ICCJ. Decizia nr. 9671/2003. Civil. Acţiune în constatare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9671
Dosar nr. 16.385/1/2003
(nr. vechi 4734/2003.
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 13 august 2002, reclamanta C.A.R. a chemat în judecată pe pârâtele: D.M., B.S., O.R. şi N.L. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a actului de donaţie-partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945 la fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat.
În motivarea acţiunii, întemeiată în drept pe disp. art. 948 pct. 4 şi art. 968 C. civ., reclamanta a arătat că prin actul de donaţie, partaj menţionat, numiţii N.O. şi M.O. au donat fiicelor lor, respectiv pârâtelor, imobilul situat în Bucureşti, după cum urmează: pârâtei D.M. apartamentul de la parter din casa B; pârâtei B.S. apartamentul de la etaj din casa B; pârâtei O.R. apartamentul de la parter din casa C, iar pârâtei N.L. apartamentul de la etaj din casa C, împreună cu câte 200 mp teren, ambele corpuri de clădire fiind compuse din parter, etaj şi mansardă.
S-a învederat că prin actul de donaţie-partaj, donatorul N.O. a precizat că stăpâneşte imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14967/1923 şi transcris sub nr. 8483/1923 la Tribunalul Ilfov, secţia Notariat, însă, în baza acestui contract, N.O. a cumpărat de la R.D. numai imobilul situat în Calea D., nr. 47, fost număr 55, constând într-o clădire veche şi ruinată, pe care ulterior a înstrăinat-o lui Ş.N. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23098 din 21 iulie 1927.
S-a arătat că, cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 331 din 8 ianuarie 1926, N.O. a cumpărat de la D.D. imobilul din Calea D. nr. 45 compus din teren şi două corpuri de casă vechi (cele existente în anul 1923, astfel cum rezultă din planurile anexe).
S-a susţinut că proprietatea lui N.O. din Calea D., nr. 47, fost număr 55, era numai cea care a fost vândută, conform vecinătăţilor din actul de vânzare-cumpărare, astfel încât, O.N. nu a rămas decât proprietarul imobilului din Calea D. nr. 45 (fost 45) care a fost naţionalizat şi apoi revendicat.
În concluzie, reclamanta a susţinut că donatorul nu avea calitatea de proprietar asupra bunului donat, aşa încât donaţia este lovită de nulitate absolută.
Fiind astfel investit, Tribunalul Bucureşti, secţia a III a civilă, prin sentinţa nr. 183 din 6 martie 2003 a admis cererea formulată de reclamanta C.A.R. şi a constatat nulitatea absolută a contractului de donaţie-partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945.
Pentru a se pronunţa astfel, prima instanţă a reţinut că, deşi în cuprinsul actului de donaţie-partaj s-a menţionat că donatorii N.O. şi M.O. au dobândit bunurile donate prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14967/1923, potrivit acestui contract N.O. a cumpărat de la R.B. numai imobilul situat în str. D. nr. 47 (fost 55), înstrăinat ulterior către Ş.N. prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 23098 din 21 iulie 1927.
Prin considerentele sentinţei s-a arătat că, din adresa nr. 24443/1558 din 12 iunie 2002 Primăria Municipiului Bucureşti, Direcţia Administraţie Publică, a comunicat că nu s-a emis nici o autorizaţie de construcţie pe numele lui N.O. cu privire la imobilele din Calea D. nr. 45 sau 47.
S-a reţinut că, pe de altă parte, conform adresei nr. 2108/1966 a SC H.N. SA, imobilele din Calea D. nr. 47 A şi 47 B au fost proprietatea soţilor C., dovada fiind trecerea lor în proprietatea statului prin Decizia nr. 421/1961 la poziţia 107.
Totodată prima instanţă a reţinut că cererea de restituire în natură a imobilului din Calea D. nr. 47 A, sector 1, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001 a fost respinsă cu motivarea că nu s-a făcut dovada că D.M. şi B.S. au calitatea de proprietari asupra imobilului.
La pronunţarea hotărârii, prima instanţă a avut în vedere concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză din care a rezultat că din anul 1923 pe terenul în litigiu nu s-a mai construit nimic.
Soluţia instanţei de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care, prin Decizia nr. 336 din 3 iulie 2003 a respins ca nefondat apelul formulat de pârâte.
Împotriva acestei din urmă hotărâri, au declarat recurs pârâtele: D.M., B.S., O.R. şi N.L., invocându-se prevederile art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ.
Întrucât recurenta-pârâtă D.M. a decedat la data de 20 ianuarie 2005, au fost introduşi în cauză moştenitorii acesteia: D.D.A.B. şi D.D.I.M.
Se susţine, în esenţă, că hotărârea instanţei de apel cuprinde motive contradictorii, atât cu privire la situaţia de fapt cât şi cu privire la logica interpretării actelor din dosar.
