ICCJ. Decizia nr. 8077/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8077
Dosar nr. 3741/2003
Şedinţa publică din 17 octombrie 2005
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Vâlcea la 15 decembrie 1998, reclamanta C.I.(născută P.) a chemat în judecată oraşul Călimăneşti prin Primar, SC C.C. SA şi pe pârâta V.D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa:
- să se constate că reclamanta este proprietara casei cu parter şi etaj, compusă din 8 camere şi garaj, a corpului de casă compus din 3 camere şi bucătărie de vară şi a terenului aferent, situate în oraşul Călimăneşti, judeţul Vâlcea;
- să se dispună restituirea în natură a acestor imobile;
- să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 8805 din 3 decembrie 1997 încheiat între V.D. şi SC C.C. SA
În motivarea acţiunii, astfel cum a fost precizată, reclamanta a arătat că este moştenitoarea legală a autorilor săi, P. Paul, decedat la 24 noiembrie 1946 şi P.A., decedată la 6 mai 1996, care au edificat imobilele menţionate, imobile ce au fost naţionalizate abuziv prin Decretul nr. 92/1950. Reclamanta a mai arătat că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, s-a adresat Comisiei Judeţene Vâlcea, cererea fiind respinsă prin Hotărârea nr. 303/1998, cu motivarea că fostul proprietar nu făcea parte din categoriile de persoane cărora le erau aplicabile prevederile decretului de naţionalizare.
Reclamanta a precizat că împotriva acestei hotărâri a formulat contestaţie ce a fost respinsă de către Judecătoria Brezoi, prin sentinţa civilă nr. 588 din 22 iunie 1998, cu motivarea că are calea unei acţiuni în revendicare de drept comun.
S-a susţinut că imobilul compus din 8 camere (vila U.) a fost vândut de către pârâta SC C. SA pârâtei V.D. printr-o licitaţie publică, contractul încheiat fiind lovit de nulitate absolută, întrucât vânzătoarea nu era proprietara imobilului, fiind aplicabile dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 85/1992.
Tribunalul Vâlcea, prin sentinţa civilă nr. 323 din 26 septembrie 2000, a respins acţiunea reţinând că, potrivit actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 20941 din 31 iulie 1933, P.P., autorul reclamantei şi T.P., au dobândit în indiviziune corpul de clădire vechi şi terenul aferent, iar reclamanta nu a dovedit încetarea stării de indiviziune. Ca atare, s-a reţinut că acţiunea nu a fost formulară de toţi coproprietarii imobilelor în litigiu.
S-a considerat că imobilele au trecut cu titlu în proprietatea statului, conform sentinţei civile nr. 444 din 25 octombrie 1954 a fostului Tribunal Popular Raion Lovişte, hotărâre ce nu a fost desfiinţată, iar prin hotărârea nr. 303/1998 a Comisiei Judeţene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 s-a stabilit că imobilele nu au fost naţionalizate.
Reclamanta nu a pretins şi nu a dovedit că a solicitat să se constate nulitatea procesului-verbal de adjudecare, încheiat cu ocazia licitaţiei publice, care a stat la baza actului autentic de vânzare-cumpărare şi nici nu a probat că pârâta V.D. este cumpărător de rea credinţă.
Curtea de Apel Piteşti, prin Decizia civilă nr. 23 din 16 martie 2001, a respins ca nefondat apelul formulat de reclamanta C.I. împotriva sentinţei civile nr. 323 din 26 septembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a reţinut ca şi prima instanţă, că acţiunea nu a fost formulată de toţi coproprietarii, nefiind dovedită încetarea stării de indiviziune, iar imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, printr-o hotărâre ce nu a fost desfiinţată şi nu prin efectul naţionalizării.
În ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare, instanţa a apreciat că reclamanta nu a făcut dovada existenţei vreunui motiv de nulitate, iar pârâta V.D., în calitate de cumpărătoare a fost de bună credinţă.
Împotriva deciziei menţionate a declarat recurs reclamanta C.I., recurs ce a fost admis prin Decizia civilă nr. 2400 din 14 iunie 2002 a Curţii Supreme de Justiţie, care a casat Decizia nr. 23 A din 16 martie 2001 a Curţii de Apel Piteşti şi sentinţa civilă nr. 323 din 26 septembrie 2000 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond.
