ICCJ. Decizia nr. 7581/2003. Civil. Revendicare imobil. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7581
Dosar nr. 841/2003
Şedinţa publică din 4 octombrie 2005
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 24 octombrie 2000, reclamanta P.A.M. (decedată la 9 iunie 2003, procesul fiind continuat de moştenitoarea sa, G.A.R.) a chemat în judecată pe pârâţii: Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice; Municipiul Constanţa, prin primar; Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi R.A. E.D.P.P. Constanţa solicitând obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în municipiul Constanţa alcătuit din 300 mp teren şi construcţie delimitată conform actului de partaj voluntar transcris la Grefa Tribunalului Constanţa, secţia I, sub nr. 883 din 5 martie 1930.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că este soţia supravieţuitoare a defunctului său soţ P.C.N., care a dobândit imobilul în calitate de unic moştenitor al mamei sale P.M.
Defunctul soţ a fost unicul copil al soţilor C. şi M.P., iar M.P., după decesul soţilor, s-a căsătorit cu avocatul A.S., de care ulterior a divorţat şi împreună nu au avut copii.
Reclamanta a mai arătat că soţul său a acceptat succesiunea mamei sale, Tribunalul Ilfov, secţia a VII-a, omologând declaraţiile martorilor care, sub prestare de jurământ, în conformitate cu art. 136 C. proc. civ., au declarat că M.S. a lăsat un singur moştenitor, pe căpitanul C.P., ca fiu din prima căsătorie şi că nu sunt alţi moştenitori, că M.S. a fost de două ori căsătorită şi anume, cu P.C.C. şi avocat A.S. şi în urma divorţului din a doua căsătorie nu au rezultat copii.
A mai arătat că din actul de partaj voluntar autentificat sub nr. 6462 din 1930 şi transcris sub nr. 883 din 5 martie 1930 M.S. a preluat lotul II în deplină proprietate compus din imobil situat în Constanţa, lotul VII, careu 437.
La data de 10 ianuarie 1941 imobilul a fost rechiziţionat şi ulterior a trecut în proprietatea statului conform art. I din Decretul nr. 92/1950 pe numele lui P.C., deşi acesta era exceptat de la naţionalizare conform art. II din acelaşi decret, acesta fiind ofiţer al armatei române.
În drept, acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 480 şi art. 481 C. civ.
La data de 10 ianuarie 2001 (fila 37 dosar fond) reclamanta a solicitat introducerea în proces în calitate de pârâţi a numitelor M.M. şi H.I., introducerea acestora în proces având ca obiect revendicarea imobilului pentru aceleaşi temeiuri de fapt şi de drept invocate în acţiunea introductivă, instanţa urmând să compare titlurile.
Reclamanta a solicitat şi constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi cele două pârâte, respectiv: nr. 29080 din 19 noiembrie 1997 cu M.M. şi nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 cu H.I.
La data de 7 martie 2001 (fila 78 dosar fond) T.L. a depus întâmpinare şi cerere reconvenţională solicitând, în principal, respingerea acţiunii formulate de reclamantă.
Susţine că este legatar universal al pârâtei H.I., decedată la 15 iulie 1998, conform testamentului autentificat sub nr. 56 din 9 ianuarie 1997 la B.N.P. I.M. Solicită a se constata că în cauză a operat transmisiunea legală a calităţii procesuale pasive de la H.I. către sine.
Invocă lipsa calităţii procesuale active a reclamantei întrucât aceasta nu a dovedit acceptarea de către soţul său P.C.N. a succesiunii mamei acestuia S.M., fostă P.
Referitor la imobil, arată că acesta a fost trecut în mod legal în proprietatea statului în baza art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
În subsidiar, prin cererea reconvenţională, a solicitat obligarea reclamantei la plata a câte 150 milioane lei reprezentând contravaloarea lucrărilor de reparaţii (amenajări interioare şi exterioare) efectuate la spaţiul cumpărat de autoarea sa împreună cu care a locuit şi acordarea unui drept de retenţie (fila 78).
Tot la data de 7 martie 2001 (fila 102) T.L., în conformitate cu dispoziţiile art. 60 C. proc. civ., a formulat o cerere de chemare în garanţie a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca în situaţia în care va cădea în pretenţii, acesta să fie obligat să o despăgubească cu suma de 10.762.192 lei achitată cu titlu de preţ pentru spaţiul cumpărat de autoarea sa în imobilul din litigiu, actualizată în funcţie de cota inflaţiei.
