ICCJ. Decizia nr. 794/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 794
Dosar nr. 7388/2003
Şedinţa din 3 februarie 2005
Asupra recursurilor de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 15335 din 19 octombrie 1998, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat cauza privind pe reclamanta I.R. şi pârâţii Consiliul Local, Primarul Oraşului Constanţa, Direcţia Finanţelor Publice şi SC C.S. SA Eforie Sud, având ca obiect acţiune în revendicare, în favoarea Tribunalului Constanţa.
Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 857 din 13 octombrie 1999 a respins acţiunea ca nefondată, iar cererea de intervenţie, formulată de SC O. SRL, ca lipsită de interes. S-a reţinut că, în cauză, nu s-a făcut dovada nerespectării prevederilor art. I şi art. II din Decretul nr. 92/1950.
Anterior, prin încheierea din 15 septembrie 1999, tribunalul a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie, prin primar, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, cu motivarea că imobilul revendicat se află în posesia pârâtei SC C.S. SA.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Constanţa, prin decizia civilă nr. 81/C din 19 martie 2001.
Curtea Supremă de Justiţie, prin decizia civilă nr. 1424 din 9 aprilie 2002, a admis recursul reclamantei, a casat ambele hotărâri, reţinând că Decretul nr. 92/1950 a fost greşit aplicat, deoarece autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naţionalizare. Pe cale de consecinţă, cauza a fost trimisă spre rejudecare tribunalului pentru a se administra probe privind individualizarea imobilului.
În fond după casare, Tribunalul Constanţa, prin sentinţa civilă nr. 362 din 18 martie 2003, a admis acţiunea, obligând pârâţii să lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Eforie Sud.
Acţiunea faţă de Statul Român a fost respinsă ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar cererea de intervenţie în interes propriu a fost respinsă ca nefondată.
Instanţa de fond a reţinut că autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naţionalizare, nefiind astfel respectate dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
În ceea ce priveşte cererea de intervenţie în interes propriu, s-a reţinut că, la data de 25 iulie 2001, a expirat termenul pentru care s-a încheiat contractul de locaţie de gestiune nr. 3564 din 16 februarie 1994 cu SC C.S. SA Termenul nu a fost prelungit şi nici nu s-a făcut dovada că beneficiara contractului şi-a executat obligaţiile contractuale.
Apelurile declarate de intervenienta SC O. SRL Constanţa şi pârâţii Consiliul Local Eforie, Oraşul Eforie, prin primar şi SC C.S. 2000 SA Eforie Sud, au fost respinse prin decizia civilă nr. 83/C din 3 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că este neîntemeiată critica privind dovada proprietăţii şi preluarea de către stat a imobilului, deoarece prin decizia Curţii Supreme de Justiţie s-a stabilit că autorii reclamantei erau persoane exceptate de la naţionalizare, dezlegarea dată acestei probleme de drept fiind obligatorie pentru instanţele de rejudecare, conform art. 315 C. proc. civ.
S-a mai reţinut că reclamanta a făcut dovada titlului de proprietate al autorilor săi şi că, de la data preluării, imobilul a suferit puţine modificări la arhitectura exterioară, pe faţada principală fiind executat un balcon în consolă la etaj.
Nu a fost reţinută nici critica referitoare la inadmisibilitatea acţiunii, constatându-se că demersul judiciar al reclamantei a fost iniţiat anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.
Critica intervenientei privind efectele contractului de locaţie de gestiune a fost înlăturată, cu motivarea că dreptul de proprietate nu poate fi transmis printr-un asemenea contract, ce nu poate fi opus în cadrul unei acţiuni în revendicare.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs, în termenul prevăzut de lege, pârâta SC C.S. 2000 SA şi intervenienta SC O. SRL
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., pârâta a arătat că reclamanta nu a făcut dovada titlului de proprietate al defunctului Ş.D. asupra imobilului, deoarece cartea poştală de care s-a folosit nu poate proba dreptul de proprietate.
S-a mai arătat că Decretul nr. 92/1950 a fost greşit aplicat de către instanţele de judecată. Condiţiile în care s-a efectuat naţionalizarea trebuiau raportate doar la persoana mamei reclamante care era singura proprietară a imobilului dobândit prin succesiune legală, în regimul separaţiei de bunuri. De altfel, dovada dreptului de proprietate nu s-a realizat, deoarece certificatul de moştenitor nu face dovada calităţii de proprietar.
Intervenienta în interes propriu a invocat dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi a arătat că imobilul a fost preluat cu titlu de către stat, prin aplicarea corectă a Decretului nr. 92/1950.