Prin considerentele deciziei menţionate, Curtea Supremă de Justiţie a reţinut că între P.P. şi T.P., cumpărătorii terenului în litigiu, a avut loc un partaj de folosinţă, obiectul acţiunii introductive formându-l imobilul compus din construcţiile edificate de antecesorul reclamantei şi terenul aferent deţinut de P.P., independent de cel constituit în fosta proprietate P., pe care este edificată clădirea „Policlinica P.".
S-a apreciat că instanţa era obligată să soluţioneze pe fond cererea în acest cadru procesual, fără a putea reţine, ca excepţie, că acţiunea nu este formulată de toţi coproprietarii.
S-a reţinut că imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului fără titlu valabil, în condiţiile în care sentinţa civilă nr. 444 din 25 octombrie 1954 a Tribunalului Popular al raionului Lovişte, prin care terenul a fost preluat ca abandonat în temeiul Decretului nr. 111/1951, a fost pronunţată în contradictoriu cu P.A., iar, pe de altă parte, la acea dată imobilul figura deja ca trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, prin naţionalizare, conform procesului-verbal din 20 aprilie 1950 al oraşului Călimăneşti.
Mai mult, între părţi, această chestiune a mai fost dezlegată, în sensul că imobilul a fost preluat de stat fără titlu, cu aplicarea abuzivă a Decretului nr. 92/1950, întrucât, anterior formulării acţiunii pe calea dreptului comun, cererea înaintată de reclamantă în temeiul Legii nr. 112/1995 a fost respinsă, cu acelaşi considerent, prin Hotărârea nr. 303/1998.
Curtea Supremă de Justiţie a mai reţinut că, întrucât reclamanta şi-a întemeiat cauzele de nulitate pe prevederile art. 948 C. civ., invocând cauza ilicită şi frauda la lege, independent de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel trebuia să cerceteze problema nulităţii în acest cadru.
Cu ocazia rejudecării după casare, în faţa Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, s-au administrat probe cu interogatorii şi martori.
Prin sentinţa civilă nr. 51 din 10 februarie 2003 Tribunalul Vâlcea, secţia civilă, a admis acţiunea principală şi în parte cererea precizatoare depusă de reclamanta C.I. la fila 41 din dosarul nr. 1513/1998 al Judecătoriei Brezoi şi a respins cererea reclamantei privind constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare din 27 noiembrie 1992 încheiat între SC C.C. SA şi pârâta V.D.
S-a respins totodată cererea reclamantei îndreptată împotriva Oraşului Călimăneşti, judeţul Vâlcea.
Au fost obligate pârâtele SC C.C. SA şi V.D. să-i restituie reclamantei şi să-i respecte dreptul de proprietate şi posesia asupra următoarelor imobile:
- terenul de 961,99 mp situat în Căciulata, identificat prin contur albastru în schiţa anexă la raportul de expertiză întocmit de expertul K.S. şi anexa compusă din 3 camere, situată pe acest teren;
- terenul de 1002,45 mp situat în Căciulata, identificat prin contur roşu în schiţa anexă la raportul de expertiză şi construcţia situată pe acest teren, „vila U.", compusă din: demisol cu două încăperi, parter şi etaj (8 camere), acoperită cu ţiglă.
Prin aceeaşi hotărâre au fost obligate pârâtele la 11.600.000 lei cheltuieli de judecată către reclamanta C.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data decesului, în anul 1946, autorul reclamantei, P.P., deţinea în proprietate exclusivă, şi nu în indiviziune cu T.P. terenul în litigiu şi o clădire cu un singur nivel, compusă din 3 camere şi dependinţe, în care a locuit împreună cu familia.
În spatele acestei clădiri, aşa cum au declarat martorii, era edificată o construcţie compusă din demisol, parter şi etaj, acoperită cu ţiglă, la roşu, fără tocărie la uşi şi ferestre şi numai cu pardoseli de beton în interior, rămânând în această stare până în 1950, când a fost preluată de stat.
Tribunalul a reţinut că imobilul a fost preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv, întrucât aşa cum s-a stabilit irevocabil de către Curtea Supremă de Justiţie cât şi pe calea Legii nr. 112/1995, autorul reclamantei era exceptat de la naţionalizare, fiind medic.