La data de 18 aprilie 2001, T.L. (fila 114) a formulat cerere de chemare în garanţie şi a R.A.E.D.P.P. Constanţa, solicitând obligarea acesteia la restituirea sumei de 10.762.192 lei, actualizată la cota inflaţiei, reprezentând preţul achitat pentru locuinţa cumpărată de autoarea sa în baza Legii nr. 112/1995.
La data de 2 mai 2001, reclamanta P.A.M. şi-a completat acţiunea, solicitând introducerea în cauză în calitate de pârâtă a numitei T.L., pentru aceleaşi motive de fapt şi de drept invocate în acţiunea introductivă.
La aceeaşi dată, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa a formulat cerere de chemare în garanţie a Administraţiei Financiare Constanţa şi a D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, solicitând ca în situaţia admiterii acţiunii principale şi a cererii de chemare în garanţie formulată de T.L., cele două chemate în garanţie să fie obligate la restituirea procentului de 99 % din preţul reactualizat al apartamentului.
Fiind astfel investit, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 370 din 13 iunie 2001, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi a respins acţiunea acesteia ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă.
A respins cererea reconvenţională şi cererea de chemare în garanţie formulată de pârâţii T.L. şi R.A.E.D.P.P. Constanţa, ca o consecinţă a admiterii excepţiei.
Pentru a hotărî astfel, Tribunalul a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că soţul său P.C.N. este unicul succesor al mamei sale, M.S., jurnalul nr. 13476 din 16 august 1946 al Tribunalului Ilfov neconstatând calitatea acestuia de unic succesor.
Prin Decizia civilă nr. 63/C din 13 mai 2002, Curtea de Apel Constanţa a admis apelul formulat de reclamantă împotriva sentinţei nr. 340/2001 a primei instanţe, pe care a anulat-o şi a fixat termen pentru evocarea fondului cauzei.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, din înscrisurile depuse la dosar rezultând fără dubiu că este moştenitoarea defunctului său soţ, P.C.N., că acesta a fost unicul succesor al mamei sale P.(S.).M. şi că naţionalizarea imobilului s-a făcut pe numele soţului reclamantei tocmai pentru că el era proprietarul acestuia.
Evocând fondul, prin Decizia civilă nr. 156 C din 16 decembrie 2002, Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei T.L., ca urmare a neacceptării în termen a succesiunii rămasă de pe urma defunctei H.I.
A respins cererea de chemare în garanţie a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi a R.A.E.D.P.P. Constanţa cu privire la plata preţului de 105.932.857 lei, la valoare reactualizată, privind imobilul achiziţionat de H.I., pentru lipsă de calitate a pârâtei T.L.
A respins cererea reconvenţională formulată de T.L. cu obiect: obligarea reclamantei la îmbunătăţiri aduse imobilului în litigiu şi cererea pentru încuviinţarea dreptului de retenţie, ca nefondate.
A admis excepţia nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 şi nr. 29080 din 29 noiembrie 1997 încheiate de R.A.E.D.P.P. Constanţa cu H.I. şi M.M., constatând nulitatea absolută a acestora.
A admis acţiunea în revendicare, fond după anulare, formulată de reclamanta P.A.M. în contradictoriu cu pârâţii: Statul Român prin Ministerul Finanţelor; Consiliul Local Constanţa; Municipiul Constanţa prin Primar; M.M. şi T.L. şi i-a obligat pe aceştia să lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Constanţa, compus din: 300 mp teren şi construcţie, identificate cu vecinătăţile stabilite în raportul de expertiză efectuat de expert A.N.(dosar nr. 518/2002) ce face parte integrantă din hotărâre.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că pârâta T.L. nu are calitatea de succesoare a numitei H.I. întrucât, nefiind moştenitor sezinar şi rezervatar (nefiind rude) trebuia să ceară trimiterea în posesiunea moştenirii ca efect al acceptării exprese în termenul prevăzut de art. 700 C. civ., ceea ce nu a făcut. Deoarece certificatele de legatar nu au încheierea de autentificare iar Camera Notarilor Constanţa a comunicat că până în luna august 2001 nu a fost dezbătută succesiunea defunctei H.I. decedată la 15 iulie 1998, pârâta T.L. a rămas străină de succesiune şi drept urmare nu are calitatea de succesor al pârâtei decedate.
