ICCJ. Decizia nr. 8511/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8511
Dosar nr. 10.667/1/2003
(nr. vechi 2888/2003.
Şedinţa publică din 25 octombrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 martie 2002, reclamanta D.A.O. a formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 1 din 6 februarie 2002 emisă de Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Vâlcea cu privire la notificarea reclamantei înaintată sub nr. 435/2001 în baza Legii nr. 10/2001.
În motivarea contestaţiei reclamanta a arătat că prin notificarea menţionată, a solicitat restituirea în natură a bunurilor ce au aparţinut autorilor săi S.A. şi S.O.O., constând în 6 ha teren livezi situat lângă Muzeul Satului; 7 ha în pct. DeŞIiu; 5 ha teren situat în pct. Zapodiile; o casă compusă din 8 camere şi dependinţe (bucătărie, baie, pivniţă), o povarnă, grajduri, magazii, etc.
A arătat că, în mod greşit i-a fost respinsă cererea, întrucât terenul solicitat nu aparţine domeniului public şi nici nu poate fi recuperat pe calea instituită de legea fondului funciar.
Restituirea în natură solicită prin notificare este întemeiată, sens în care a învederat îndeplinirea cerinţelor legii de reparaţie, cât şi nesocotirea de către pârâtă a prevederilor art. 6 şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia, reţinându-se că reclamantei i-a fost reconstituit dreptul de proprietate asupra terenurilor proprietatea autorilor săi în temeiul Legii nr. 18/1991, cu modificările ulterioare, caz în care nu mai poate invoca prevederile Legii nr. 10/2001.
Apelul reclamantei a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curţii de Apel Piteşti, care a reţinut că prima instanţă a făcut o corectă aplicare şi interpretare a prevederilor art. 8 din Legea nr. 10/2001.
Contestatoarea a solicitat restituirea terenurilor ce face obiectul prezentei cauze prin procedura prevăzută de legea fondului funciar, situaţie faţă de care terenurile solicitate nu mai pot face obiectul restituirii şi în baza Legii nr. 10/2001.
Chiar dacă acestea au fost preluate în mod abuziv, reclamanta a uzat de procedura specială reglementată de legea fondului funciar, fiindu-i reconstituit dreptul de proprietate pentru suprafaţa de 54,44 ha, astfel încât nu mai poate invoca şi prevederile Legii nr. 10/2001 în valorificarea dreptului invocat.
Au fost socotite ca neîntemeiate şi celelalte critici, întrucât prima instanţă s-a pronunţat atât cu privire la terenurile solicitate, cât şi cu privire la construcţiile menţionate în contestaţie şi cu referire la care, din probele administrate în cauză, a rezultat că au fost demolate înainte de preluarea bunului de către SC PP Vâlcea, situaţie în care nu mai pot face obiectul restituirii în natură. Celelalte construcţii (povarnă, magazii), fac parte din bunurile publice inventariate la Ministerul Finanţelor, constituind domeniul public al statului în conformitate cu dispoziţiile HG nr. 1326/2001.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta D.A.O., criticând-o pentru nelegalitate, sens în care a susţinut următoarele:
1. hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta a susţinut că instanţele au interpretat şi aplicat greşit prevederile art. 8 din Legea nr. 10/2001, întrucât, pentru incidenţa acestei norme legale este necesară îndeplinirea cumulativă atât a cerinţei ca regimul juridic al terenurilor să fie reglementat de legile fondului funciar, cât şi a celei constând în solicitarea acestor bunuri în temeiul acestor legi.
Or, în speţă, faţă de modalitatea de preluare a bunurilor, cât şi a împrejurării că restituirea unora dintre terenurile în litigiu a fost solicitată în temeiul Legii nr. 1/2000, a susţinut că regimul juridic aplicabil bunurilor solicitate nu este circumscris dispoziţiilor legii fondului funciar ci dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
În susţinerea acestui motiv a mai invocat şi argumente de text, constând în modul de formulare al textului art. 8 din Legea nr. 10/2001, din care rezultă că numai terenurile solicitate în temeiul Legii nr. 18/1991 şi Legii nr. 169/1997 nu intră sub incidenţa actului de reparaţiune, nu şi cele solicitate în temeiul Legii nr. 1/2000, întrucât textul legal menţionat nu face nici o referire la acest act normativ.