S-a reţinut astfel că reclamanta este îndreptăţită să solicite restituirea în natură a imobilelor preluate în conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Normele Metodologice pentru aplicarea Legii nr. 195, republicate în temeiul art. II din HG nr. 11 din 29 ianuarie 1957, raportate la art. 480 C. civ. şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998.
Prima instanţă a mai reţinut că la 1 ianuarie 1990, imobilele provenite de la autorul reclamantei se aflau în posesia şi administrarea pârâtei SC C.C. SA, care, în temeiul Legii nr. 15/1990, HG nr. 1041/1990 şi Ordinului Ministerului Turismului nr. 157 din 17 aprilie 1991, a inclus în patrimoniul său clădirea purtând denumirea vila U., ale cărei finisaje ulterioare au fost efectuate de către Sfatul Popular Regional Piteşti, anterior predării în administrarea SC C.C. SA.
S-a apreciat că vânzarea la licitaţie publică a imobilului s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la acel moment, neputându-se reţine frauda la lege în detrimentul foştilor proprietari, atâta timp cât SC C.C. SA se considera proprietar.
În ceea ce priveşte pe cumpărătoarea V.D., s-a constatat că aceasta a luat cunoştinţă de licitaţie datorită publicităţii făcute prin presă şi nu sunt elemente care să conducă la concluzia că aceasta ar fi fost de rea credinţă la cumpărarea imobilului.
În consecinţă, s-a reţinut că dreptul pe care-l opune reclamanta pârâţilor SC C.C. SA şi V.D. este preferabil titlului acestor pârâte, inclusiv contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 27 noiembrie 1992.
S-a apreciat însă că actul de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi V.D., deşi nu este lovit de nulitate, este ineficient şi inopozabil reclamantei.
În ceea ce priveşte Oraşul Călimăneşti, reprezentat prin primar, chemat în judecată în calitate de pârât, s-a constatat că această persoană juridică nu deţine imobilele revendicate în speţă, astfel că cererea îndreptată împotriva acestuia este neîntemeiată.
Împotriva sentinţei menţionate au declarat apel pârâtele V.D. şi SC C.C. SA.
Prin apelul său, SC C.C. SA a solicitat respingerea capătului de cerere din acţiunea reclamantei având ca obiect revendicarea vilei U., susţinând că actul de vânzare-cumpărare a fost transcris şi a devenit astfel opozabil reclamantei.
Prin apelul său, pârâta V.D. a susţinut, în esenţă, că acţiunea în revendicare este inadmisibilă întrucât reclamanta a ales calea specială prevăzută de Legea nr. 10/2001, care face obiectul dosarului nr. 718/2003 pe rolul Tribunalului Vâlcea.
Prin cererea din 3 aprilie 2003 reclamanta C.I. a aderat la apelurile declarate de pârâte, solicitând modificarea parţială a hotărârii primei instanţe în sensul admiterii şi capătului de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâte.
Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, prin Decizia civilă nr. 66 A din 24 aprilie 2003, a admis apelurile pârâtelor şi a schimbat în parte sentinţa Tribunalului Vâlcea nr. 51 din 10 februarie 2003 în sensul că a respins ca nefondat şi capătul de cerere privind revendicarea imobilelor teren şi construcţie şi a înlăturat dispoziţiile referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
S-a respins totodată cererea de aderare la apel formulată de reclamantă şi a fost obligată aceasta la 300.000 lei cheltuieli de judecată către pârâta V.D.
Prin considerentele deciziei, instanţa de apel a reţinut că dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 85/1992, intrată în vigoare la 29 iulie 1992, potrivit cărora sunt lovite de nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare ale locuinţelor care nu au fost construite din fondurile statului, nu sunt aplicabile în cauză, întrucât imobilul în litigiu era destinat unei utilizări turistice.
S-a apreciat că nu operează nici unul din cazurile de nulitate absolută a vânzării imobilului în litigiu întrucât până la această dată, reclamanta nu a formulat nici o acţiune în justiţie pe calea dreptului comun în scopul redobândirii proprietăţii şi nici nu s-a opus vânzării, deşi data, locul şi obiectul licitaţiei au fost publice.