Instanţa a mai reţinut nelegalitatea măsurii de naţionalizare a imobilului aplicată în baza Decretului nr. 92/1950, întrucât, autorul reclamantei, P.C.N., fiind ofiţer era exceptat conform art. II din acelaşi act normativ.
Cum, titlul statului cu privire la imobil este lovit de nulitate, bunul în litigiu nu putea forma obiectul Legii nr. 112/1995 care e referă la imobilele preluate cu titlu, aşa încât şi contractele de vânzare-cumpărare încheiate de stat cu chiriaşii-cumpărători sunt lovite de nulitate.
Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâţii: M.M.; R.A.E.D.P.P. Constanţa; T.L.; Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor, D.G.F.P. Constanţa.
I. Prin recursul declarat, pârâta M.M. critică Decizia în conformitate cu prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Susţine, astfel, că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că autorul reclamantei era exceptat de la măsura naţionalizării aplicată prin Decretul nr. 92/1950, întrucât, conform art. 1 din acelaşi act normativ acesta se încadra în categoria „exploatatorilor de locuinţe" întrucât avea un număr considerabil de locuinţe pe care le-a edificat pentru a fi închiriate, deci exploatate de către proprietar. Deci, imobilul în litigiu a fost preluat de către stat în baza unui titlu legal.
Mai susţine că instanţa de apel nu a dat eficienţă bunei sale credinţe la încheierea contractului încheiat cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995; în condiţiile în care, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, reclamanta nu a dovedit reaua sa credinţă.
II. Prin recursul declarat, pârâta R.A.E.D.P.P. Constanţa susţine că în mod greşit a reţinut instanţa că autorul reclamantei era exceptat de la naţionalizare, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada exceptării, cu atât mai mult cu cât autorul său închiria imobilul în vederea obţinerii de venituri, fiind astfel „exploatator de locuinţe". Consideră că în mod corect imobilul a fost naţionalizat conform art. 1 din decretul menţionat, aşa încât titlul statului este valabil.
Mai susţine că reclamanta nu are calitate procesuală activă, întrucât nu a dovedit titlul de proprietate al autorului său.
În fine, mai susţine că în mod greşit instanţa a constatat nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare întrucât acestea au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995, iar în cauză nu s-a dovedit reaua-credinţă a părţilor contractante în sensul dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. Din dezvoltarea motivelor de recurs rezultă că recurenta invocă motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
III. Prin recursul declarat, pârâta T.L. critică Decizia pentru nelegalitate, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Susţine că în mod greşit s-a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, în condiţiile în care nu a dovedit că soţul său, P.C.N. a fost moştenitorul mamei sale S.M., fostă P.
Mai susţine că instanţa de apel a încălcat principiul dreptului la apărare şi principiul contradictorialităţii dezbaterilor.
De asemenea, critică Decizia şi în ce priveşte soluţionarea cererii reconvenţionale, pe motiv că a fost respinsă ca nefondată, iar cererea de chemare în garanţie a Statului Român a fost respinsă pentru lipsa calităţii sale procesuale pasive.
Recurenta mai susţine că cererea privind nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 a fost soluţionată de instanţă în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv H.I., fapt ce atrage nulitatea hotărârii.
Pe de altă parte, recurenta-pârâtă mai susţine că instanţa de apel a admis în mod greşit cererea reclamantei privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie, în condiţiile în care reclamanta nu a dovedit reaua-credinţă a părţilor contractante la încheierea actelor de înstrăinare, ignorând dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
A mai susţinut că în mod greşit s-a reţinut lipsa calităţii sale procesuale pasive întrucât cu certificatele de legatar universal şi-a dovedit această calitate.
A mai susţinut că în mod nelegal i s-a respins cererea privind acordarea dreptului de retenţie întrucât lucrările de îmbunătăţiri nu au fost contestate.
IV. Prin recursul declarat pârâţii Consiliul Local al Municipiului Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, susţin că în mod greşit instanţa a admis concepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei T.L. şi că, tot în mod greşit i-a respins cererea reconvenţională formulată de această pârâtă, în condiţiile în care aceasta a dovedit că, calitatea sa de succesor al defunctei H.I. şi a acceptat succesiunea acesteia.