Pârâtele mai susţin că deşi s-a cerut constatarea nulităţii donaţiei pentru lipsa calităţii de proprietar dedusă din interpretarea contractului nr. 14967/1923 încheiat între M.O. şi R.B., ambele instanţe au ignorat prevederile art. 977-985 C. civ. referitoare la interpretare contractelor, şi că, o interpretare corectă a dispoziţiilor legale menţionate ar fi condus instanţele la concluzia că voinţa celor două părţi contractante a fost să vândă şi respectiv să cumpere nu numai casa ruinată, ci întreg terenul pe care se situa această casă, cu tot cu casă.
Stabilind astfel o situaţie de fapt greşită, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au aplicat greşit dispoziţiile art. 948 pct. 4 şi 968 C. civ.
Mai susţin că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor dovezilor administrate care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, respectiv asupra adresei nr. 13.098 din 30 ianuarie 2002 a Direcţiei de Impozite şi Taxe Locale a sectorului 1 (art. 304 pct. 10 C. proc. civ.).
Deşi pct. 10 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat prin Legea nr. 219/2005, el va fi analizat întrucât la data declarării prezentului recurs, 11 iulie 2003, acesta era în vigoare.
Recursul este fondat numai pentru considerentele ce succed:
Referitor la prima critică întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., nu poate fi primită, în condiţiile în care instanţa a respectat prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., hotărârea atacată cuprinzând motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei cu privire la soluţia dată.
În ceea ce priveşte însă criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., acestea sunt fondate.
Conform actului de donaţie-partaj autentificat sub nr. 14081 din 16 martie 1945 N.O. şi soţia acestuia M.O. au donat fiicelor lor, respectiv pârâtelor, imobilul situat în Bucureşti, Calea D. nr. 47, casa B pârâtelor D.M. (apartamentul de la parter) şi B.S. (apartamentul de la etaj), iar casa C pârâtelor O.R. (apartamentul de parter) şi N.L. (apartamentul de la etaj), împreună cu câte 200 mp teren, ambele corpuri de clădire fiind compuse din parter, etaj şi mansardă.
Din acest act de donaţie-partaj este menţionat că donatorul N.O. stăpâneşte acest imobil donat fiicelor sale în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 14967 din 22 iunie 1923 la fostul Tribunal Ilfov, secţia Notariat.
Verificând actul de vânzare-cumpărare menţionat, respectiv nr. 14967 din 22 iunie 1923, rezultă că N.O. (autorul pârâtelor) a cumpărat de la R.B. „imobilul situat în Bucureşti, Calea D. nr. 47, fost nr. 55, clădire veche şi ruinată, având ca vecinătăţi: la răsărit – strada; la apus şi miază-zi proprietatea Dr. D. şi miază-noapte proprietatea S.".
R.B. a fost proprietarul imobilului („aproximativ 785 mp împreună cu ce se află pe el") în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 27161 din 12 decembrie 1921 (fila 18 dosar apel) imobil învecinat la răsărit-strada; la apus şi miază-zi proprietatea Dr. D. şi miază-noapte - proprietatea S.
Ulterior, conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 331 din 8 ianuarie 1926 la Tribunalul Ilfov (filele 25-28 dosar apel) N.O. a cumpărat de la D.D. imobilul situat în Bucureşti, Calea D. nr. 45 „constând dintr-un teren având pe el două corpuri de case vechi", imobil învecinat la est cu primul imobil cumpărat de N.O. de la R.B. în anul 1923, cele două corpuri de casă constituind, conform actelor de la dosar, corpul B, în prezent 47 A şi corpul C, în prezent 47 B.
Din schiţa cadastrală aflată la dosar, coroborată cu celelalte acte, precum şi adresa nr. 11861 din 29 ianuarie 2001 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti, Serviciul Nomenclatură Urbană, rezultă că N.O. a mai construit alte două clădiri numerotate cu 45 E, în prezent 45 A, casa din spatele curţii şi cu 45 D casa situată pe partea stângă, vis-a-vis de casa B, azi 47 A şi casa C, azi 47 B.
Din anul 1940 s-a înfiinţat cartea funciară şi cele patru corpuri de clădire şi terenul lui N.O. au fost întabulate deschizându-se următoarele cărţi funciare (filele 64-75 dosar fond): C.F. 1760/1940 pentru casa 45 E, actual 45 A; C.F. 1761/1940 pentru casa 47 C, actual 47 B; C.F. 1762/1940 pentru casa B, actual 47 A şi C.F. 1763/1940 pentru casa 45 D, actual 45.