Iar faţă de prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora prin imobile în sensul acestei legi se înţeleg terenurile cu sau fără construcţii cu oricare dintre destinaţiile avute la data preluării în mod abuziv, rezultă că bunurilor solicitate li se aplică prevederile actului de reparaţie.
A mai criticat Decizia atacată şi din perspectiva încălcării prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., sens în care a arătat că instanţele nu au manifestat rol activ pentru lămurirea situaţiei de fapt şi, în final, aflarea adevărului, preluând fără a verifica şi cenzura, susţinerile părţii adverse, hotărârea întemeindu-se astfel pe aprecieri personale şi afirmaţii nesusţinute de probe.
S-a arătat că s-ar fi impus efectuarea unei expertize tehnice care să identifice terenurile în litigiu, cele pentru care a fost restituit dreptul de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 şi dacă, bunurile solicitate în baza legii de reparaţie au făcut sau nu obiectul altor acte normative similare.
De asemenea, se impune efectuarea unei lucrări de specialitate pentru verificarea situaţiei construcţiilor solicitate, a căror identificare este necesară şi utilă pentru justa soluţionare a cererii sale.
II. Reclamanta a mai invocat ca motiv al recursului său şi prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., fără a indica însă mijlocul de probă hotărâtor pentru dezlegarea pricinii. În susţinerea acestui motiv de recurs a reiterat criticile invocate în precedentul motiv de recurs.
Recursul este fondat, pentru considerentele ce succed.
Obiectul notificării reclamantei formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 îl constituie:
1.Conacul (casă) compus din 8 camere, dependinţe (bucătărie, baie, pivniţă), povarnă, grajduri, magazii şi terenul aferent acestora (siliştea casei, teren administrat de Muzeul Satului şi SC PP Bujoreni) în suprafaţă de 15 ha, identificat conform declaraţiei de avere nr. 47/1932 a autorului reclamantei, A.P.S.; 2. terenul din punctul „DeŞIiu" livezi, păşune şi arabil în suprafaţă de 7 ha, identificat conform aceluiaşi înscris; 3. terenul din punctul „Zăpodiile", livezi, păşune şi arabil, în suprafaţă de cca 5 ha, cu datele de identificare menţionate în acelaşi înscris. Imobilele solicitate, potrivit datelor deţinute de reclamantă, se află în administrarea pârâtei Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Vâlcea.
Soluţionând notificarea reclamantei prin dispoziţia nr. 1 din 6 februarie 2002, pârâta a respins-o justificat de faptul că terenurile solicitate fac obiectul Legii nr. 18/1991 şi aparţin domeniului public al statului român în baza HG nr. 517/1999, HG 42/1994, HG 509/1993 şi HG 1326/2001. Cât priveşte solicitarea de restituire în natură a imobilului denumit povarnă, s-a reţinut că aceasta face parte, de asemenea, din bunurile publice inventariate la Ministerul Finanţelor, fiind denumit complex zootehnic şi care face parte din domeniul public al statului conform HG nr. 1326/2001.
Faţă de această împrejurare, dar şi faţă de faptul că imobilul (conac) a fost demolat înainte de preluarea sa de către pârâtă, a fost îndrumată reclamanta să solicite măsuri reparatorii prin echivalent de la Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice în condiţiile art. 10 alin. (7) şi art. 16 din Legea 10/2001 şi art. 12 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 213/1998.
Însuşindu-şi de plano susţinerile şi apărările pârâtei şi respingând cererea de probatorii formulate de reclamantă, astfel cum a fost solicitată prin nota de şedinţă (f.38 dos.), prima instanţă şi, consecutiv cea de apel, au reţinut netemeinicia acţiunii, justificat de restituirea terenurilor în baza legilor fondului funciar.