Mai susţine că în mod greşit instanţa a reţinut că reclamanta are calitate procesual activă în condiţiile în care nu a dovedit că soţul său, P.C.N. a acceptat succesiunea mamei sale S.(fostă P.)M.
Mai susţine că în mod greşit instanţa a apreciat nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, întrucât acesta a fost naţionalizat corect în baza prevederilor art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
În fine, mai susţine că în mod greşit instanţa a constatat nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu chiriaşii-cumpărători întrucât aceştia au fost de bună credinţă la încheierea actelor de înstrăinare, la fel şi vânzătorul.
V. Prin recursul declarat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., invocă lipsa calităţii sale procesuale pasive, în condiţiile în care bunul în litigiu nu face parte din domeniul public al statului, situaţie în care, calitatea de pârât nu o poate avea decât unitatea administrativ-teritorială care, conform legii administraţiei publice locale are bunul în patrimoniu. Recurentul invocă prevederile art. 25 din Decretul nr. 31/1954; HG nr. 113/1992 şi art. 38 alin. (2) lit. f)-h) din Legea nr. 215/2001.
Examinând recursurile cu care a fost investită, Curtea constată că o parte din motivele invocate de primii patru recurenţi (cu excepţia Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice) sunt identice şi se referă la: 1) calitatea procesuală activă a reclamantei; 2) la titlul statului; 3) la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare şi 4) la calitatea procesuală pasivă a pârâtei T.L.
1) Referitor la motivul vizând lipsa calităţii procesuale active a reclamantei P.A.M. (decedată pe parcursul procesului, acţiunea fiind continuată de moştenitoarea sa, G.A.R.):
S-a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că din căsătoria M.S.(fostă P.) a rezultat P.C.N. (soţul reclamantei), că nu au fost depuse actele de stare civilă şi nu s-a dovedit că acesta a fost unicul moştenitor al mamei sale, contestând şi opozabilitatea transcrierii omologării din jurnalul nr. 13.476 din 18 august 1946 al Tribunalului Ilfov.
Această critică nu poate fi primită.
Din certificatul de naştere seria N f nr. 267515 eliberat de fostul Sfat popular al oraşului Bucureşti, Starea civilă, raion I.I.Stalin, rezultă că din căsătoria soţilor P.C. şi P.M. s-a născut P.C.N., născut la 30 aprilie 1915.
P.C.N. a decedat la 26 ianuarie 1972, în certificatul de deces fiind trecuţi părinţii P.C. şi M., iar din certificatul de căsătorie cu reclamanta, rezultă că soţul are ca părinţi pe P.C. şi P.M.
Tribunalul Ilfov luând act de cererea făcută de căpitan P.C.C.N., prin care a deschis succesiunea mamei sale S.M. (fostă P.), în temeiul art. 66 bis C. proc. civ. (în reglementarea de atunci) a audiat, sub prestare de jurământ, pe martorii A.S. şi C.D. şi a dispus omologarea depoziţiilor în jurnalul nr. 13.476 din 16 august 1946 (fila 7 dosar nr. 5315/2000).
Martorii au declarat că M.S. a decedat fără ascendenţi, având un singur copil, pe căpitanul C.N.P. din prima căsătorie cu C.P. şi că nu există alţi moştenitori în grad succesibil.
De asemenea, s-au consemnat declaraţiile martorilor că M.S. a fost de două ori căsătorită şi anume, cu C.C.P. şi avocat A.S. şi, în urma divorţului din a doua căsătorie a continuat să poarte numele S., cu acest nume fiind trecută în certificatul de deces.
Acest jurnal pentru omologarea depoziţiilor martorilor a fost transcris pentru opozabilitate terţilor la Grefa Tribunalului Ilfov, sector 7 şi legalizată pentru conformitate cu originalul în dosarul nr. 3508/1946.
După decesul mamei sale, P.C.N. intră în posesiunea imobilului pe care îl închiriază (aşa cum susţin de altfel recurenţii-pârâţi), act juridic pe care nu îl putea face decât în calitatea sa de erede şi din care rezultă neîndoielnic calitatea sa de proprietar al bunului.
Cu adresa nr. 38648 din 28 iunie 2000 (fila 84 dosar nr. 1643/2001) Direcţia de Patrimoniu a Primăriei Constanţa a comunicat că imobilul proprietatea M.S., după decesul acesteia, a fost înregistrat pe numele fiului său, P.C.N., ca proprietar, iar acesta a fost înscris la poziţia 5999 în listele anexe la Decretul nr. 92/1950.
