează recursul declarat de chemata în garanţie Primăria municipiului Bucureşti împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 7884/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 755/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