Distinct de inexistenţa cazurilor de nulitate absolută prevăzute de art. 948 C. civ., s-a apreciat că nu operează nici nulitatea absolută special prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, fiind în afara oricărei îndoieli buna credinţă a părţilor contractante la momentul încheierii convenţiei.
Dată fiind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a apreciat că imobilul în litigiu se încadrează în categoria celor a căror restituire în natură nu este posibilă, conform art. 9 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi, pe cale de consecinţă, s-a considerat că în mod nelegal instanţa de apel a procedat la compararea titlurilor de proprietate ale părţilor, neobservând că titlu actual deţine doar pârâta cumpărătoare.
Împotriva deciziei civile nr. 66/A din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Piteşti a declarat recurs reclamanta C.I. la 17 iunie 2003 (13 iunie 2003, data poştei).
Prin motivele de recurs, reclamanta a criticat Decizia ca nelegală şi netemeinică, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 6, 8 şi 9 C. proc. civ.
Prima critică a vizat ignorarea de către instanţa de apel a faptului că prin acţiunea sa a revendicat două imobile construcţii, unul cu trei camere, situat pe terenul de 961,99 mp din Căciulata, nr. 401 şi altul de 8 camere, situat pe terenul de 1002,45 mp din Căciulata, nr. 435. S-a reţinut că respingând în tot acţiunea în revendicare, Curtea de Apel Piteşti a acordat mai mult decât s-a cerut, în condiţiile în care cele două apeluri vizau doar imobilul vila U., fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Cel de-al doilea motiv de recurs a vizat greşita interpretare a actului juridic dedus judecăţii, instanţa de apel pretinzând că Decizia de casare (Decizia Curţii Supreme de Justiţie nr. 2400 din 14 iunie 2002) a statuat că dreptul de retrocedare pretins de reclamantă trebuie examinat în raport cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs, reclamanta a criticat Decizia recurată pentru greşita respingere a cererii sale de aderare la apel, în condiţiile în care s-a dovedit frauda la lege prin încălcarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 85/1992.
Intimatele SC C.C. SA şi V.D. au formulat întâmpinări la 28 iunie 2004 şi, respectiv, 1 februarie 2005, solicitând respingerea recursului ca nefondat.
În recurs, reclamanta a depus la dosar, în dovedirea calităţii procesuale active, acte de stare civilă precum şi actul de vânzare din 31 iulie 1933, în copie, precum şi copia procesului-verbal de inventariere încheiat conform art. 3 din Decretul nr. 111/1951 şi adeverinţa nr. 15170 din 18 februarie 1998 eliberată de Ministerul de Interne, din care rezultă că este cetăţean român.
Analizând ansamblul probator administrat în cauză, raportat la criticile invocate de reclamanta-recurentă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să aprecieze că recursul acesteia este fondat, având în vedere următoarele considerente:
Admiţând apelurile declarate în cauză de pârâtele V.D. şi SC C.C. SA, în privinţa capătului de cerere privind revendicarea imobilelor, Curtea de Apel Piteşti a acordat mai mult decât s-a solicitat, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ.
Astfel, instanţa de apel a ignorat faptul că prin acţiunea introductivă, reclamanta C.I. a revendicat două imobile construcţii, unul cu trei camere şi un singur nivel, situat pe terenul de 961,99 mp din Căciulata, nr. 401 şi altul, compus din 8 camere şi format din demisol, parter şi etaj, situat pe terenul de 1002,45 mp din Căciulata, nr. 435.
În condiţiile în care cele două apeluri au vizat exclusiv vila U., deci imobilul de 8 camere de la nr. 435, care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat între SC C.C. SA şi V.D., instanţa de apel modificând soluţia primei instanţe în sensul respingerii în tot a capătului de cerere privind revendicarea tuturor imobilelor, a acordat ceea ce nu s-a cerut. S-a încălcat astfel principiul autorităţii de lucru judecat în ceea ce priveşte obligarea la restituire, a terenului de 961,99 mp şi a construcţiei din 3 camere, soluţionată distinct prin dispozitivul sentinţei Tribunalului Vâlcea, secţia civilă, şi asupra căreia nu s-au formulat critici de către nici una dintre apelante.