Această situaţie rezultă şi din actul comunicat de Arhivele Statului şi anume că în anul 1950 imobilul era proprietatea lui P.C.N. (fila 81 dosar nr. 1643/2001).
Rezultă, aşadar, că P.C.N., unicul moştenitor al mamei sale, S.M., acceptând tacit succesiunea acesteia a devenit proprietar al imobilului care a fost ulterior naţionalizat pe numele său conform Decretului nr. 92/1950.
La data de 25 ianuarie 1974 P.C.N. a decedat, moştenitorul său fiind soţia supravieţuitoare (reclamanta) P.A.M., conform certificatului de moştenitor nr. 1110 din 12 septembrie 1974.
Drept urmare, în mod corect instanţa de apel a reţinut că reclamanta are calitate procesuală activă, fiind succesoarea soţului său P.C.N. care, la rândul său, a fost singurul moştenitor al mamei sale, M.S. (fostă P.).
2) Referitor la motivul vizând titlul statului.
Formulând acţiunea în revendicare, reclamanta a dedus judecăţii încălcarea dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, solicitând restabilirea acestui drept încălcat prin aplicarea greşită a dispoziţiilor Decretului nr. 92/1950. În acest sens, reclamanta a invocat calitatea de ofiţer a autorului său şi dispoziţiile art. II din Decretul nr. 92/1950 privind exceptarea anumitor categorii de persoane de la naţionalizare.
Într-adevăr, potrivit textului menţionat, aşa cum a fost modificat prin Decretul nr. 524/1955 „nu intră în prevederile decretului de faţă şi nu pot fi naţionalizate imobilele clădite proprietatea muncitorilor şi pensionarilor proveniţi din muncitori, precum şi a funcţionarilor, micilor meseriaşi, intelectualilor profesionişti şi a celorlalţi pensionari, provenite din muncă".
În cauză, dovedindu-se că imobilul în discuţie a aparţinut autorului reclamantei, P.C.N., ce făcea parte dintr-o categorie socio-profesională exceptată în mod expres şi imperativ de la naţionalizare (intelectual profesionist-ofiţer) acestuia nu îi erau aplicabile prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950.
Încălcarea dispoziţiilor legale amintite, respectiv ale art. II din actul normativ menţionat, conferă caracterul abuziv al măsurii de naţionalizare şi un astfel de titlu emis cu încălcarea legii nu poate fi considerat valabil, ci el este lovit de nulitate absolută.
Pe de altă parte, conform art. VI din Legea nr. 213/1998 „fac parte din domeniul public sau privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale şi bunurile dobândite de stat în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, dacă au intrat în proprietatea statului în temeiul unui titlu valabil, cu respectarea Constituţiei, tratatelor internaţionale la care România era parte şi a legilor în vigoare la data preluării lor de către stat".
În interpretarea dispoziţiilor legale menţionate nu este suficient a se demonstra că statul are un titlu emis în conformitate cu legea în vigoare la data preluării imobilului de către stat, ci trebuie dovedit şi faptul că titlul este emis în baza unei legi care respectă prevederile constituţionale şi tratatele internaţionale la care România era parte la data preluării bunurilor de către stat.
Or, prevederile art. 1 din Decretul nr. 92/1950 (ce se referă la aşa-zişii „exploatatori de locuinţe, elemente ale marii burghezii") erau contrare legii din chiar momentul emiterii decretului, întrucât ele contraveneau dispoziţiilor art. 480-481 C. civ. român care nu au fost niciodată modificate sau abrogate.
Prevederile menţionate erau contrare chiar articolului 8 din Constituţia din anul 1948 sub care a fost adoptat decretul, dar şi art. 17 alin. (1) şi (2) din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, care nu permiteau naţionalizarea locuinţelor, nici o expropriere fără justă despăgubire şi care garantau proprietatea personală.
A se da acum eficienţă prevederilor art. 1 şi art. 2 din Decretul nr. 92/1950 (cum pretind recurenţii), ar însemna să se consfinţească drepturi care s-au dobândit prin încălcarea altor drepturi, ceea ce este inadmisibil pentru menţinerea şi asigurarea armoniei juridice într-un stat de drept.