Prin procesul verbal din 29 februarie 1940 (fila 59 dosar fond) al Comisie pentru înfiinţarea cărţilor funciare aflate în dosarul nr. 1760/1940 privitor la imobilul din Calea D. nr. 45 ; 45 D; 45 E; 47 B şi 47 C fost 47, fost 55 se unifică cărţile funciare din dosarul nr. 1762/1940 pentru Calea D. nr. 47 şi dosarul nr. 1761/1940 pentru Calea D. nr. 47 C şi dosarul nr. 1763.
Din înscrisurile menţionate rezultă clar existenţa celor patru corpuri de clădire edificate conform schiţei cadastrale în anii 1922, 1923 şi 1928 (ultimele două corpuri) aşa încât existenţa cărţii funciare unice pentru toate cele patru corpuri de clădire şi terenul aferent sub nr.1760/1940 fac pe deplin dovada proprietăţii N.O., autorul pârâtelor.
Împrejurarea că nu s-a depus de către pârâte autorizaţia de construcţie pentru toate corpurile de clădire este nerelevantă, în condiţiile în care faptul existenţei construcţiilor menţionate pe terenul proprietatea lui N.O. dovedeşte că au fost stăpânite de acesta sub nume de proprietar, plătind pentru ele impozite, conform înscrisurilor aflate la dosar.
La data de 21 iulie 1927 conform contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr.23098 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat (fila 11 dosar fond), N.O. vinde lui Ş.N. imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti Calea D. nr. 47, fost 55, corpul A, de la stradă, compus din: pivniţă, parter, trei etaje şi mansardă, împreună cu o porţiune din terenul „ce-l stăpânesc" în baza contractelor de vânzare-cumpărare nr. 27.061/1921 şi nr. 15167/1921.
N.O. vinde aşadar lui Ş.N. imobilul din Calea D. nr. 47, fost 55, (pe care între timp edificase construcţia-corp A) cumpărat de la R.B.
Aşa se explică faptul că anul 1940 când s-a înfiinţat cartea funciară N.O. era proprietarul numai al celor 4 corpuri de clădire ( ce au format obiectul întabulării cadastrale) cu terenul aferent (cumpărat de la R.B. şi D.D., din care a vândut lui Ş.N. o porţiune).
Din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între N.O. şi R.B. (nr. 14.967/1923) coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 27.161 din 12 decembrie 1921 (fila 18 dosar apel) ce identifică imobilul cumpărat de R.B. de la Administraţia Casei Şcolare, rezultă fără putinţă de tăgadă că întreaga suprafaţă de teren şi cu construcţiile aflate pe acesta în Calea D., nr. 47 (fost 55) au devenit proprietatea lui N.O., căci, în spiritul dispoziţiilor art. 977-985 C. civ., ignorate de instanţa de apel, rezultă clar şi neechivoc faptul că voinţa lui R.B. şi a lui N.O. a fost să vândă, respectiv să cumpere, nu numai casa veche ruinată, ci întreg terenul pe care se situa această casă. Numai aşa se explică identitatea de vecinătăţi rezultând din cele două contracte.
În contractul de vânzare-cumpărare nr. 27.161 din 12 decembrie 1921 vecinătăţile imobilului din Calea D., nr. 47, fost 55 cumpărat de R.B. sunt: la răsărit – strada; la apus şi miază-zi proprietatea D. D. şi la miază-noapte – proprietatea S., iar în contractul de vânzare-cumpărare nr. 14.967/1923 prin care R.B. vinde lui N.O. acelaşi imobil, vecinătăţile sunt: la răsărit: strada; la apus şi miază-zi – proprietatea D.D. şi la miază-noapte – proprietatea S.
Aceleaşi vecinătăţi se regăsesc şi în contractul de vânzare-cumpărare nr. 23.098 din 21 iulie 1927 prin care N.O. vinde imobilul lui Ş.N., cu excepţia laturii de Vest ce aparţinea lui N.O.
Rezultă, aşadar, fără putinţă de tăgadă, calitatea lui N.O. (autorul pârâtelor) de proprietar asupra terenului rămas (circa 400 mp) din terenul cumpărat de la R.B. în momentul când i-a vândut imobilul lui Ş.N., în anul 1927, iar contractul de vânzare-cumpărare nr. 331 din 8 ianuarie 1926, face dovada calităţii de proprietar a lui N.O. asupra întregului lor de teren din Calea D. nr. 45, teren care, adăugat la partea de aproximativ 400 mp de la R.B., se constituie în întregul lot proprietatea N.O., încă din anul 1927.