Aceste considerente au fost însuşite şi de instanţa de apel, care, de asemenea a reţinut inutilitatea lucrării de expertiză solicitată de reclamantă şi în apel, dar şi împrejurarea că aceasta a solicitat restituirea terenurilor în conformitate cu prevederile Legii nr. 1/2000, astfel încât nu mai poate invoca şi prevederile Legii nr. 10/2001.
Cât priveşte construcţiile indicate în notificare, s-a reţinut, suplimentar considerentelor hotărârii atacate că beneficiază doar de măsuri reparatorii prin echivalent, întrucât conacul a fost demolat, iar celelalte construcţii fac parte din bunurile publice inventariate de Ministerul Finanţelor Publice.
Constatările instanţelor relativ la împrejurările enunţate sunt greşite şi lipsite de suport probatoriu, sens în care sunt de menţionat următoarele:
Într-adevăr, prin cererea înregistrată la data de 10 martie 2000, reclamanta a solicitat în baza Legii nr. 1/2000 reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafaţa de 50 ha teren agricol şi 10 ha teren forestier, terenuri identificate la poz. 4, 8 din cerere cu cele ce constituie şi obiectul prezentului litigiu.
În soluţionarea acestei cereri, Primăria comunei Bujoreni i-a comunicat reclamantei cu adeverinţa nr. 37 din 7 ianuarie 2004 că pentru suprafeţele menţionate în cerere, inclusiv pentru cele situate în pct. "La conac" şi „DeŞIiu", a fost înscrisă în Anexa 40 poz.15 pentru a primi despăgubiri în baza Legii nr. 1/2001, care nu i-au fost încă acordate. Hotărârea comisiei locale de aplicare a Legii nr. 1/2000 a fost validată prin hotărârea nr. 5205 din 11 iulie 2002 a comisiei judeţene, fiind, potrivit celor comunicate reclamantei, nefinalizată.
Prin urmare, cu referire la terenurile, obiect al notificării, sunt greşite considerentele celor două instanţe în sensul acordării măsurilor reparatorii în baza legilor fondului funciar. Emiterea unei adeverinţe în acest sens, fără concretizarea dreptului invocat de reclamantă, nu este de natură să constituie o reparaţie în sensul legii.
Se mai reţine totodată că prevederile Legii nr. 10/2001 cu referire la categoria de imobile analizate au caracter de complinire faţă de celelalte acte de reparaţie în materia fondului funciar, concluzie ce se desprinde atât din textul art. 8 din lege, dar şi din normele date în interpretare şi în aplicarea actului normativ menţionat.
Actele normative de reparaţie nu se exclud reciproc, ci, între domeniul de aplicare al legilor fondului funciar şi cel al Legii nr. 10/2001, există, aşa cum s-a arătat mai sus, o relaţie de complementaritate, aspect ce a fost greşit interpretat de instanţe.
Prin urmare, este evident că reclamanta, deşi a uzat de toate procedurile prevăzute de lege pentru realizarea dreptului său, nici în acest moment nu a beneficiat de efectivitatea măsurilor de reparaţie prevăzute de actele normative emise în materia analizată.
Ca urmare, nu se poate susţine cu temei că pretenţiile reclamantei solicitate în prezenta procedură judiciară nu ar fi întemeiate, astfel încât, din această perspectivă hotărârile atacate apar ca nelegale.
Nelegalitatea rezidă însă şi în insuficienţa manifestată de instanţe, cât priveşte lămurirea situaţiei de fapt dedusă judecăţii, cu consecinţe asupra dispoziţiilor legale aplicabile în cauză.
Aşa cum s-a arătat mai sus, reclamanta, în mod repetat, a solicitat în probaţiune, printre altele, administrarea probei cu expertiză tehnică de specialitate, pentru identificarea terenurilor în litigiu, dacă pentru acestea a fost reconstituit dreptul de proprietate în temeiul legilor fondului funciar, precum şi pentru a se verifica dacă există identitate între imobilele terenuri solicitate în temeiul Legii nr. 10/2001 şi cele aflate în domeniul public al statului, aşa cum constant s-a susţinut de către pârâtă.