Totodată, instanţa de apel a avut în vedere doar dispoziţia din Decizia de casare a Curţii Supreme de Justiţie (nr. 2400 din 14 iunie 2002) cu privire la examinarea dreptului la retrocedare pretins de reclamantă în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care a constituit, în realitate, doar o motivarea a faptului că imobilele trebuie considerate ca fiind preluate de stat fără titlu.
Referindu-se la dispoziţiile Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a făcut astfel aplicarea unor prevederi legale ce nu erau în vigoare la data promovării acţiunii, întemeiate de reclamantă pe dispoziţiile art. 480 C. civ. şi ale Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 112/1995 şi nu a observat că acţiunea în revendicare putea fi formulată pe calea dreptului comun, astfel cum s-a statuat cu ocazia primei judecăţi de către instanţa supremă, fiind în discuţie o preluare abuzivă, fără titlu.
S-a admis apelul pârâtei V.D., dându-se eficienţă criticilor formulate de această prin motivele de apel, critici prin care s-a apreciat că acţiunea în revendicare pe calea dreptului comun este inadmisibilă, deşi, în finalul considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel analizat acţiunea în revendicare prin prisma dispoziţiilor dreptului comun. Cu toate acestea, instanţa de apel a greşit atunci când a considerat că s-a procedat nelegal de către prima instanţă la compararea titlurilor părţilor.
În mod nelegal şi în contradicţie cu probele administrate, s-a apreciat că reclamanta a opus titlului valabil al pârâtei cumpărătoare, doar vocaţia la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent conform Legii nr. 10/2001. Acest drept al reclamantei la acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent îşi are însă temeiul tocmai în dreptul de proprietate al acesteia, drept ce nu a ieşit niciodată din patrimoniul autorului său, ca efect al unei preluări abuzive, conform art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
S-a dovedit atât cu înscrisurile depuse la dosar cât şi cu proba testimonială administrată în cauză că imobilele în litigiu au aparţinut autorului reclamantei, P.P., persoană exceptată de la naţionalizare conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
Ca atare, în mod nejustificat s-a apreciat de către instanţa de apel că titlu actual deţine doar pârâta cumpărătoare.
Aşa cum corect a apreciat prima instanţă ca urmare a comparării titlurilor, titlul reclamantei este mai caracterizat, dreptul autorului său fiind preferabil, iar data sa mult anterioară faţă de data actului opus de pârâtă.
În consecinţă, şi cel de-al doilea motiv de recurs va fi apreciat ca întemeiat pentru considerentele menţionate.
Critica referitoare la greşita respingere a cererii de aderare la apel formulată de reclamantă va fi apreciată ca neîntemeiată, în raport de dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sub acest aspect, instanţa de apel a apreciat în mod corect că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 85/1992, invocate de reclamantă ca motiv de nulitate absolută pentru fraudă la legea a contractului de vânzare-cumpărare a imobilului vila U.
Actul normativ menţionat instituie o normă legală prohibitivă, potrivit căreia sunt lovite de nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare a locuinţelor ce nu au fost construite din fondurile statului.
Această normă este însă inaplicabilă în speţă, întrucât imobilul în litigiu era, la data vânzării, destinat unei utilizări turistice, comerciale şi nu putea fi considerat „locuinţă".
În consecinţă se va aprecia că nu s-a dovedit cauza ilicită a contractului de vânzare-cumpărare, conform art. 948 C. civ., criticile formulate sub acest aspect de reclamanta-recurentă fiind neîntemeiate.
Pentru considerentele menţionate în analiza primelor două motive de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să admită recursul reclamantei şi, ţinând seama de dispoziţiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ., să modifice Decizia recurată în sensul respingerii ca nefondate a apelurilor declarate de pârâtele V.D. şi SC C.C. SA împotriva sentinţei civile nr. 51 din 10 februarie 2003 a Tribunalului Vâlcea, secţia civilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.I. împotriva deciziei nr. 66/A din 24 aprilie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, pe care o modifică, în sensul că, respinge, ca nefondate, apelurile declarate de pârâtele V.D. şi SC C.C. SA împotriva sentinţei civile nr. 51 din 10 februarie 2003 pronunţată de Tribunalul Vâlcea, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 octombrie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8078/2003. Civil. LG.10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 7878/2003. Civil. Conflict de muncă- plăţi... → |
|---|
