ICCJ. Decizia nr. 7878/2003. Civil. Conflict de muncă- plăţi compensatorii. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 7878
Dosar nr. 6856/2003
Şedinţa publică din 11 octombrie 2005
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la 17 decembrie 2001, reclamantul D.M. a chemat în judecată pârâta SC F. SA Bucureşti pentru a fi obligată prin hotărâre judecătorească să-i plătească 10-20 salarii medii pe unitate, reprezentând plăţi compensatorii.
În motivarea acţiunii a arătat că pârâta, prin Decizia nr. 216 din 29 septembrie 2000 i-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, situaţie în care era îndreptăţit la acordarea plăţilor compensatorii stabilite prin dispoziţiile art. 94 alin. (2) din contractul colectiv de muncă la nivel de grupuri de unităţi şi pe cele ale contractului colectiv de muncă.
Prin sentinţa civilă nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia V-a civilă şi de contencios administrative s-a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului D.M. împotriva pârâtei SC F. SA Bucureşti.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, prin Decizia civilă nr. 2170 din 4 decembrie 2002 a respins ca nefondat recursul declarat de reclamant împotriva sentinţei civile nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti.
S-a reţinut că în cauză nu este vorba despre o disponibilizare colectivă, în sensul prevăzut de OG nr. 98/1999, deoarece Decizia au luat-o de comun acord sindicat şi patronat.
S-a mai avut în vedere că, în lipsa negocierii stabilite de părţile contractante, instanţa nu putea interveni şi stabili ce sumă se cuvenea fiecărui angajat.
Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie invocând dispoziţiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. a declarat recurs în anulare împotriva celor două hotărâri judecătoreşti pentru încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond.
S-a învederat că prin Decizia nr. 216 din 29 septembrie 2000, SC F. SA Bucureşti a desfăcut reclamantului D.M. contractul de muncă, în temeiul art. 130 lit. a) C. muncii, măsură luată în aceeaşi perioadă şi faţă de alţi salariaţi, scopul avut în vedere fiind acela al eficientizării economice a societăţii.
Într-o asemenea situaţie, reclamantul era îndreptăţit la plăţi compensatorii, conform OUG nr. 98/1999 privind protecţia socială a persoanelor ale căror contracte individuale de muncă sunt desfăcute ca urmare a concedierilor colective, completate cu OUG nr. 185/1999 şi OUG nr. 77/2000.
Potrivit acestor acte normative, ce reglementează cadrul general al protecţiei sociale a persoanelor disponibilizate, salariaţii disponibilizaţi prin concediere colective, beneficiază de plăţi compensatorii dacă au fost încadraţi cu contract individual de muncă pe durată nedeterminată şi au o vechime în muncă, la angajatul care i-a disponibilizat, de minimum 6 luni realizată în ultimele 12 luni înaintea disponibilizării şi cadrul concret pentru fiecare ramură, grup de unităţi a fost reglementat pe anul 2000 prin contractul colectiv de muncă.
Astfel, prin art. 94 alin. (1) din contractul colectiv la nivel de grupuri de unităţi s-a stipulat că „patronul se angajează ca, în contractele de societate ale unităţilor cu participare străină sau internă, pentru activităţi pe teritoriul României, să prevadă o clauză prin care partea străină sau internă se obligă să respecte drepturile prevăzute în legislaţia muncii, în vigoare, în contractele colective de muncă la nivel de unitate, în convenţiile OIM, precum şi acordurile privind companiile transnaţionale ratificate de România.
Potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, „concretizarea alineatului 1, în cazul disponibilizărilor de personal, la iniţiativa patronului, din motive de eficientizare economică, restructurări, reorganizări, modernizare de tehnologizare sau ca urmare a lichidării, se asigură prin protecţia socială a salariaţilor care se face prin negocierea între părţi, patronat-sindicat, a unor plăţi compensatorii cuprinse între 10-20 salarii medii pe societate".
Situaţia financiară gravă a unităţii a determinat concedierea colectivă a 120 de salariaţi aşa cum s-a evidenţiat prin protocolul nr. 7/2000.
Cu toate acestea, neînserarea în contractul colectiv la nivel de unitate a obligaţiei de a se acorda plăţi compensatorii salariaţilor disponibilizaţi, nu exonerează unitatea de a aplica dispoziţiile legale în vigoare la nivel de ramură, respectiv la nivel naţional, consacrat în actele normative menţionate.
Recursul în anulare este întemeiat, urmând a fi admis în raport de cele ce urmează:
Reclamantului i s-a desfăcut contractul de muncă în temeiul art. 130 lit. a) C. munciifără ca pârâta să-i acorde plăţile compensatorii prevăzute de art. 94 din Contractul colectiv de muncă. Dispoziţiile alin. (2) din acest articol sunt aplicabile, deoarece unitatea pârâtei avea obligaţia de a prevedea o clauză în contract prin care să se oblige să respecte drepturile prevăzute de legislaţia muncii în vigoare.
În speţă, contractul colectiv de muncă încheiat între SC F. SA Bucureşti şi S.L.F. Berceni Bucureşti din cadrul SC F. SA, ca eşalon inferior, a fost pus de acord cu contractul la nivel de grupuri de unităţi, pentru că în art. 12 pct. 3 din acesta se prevede că părţile convin cu „ori de câte ori în privinţa drepturilor şi avantajelor ce decurg din acest contract, intervin reglementări legale sau convenţionale mai favorabile, ele să facă parte de drept din acest contract.
Dispoziţiile legale enunţate evidenţiază dreptul reclamantului la plăţi compensatorii, astfel că în mod greşit s-a reţinut de către cele două instanţe neacordarea lor în absenţa negocierilor privind cuantumul plăţilor compensatorii, neglijenţa patronului şi sindicatului neputând paraliza drepturile legale ale salariaţilor disponibilizaţi.
Faţă de aceste considerente, în lipsa negocierii dintre sindicat şi patronat, reclamantul era îndreptăţit să primească minimul de plăţi compensatorii, respectiv echivalentul a zece salarii medii pe unitate.
În aceste condiţii, urmează să fie admis recursul în anulare, să fie casate cele două hotărâri criticate şi pe fond, admiţând acţiunea reclamantului, pârâta să fie obligată să-i plătească plăţile compensatorii echivalente cu 10 salarii medii pe unitate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva deciziei civile nr.2170 din 4 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia pentru conflicte de muncă şi litigii de muncă, şi a sentinţei nr. 236F din 21 martie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi de contencios administrativ, pe care o casează.
Admite acţiunea declarată de reclamantul D.M. şi obligă pe pârâta SC F. SA să plătească reclamantului 10 salarii pe unitate cu titlu de plăţi compensatorii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8077/2003. Civil. Revendicare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 762/2003. Civil. Retrocedare teren. Recurs → |
|---|