La momentul naţionalizării, proprietara imobilului dobândit prin moştenire legală, în regimul separaţiei de bunuri, era autoarea reclamantei, I.C., casnică. În enumerarea limitativă a decretului în discuţie, casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la naţionalizare.
Instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la unul dintre motivele de apel, şi anume cel care viza faptul că nu s-a făcut dovada că autoarea reclamantei nu avea calitatea de exploatator de imobile.
Mai arată intervenienta, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit incidenţa dispoziţiilor art. 315 C. proc. civ., deoarece situaţia de fapt nefiind complet stabilită, instanţa supremă nu a dat o dezlegare de drept în cauză cu privire la titlul statului.
Recursurile declarate sunt nefondate.
Ambele recurente formulează critici referitoare la aplicare Decretului nr. 92/1950, intervenienta susţinând că, în cauză, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, sunt obligatorii pentru judecătorii fondului.
Prin recursul declarat în cadrul primului ciclu procesual, reclamanta a arătat că titlu statului era viciat deoarece autorii săi erau persoane exceptate de la naţionalizare, conform art. II din Decretul nr. 92/1950.
În concluziile scrise depuse la instanţa supremă cu ocazia judecării recursului, intervenienta SC O. SRL a susţinut că decretul de naţionalizare a fost corect aplicat, deoarece proprietara imobilului era doar mama reclamantei, iar casnicele nu figurau printre persoanele exceptate de la naţionalizare.
Analizând toate aceste susţineri ale părţilor, Curtea Supremă de Justiţie, secţia civilă, prin decizia nr. 1424 din 9 aprilie 2002, a stabilit că prevederile Decretului nr. 92/1950 au fost greşit aplicate, întrucât tatăl reclamantei, I.G. a fost avocat, iar mama, I.C., unică moştenitoare a lui Ş.D., era casnică.
Prin urmare, instanţa supremă a dat o dezlegare problemei de drept vizând modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului, situaţie în care sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 315 C. proc. civ.
Ca atare, constatându-se că instanţele de rejudecare au făcut o corectă aplicare a textului de lege invocat, criticile apelantelor privind aplicarea Decretului nr. 92/1950 şi art. 315 C. proc. civ. vor fi privite ca nefondate.
În ceea ce priveşte critica intervenientei, referitoare la faptul că instanţa de apel a omis să se pronunţe cu privire la calitatea de exploatator de imobile, se constată că şi aceasta vizează problema mai amplă a aplicării Decretului nr. 92/1950. Făcând aplicarea art. 315 C. proc. civ., implicit, instanţa de apel s-a pronunţat şi asupra acestui motiv de apel.
Rămâne, aşadar în analiză, aspectul invocat prin recursul pârâtei şi care se referă la faptul că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi.
Invocând decizia Curţii Supreme de Justiţie şi analizând actele dosarului, curtea de apel a reţinut în mod corect că instanţa a făcut dovada titlului de proprietate.
Astfel, este de necontestat că în anul 1912, bunicul reclamantei, Ş.D., a dobândit prin act de vânzare cumpărare suprafaţa de 600 mp teren. Pe acest teren, până în luna august 1925 au fost edificate două clădiri care, după momentul preluării de către stat, nu au fost semnificativ modificate.
Conform art. 492 C. civ., construcţiile edificate pe un teren sunt prezumate a fi făcute de proprietarul terenului, căruia îi şi aparţin. Prezumţia instituită de lege nu a fost răsturnată, deoarece, prin probele administrate în cauză, nu s-a dovedit că altcineva decât proprietarii terenului ar fi edificat construcţiile.
Cartea poştală la care recurenta face referire nu a fost avută în vedere ca dovadă a dreptului de proprietate, ci a fost unul dintre elementele care a întărit prezumţia instituită de art. 492 C. civ. Pe baza acesteia, expertul şi, mai apoi, instanţele, au constatat că imobilul nu a suferit modificări de substanţă şi au determinat că pe faţada imobilului principal s-a construit un balcon în consolă.
Faţă de cele mai sus arătate, recursurile vor fi privite ca nefondate şi, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., vor fi respinse ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile declarate de SC O. SRL şi SC C.S. 2000 SA împotriva deciziei civile nr. 83/C din 3 septembrie 2003 a Curţii de Apel Constanţa.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6218/2003. Civil. Revizuire | ICCJ. Decizia nr. 6684/2003. Civil. Legea nr.10/2001. Recurs → |
|---|