Din adresa nr. 13.098 din 30 ianuarie 2002 eliberată de Direcţia Impozite şi Taxe Locale sector 1 Bucureşti (fila 82 dosar fond) rezultă că în perioada 1942-1945 a figurat cu rol fiscal N.O. pentru imobilul din Calea D. nr. 45-47 compus din 4 corpuri de clădire (corp I B; corp II C; corp III D şi corp IV E) înscris la matricola 44, poziţia 60, iar în perioada 1945-1948 rămâne ca proprietar pentru corp IV E din acelaşi imobil, iar în anul 1948 figurează înscris la matricola 45, poziţia 1156, pentru imobilul din Calea D. nr. 45 A.
Rezultă, aşadar, că N.O. şi M.O., autorii pârâtelor, erau adevăraţii proprietari ai imobilelor locuinţe pe care le-au donat la 16 martie 1945 prin contractul de donaţie-partaj autentificat sub nr. 14081 la Tribunalul Ilfov, Secţia Notariat, celor patru fiice ale lor.
În acest context, expertiza efectuată în cauză avută în vedere şi de către instanţa de apel, este nerelevantă în condiţiile în care concluziile expertului sunt în vădită contradicţie cu actele autentice deja menţionate şi analizate care dovedesc calitatea de proprietari a autorilor pârâtelor la data când le-au donat apartamentele din corpurile B şi C din Calea D., nr. 47, Bucureşti. Dacă s-ar însuşi concluzia expertului în sensul că din anul 1923 nu s-a mai construit nimic pe terenul din Calea D. nr. 45-47, preluată necritic de către instanţe, ar însemna că şi clădirea edificată de soţii O. pe terenul cumpărat de la D.D. nu ar exista.
Indiferent de adresele cadastrale primite de-a lungul timpului pentru imobilul din Calea D. nr. 45-47, ceea ce interesează în speţă este dacă la data de 16 martie 1945 autorii pârâtelor erau proprietari şi asupra corpurilor B şi C, iar răspunsul nu poate fi decât afirmativ „aşa cum s-a arătat anterior".
Ca argument în plus în sensul că soţii N. şi M.O. nu ar fi fost proprietarii imobilului din Calea D. nr. 47, instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că imobilul din Calea D. nr. 47 A şi 47 B era proprietatea lui M. şi M.C. preluat în proprietatea statului prin Decretul nr. 218/1960, concluzie la care instanţele au ajuns în baza adeverinţei nr. 2108/1996 eliberată de SC H.N. SA.
Concluzia instanţelor este greşită, în condiţiile în care din contractul de vânzare-cumpărare nr. 24888 din 25 septembrie 1945 (fila 76 dosar fond), coroborat cu contractul de vânzare-cumpărare nr. 62.103 din 19 decembrie 1945 (fila 78 dosar fond), rezultă că N.O. a vândut soţilor M. şi E.H.C. apartamentul de la parter din Calea D. nr. 45 D şi 108 mp curte, pe strada aleii cu intrare prin Calea D. nr. 45-47.
Deci, N.O. vinde soţilor C. un apartament situat în corpul D, în configuraţia existentă în 1945, după unificarea cărţilor funciare în 1940.
De asemenea, prin actul de vânzare-cumpărare nr. 62103 din 19 decembrie 1945 (fila 78 dosar fond), N.O. vinde soţilor E. şi N.T.D. un alt apartament de la etajul 1 al imobilului din Calea D. nr. 45 D, plus 232 mp curte.
Faptul că corpurile de clădire B şi C (din care s-au donat pârâtelor câte un apartament) au primit ulterior numerele 47 A şi 47 B, este nerelevant, în condiţiile în care, în anul 1945 ele erau identificate ca fiind corpurile B şi C iar proprietari erau N. şi M.O.
În concluzie, N.O. fiind proprietarul şi al celor două corpuri de clădire B şi C în baza contractelor de vânzare-cumpărare menţionare, în mod greşit instanţa de apel ca şi instanţa de fond au reţinut că acesta nu mai era proprietarul imobilului donat la data încheierii actului de donaţie-partaj în litigiu şi a admis acţiunea formulată de reclamantă.
Drept urmare, constatând că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra tuturor dovezilor administrate, ceea ce a determinat aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 948 pct. 4 şi 968 C. civ., dar şi a art. 977 C. civ., recursul declarat în cauză se priveşte ca fondat şi urmează a fi admis conform art. 314 C. proc. civ. raportat la art. 312 din acelaşi cod, cu consecinţa modificării deciziei atacate în sensul admiterii apelului formulat de pârâte împotriva sentinţei primei instanţe, ce va fi schimbată în tot în sensul că se va respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamantă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâtele: B.S., O.R., N.L., D.D.A.B. şi D.D.I.M. împotriva deciziei nr. 336 din 3 iulie 2003 a Curţii de apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Modifică Decizia atacată în sensul că admite apelul declarat de pârâte împotriva sentinţei nr. 183 din 6 martie 2003 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o schimbă în tot în sensul că respinge ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta C.A.R.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1060/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 8511/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