De altfel, legiuitorul român prin legislaţia actuală în materie de proprietate a recunoscut caracterul abuziv şi al decretului menţionat.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse, se constată că în mod just instanţa de apel a reţinut nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dreptul de proprietate al autorului reclamantei nefiind niciodată desfiinţat.
3) Referitor la critica vizând greşita constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.
La termenul de judecată de la 23 septembrie 2005 când s-a soluţionat cauza, recurenta-pârâtă T.L. a reiterat excepţia de ordine publică a nulităţii deciziei atacate întrucât cererea privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996 s-a soluţionat în contradictoriu cu o persoană decedată, respectiv H.I.
Excepţia este întemeiată.
Conform art. 41 alin. (1) C. proc. civ. „orice persoană care are folosinţa drepturilor civile poate fi parte în judecată".
Persoanele fizice dobândesc capacitatea de folosinţă la momentul naşterii şi o pierd odată cu moartea [art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954].
În speţă, H.I. era decedată încă de la data de 15 iulie 1998, aşa încât, constatarea de către instanţa de apel a nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 27540 din 8 noiembrie 1996, încheiat între R.A.E.D.P.P. Constanţa şi H.I. apare ca fiind nelegală, ea neputându-se pronunţa împotriva unei persoane lipsită de capacitate de folosinţă, fapt ce atrage nulitatea hotărârii (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
În ceea ce priveşte nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare în discuţie:
Conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, nemodificată „actele juridice de înstrăinare, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credinţă".
Articolul menţionat consacră cu efect retroactiv un caz de validare a unui act lovit de nulitate în care simpla bună-credinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă pentru dobândirea unui drept real imobiliar de la o altă persoană decât adevăratul proprietar.
Referitor la buna-credinţă, art. 1898 alin. (1) C. civ. prevede: buna-credinţă este credinţa posesorului că cel de la care a dobândit imobilul avea toate însuşirile cerute de lege pentru a-i transmite proprietatea. Cu toate că acest text de lege se referă la uzucapiunea de scurtă durată, care pretinde pe lângă justul titlu şi buna credinţă a posesorului, el este incident şi în alte situaţii, cum este cea în discuţie.
Buna-credinţă se prezumă potrivit art. 1899 alin. (2) C. civ., aşa încât, reclamantei îi revine sarcina să răstoarne, prin probe, prezumţia de bună-credinţă cu care au acţionat chiriaşii când au cumpărat locuinţele pe care le ocupau deoarece numai existenţa dovedită a relei-credinţe poate conduce la neaplicarea teoriei fondate pe error communis facit jus, cu consecinţa desfiinţării contractelor de vânzare-cumpărare prin sancţiunea nulităţii absolute.
În speţă, instanţa de apel nu s-a preocupat să examineze atitudinea părţilor (vânzător şi cumpărător) la încheierea actelor de înstrăinare, motivând în mod greşit că „buna-credinţă" este reglementată de Codul civil doar în cazul aplicării prescripţiei achizitive şi că ea nu duce la consolidarea dreptului de proprietate asupra imobilului deţinut ca urmare a încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Se constată, aşadar, că sub aspectele expuse criticile sunt întemeiate şi urmare a casării hotărârii, instanţa va administra probe în sensul considerentelor arătate.
4) Cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtei T.L.
S-a reţinut de către instanţa de apel că este întemeiată excepţia invocată de reclamantă privind lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei T.L. întrucât aceasta nu se identifică ca succesoare a defunctei H.I., pentru că certificatele de legatar nr. 228 din 7 septembrie 1998 şi nr. 337 din 26 octombrie 1998 nu cuprind încheierea de legalizare şi că T.L. nu a acceptat în termenul de 6 luni succesiunea defunctei H.I., neexistând înregistrată din partea acesteia, înlăuntrul termenului de 6 luni, o cerere pentru deschiderea succesiunii.
Critica este întemeiată.
Pârâta T.L. a susţinut că este succesoarea testamentară a defunctei H.I. (decedată la 15 iulie 1998), cumpărătoarea apartamentului de la parter, situat în Constanţa, (parte din imobilul în litigiu).
În dovedirea calităţii de succesor, pârâta a depus certificatul de legatar nr. 282 din 7 septembrie 1998 şi certificatul suplimentar de legatar nr. 337 din 26 octombrie 1998 eliberate de B.N.P. I.M. şi legalizate de acelaşi birou notarial (filele 98 şi 99 dosar nr. 519/2002).