Or, adeverinţele depuse la dosarul cauzei privind reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 privesc cu certitudine atribuirea de acţiunii pentru suprafeţele de 8,50 ha şi 5.000 mp, ca şi pentru suprafaţa de 29,44 ha teren situat în punctul Căprioru, terenuri care nu constituie însă obiectul prezentei cauze.
Nu s-au depus şi invocat alte înscrisuri din care să se desprindă concluzia instanţelor că dreptul reclamantei invocat pe această cale, a fost valorificat şi astfel, demersul său juridic nu ar putea fi primit.
Prin urmare, faţă de situaţia de fapt menţionată, desprinsă din probele administrate până în prezenta etapă procesuală, rezultă că nu a fost determinată cu certitudine împrejurarea dacă reclamanta a beneficiat sau nu de alte măsuri reparatorii pentru terenurile preluate de stat, aspect ce se impun cu necesitate a fi dovedit.
În acest context se reţin ca întemeiate criticile reclamantei axate pe încălcarea de cele două instanţe a prevederilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., potrivit cărora "judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, „în scopul pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice".
Textul art. 129 C. proc. civ. promovează câteva din cele mai importante forme de manifestare a principiului rolului activ al judecătorului şi a principiului aflării adevărului şi aceasta pentru că sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost încredinţată autorităţii judiciare.
Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care să reflecte o soluţionare justă şi principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o societate democratică.
Iar textul legal sus citat jalonează ideile forţă ale principiului adevărului şi ale principiului disponibilităţii. Potrivit acestor dispoziţii legale, judecătorii sunt datori să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală în aflarea adevărului în cauză. Această dispoziţie legală este firească căci adevărul trebuie să constituie scopul final al activităţii judiciare în orice stat modern şi democrat.
Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă ca una din cele mai importante obligaţii impuse de lege judecătorului.
Principiul adevărului implica cerinţa ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţe în deplină concordanţă cu realitatea. Acesta implică esenţialmente ca faptele pricinii să fie stabilite în materialitatea lor.
Or, aceasta presupune ca judecătorul să depună toate eforturile în vederea corectei stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunţă să fie conformă cu realitatea.
Din acest motiv şi legislaţia noastră procesuală cuprinde un ansamblu de norme destinate a garanta posibilitatea stabilirii adevărului.
Dar pentru realizarea acestui deziderat, pentru finalizarea unei proceduri judiciare în acord cu aceste dispoziţii legale, se impune preocuparea judecătorului să pună în discuţia părţilor şi să administreze orice probe necesare stabilirii unei situaţii de fapt conform realităţii şi, în final aflării adevărului.
Consideraţiunile teoretice enunţate ar rămâne golite de conţinut în cazul în care, în situaţia dată, s-ar confirma o hotărâre judecătorească prin care nu s-au stabilit cu certitudine datele de fapt ale pricinii, cu consecinţe directe asupra aplicării corecte a legii şi deci, a justei soluţionări a litigiului dedus judecăţii.
Prin urmare, pentru lămurirea aspectelor invocate, dar şi a determinării persoanei ce are calitatea de unitate deţinătoare în sensul Legii nr. 10/2001, justificat de conduita oscilantă a pârâtei care, fie a recunoscut această calitate, fie şi-a declinat-o, susţinând că este doar un concesionar, se impune, în temeiul art. 314 C. proc. civ., casarea hotărârilor şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta D.A.O. împotriva deciziei nr. 46/A din 3 aprilie 2003 a Curţii de Ape Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată precum şi sentinţa civilă nr. 416 din 28 iunie 2002 a Tribunalului Vâlcea şi trimite cauza spre rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9671/2003. Civil. Acţiune în constatare. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8238/2003. Civil. Pl.lg.10/2001. Recurs → |
|---|