Conform art. 88 teza a II-a din Legea nr. 36/1995 a notarilor publici şi activităţii notariale „până la anularea sa prin hotărâre judecătorească, certificatul de moştenitor face dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor…".
Drept urmare, atâta vreme cât certificatele de legatar nu au fost anulate prin hotărâre judecătorească, ele fac dovada deplină în privinţa calităţii de moştenitor, aşa încât în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurenta-pârâtă nu se identifică ca succesoare a defunctei H.I. şi a apreciat că nu are calitate procesuală pasivă.
Faptul că cele două certificate de legatar nu ar fi „prevăzute cu încheiere de legalizare" este nerelevant în condiţiile în care, pe de o parte, instanţa nu a fost investită cu o cerere privind anularea acestor certificate, iar pe de altă parte, art. 83 din Legea nr. 36/1995 nu prevede obligativitatea inserării în aceste certificate a unei încheieri de legalizare. De altfel, nici certificatul de moştenitor nr. 48 din 22 iulie 2003 (fila 158 dosar recurs) obţinut de G.R., moştenitoarea reclamantei P.A.M., nu cuprinde o încheiere de legalizare.
De asemenea, atâta timp cât cele două certificate de legatar nu au fost anulate iar instanţa nu a fost investită cu o atare cerere şi cum acestea fac dovada deplină a calităţii de legatar, instanţa nu era îndreptăţită să analizeze incidenţa sau nu în cauză a dispoziţiilor art. 700 C. civ. sau existenţa ori inexistenţa vreunei cereri depusă la notariat de T.L. pentru deschiderea succesiunii autoarei sale.
Sub aspectul analizat, hotărârea instanţei de apel este nelegală.
Examinarea motivelor de recurs expuse face inutilă analizarea celorlalte motive invocate de pârâta T.L.
V. Referitor la recursul declarat de Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P.C.F.S. Constanţa, se constată a fi întemeiat.
Conform art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect cu drepturi şi obligaţii, care participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest scop.
Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, stă în proces, în litigiile referitoare la dreptul de proprietate cu privire la bunurile din domeniul public al statului, astfel cum este definit prin art. 3 din Legea nr. 213/1998.
Conform art. 12 alin. (5) din această lege, în litigiile prevăzute la alin. (4), litigii privitoare la dreptul de administrare sau la dreptul de proprietate asupra bunului, bunuri din domeniul public conform alin. (1), în astfel de litigii, deci, statul este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice, iar unităţile administrativ-teritoriale, de către consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, sau de consiliile locale.
Rezultă, aşadar, că Ministerul Finanţelor Publice reprezintă interesele statului în justiţie în litigiile al căror obiect îl formează bunurile din domeniul public de interes naţional, în condiţiile în care participă nemijlocit şi în nume propriu.
În atare situaţie, pentru bunurile revendicate ce fac parte din domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale (cum este şi cazul în speţă) statul prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă şi ca atare, acţiunea în revendicare trebuie respinsă faţă de acest pârât.
Drept urmare, în raport de considerentele expuse şi constatându-se că în mod corect instanţa de apel a reţinut calitatea procesuală activă a reclamantei şi nelegalitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dar că în mod nelegal a soluţionat pricina împotriva unei persoane decedate (H.I.) şi nu a analizat atitudinea părţilor (vânzător şi cumpărător) la încheierea actelor de înstrăinare, (fapt ce determină administrare de probe), şi a reţinut greşit lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei T.L. şi calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, se impune admiterea tuturor recursurilor.
Întrucât s-au găsit întemeiate mai multe motive iar modificarea hotărârii nu este posibilă întrucât este necesară administrarea de probe, în baza art. 312 alin. (3) C. proc. civ., Decizia atacată va fi casată în întregime şi se va trimite cauza la aceeaşi instanţă spre rejudecare în limita motivelor constatate a fi întemeiate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de pârâţii M.M., T.L. Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanţa, R.A.E.D.P.P. Constanţa, Consiliul Local Constanţa şi Municipiul Constanţa, prin primar, împotriva deciziei civile nr. 156/C din 16 decembrie 2002 a Curţii de Apel Constanţa, pe care o casează şi trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 762/2003. Civil. Retrocedare teren. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7541/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
