ICCJ. Decizia nr. 9109/2003. Civil. Revendicare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9109
Dosar nr. 16559/1/2003
(Nr. vechi 4793/2003)
Şedinţa publică din 9 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin notificarea nr. 189 din 4 iulie 2001 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 şi adresată Primăriei Municipiului Bucureşti, numiţii P.C.A. şi B.D. au solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Bucureşti, compus din construcţia formată din parter, două etaje, dependinţe, garaj şi teren în suprafaţă de 568 mp.
În motivarea notificării solicitanţii au arătat că sunt moştenitorii lui D.B. care a dobândit în proprietate imobilul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2336 din 25 ianuarie 1940 de fostul Tribunal Ilfov, Secţia notariat şi transcris sub nr. 885/1940 la grefa aceluiaşi tribunal. Imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziţia nr. 903) şi cu încălcarea acestui act normativ deoarece proprietarul făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naţionalizare (era avocat).
La data de 8 august 2002 reclamanţii P.C.A. şi B.D. au chemat în judecată pe pârâţii Primăria Municipiului Bucureşti şi Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi să le lase în deplină proprietate şi posesie imobilul din Bucureşti, cu motivarea că deşi au notificat-o pe pârâtă la data de 5 iulie 2001, nu au primit nici un răspuns din partea instituţiei notificate.
Investit cu soluţionarea cauzei, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1619 din 18 noiembrie 2002, a respins ca inadmisibilă acţiunea reclamanţilor, soluţie confirmată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, care prin Decizia nr. 317 din 24 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul reclamanţilor.
Pentru a hotărî astfel, instanţele au reţinut şi motivat că potrivit art. 109 alin. (2) C. proc. civ., în cazurile anume prevăzute de lege, sesizarea instanţei competente se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, în condiţiile stabilite de acea lege. Or, Legea nr. 10/2001, ale cărei dispoziţii sunt aplicabile şi imobilului în litigiu, prevede o astfel de procedură prealabilă, obligatorie de urmat anterior sesizării instanţei de judecată. Cenzura care intervine din partea instanţei judecătoreşti este în legătură cu Decizia (dispoziţia) unităţii deţinătoare asupra notificării expediată de persona îndreptăţită.
S-a mai reţinut că deşi reclamanţii au expediat notificarea privind solicitarea lor, primăria nu a emis dispoziţie care să conţină răspunsul la notificare, condiţii în care calea de urmat nu era aceea a promovării unei acţiuni în revendicare potrivit dreptului comun, ci de obţinere a finalizării procedurii prealabile, pentru ca ulterior, modalitatea în care s-a dat rezolvare pretenţiilor să poată fi supusă cenzurii instanţei.
Împotriva deciziei dată în apel, prin care s-a păstrat sentinţa tribunalului, în termen legal, au declarat recurs reclamanţii P.C.A. şi B.D. care au susţinut următoarele motive de casare: greşit instanţele au calificat acţiunea ca fiind în revendicare, pe dreptul comun, cât timp acţiunea a fost expres întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001; eronat a fost respinsă acţiunea ca inadmisibilă deoarece Legea nr. 10/2001 prevede şi posibilitatea controlului judecătoresc în situaţia în care pe cale administrativă persoana îndreptăţită nu-şi poate realiza dreptul său; instanţele erau datoare să aibă în vedere şi reglementarea lacunară a legii în situaţia lipsei răspunsului la notificare; prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 trebuie interpretate în sensul că termenul stabilit este unul imperativ, iar nu de recomandare; lipsa răspunsului la notificare nu poate echivala decât cu un răspuns nefavorabil dat persoanei îndreptăţite.
În recurs, reclamanţii au depus la dosar: dispoziţia nr. 6133 din 6 iulie 2006 emisă de Primăria Municipiului Bucureşti prin care reclamanţilor P.C.A. şi B.D. li s-a restituit, în natură, apartamentul de la parterul construcţiei tip A (P + 2) şi garajul tip B, situate în imobilul din Bucureşti, şi terenul construit şi liber în suprafaţă de 579,54 mp din suprafaţa totală de 714 mp; dispoziţia nr. 6134 din 6 iulie 2006 a Primăriei Municipiului Bucureşti prin care reclamanţilor li s-a respins notificarea privind restituirea în natură a apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995 din imobilul situat în Bucureşti. Prin aceeaşi dispoziţie s-au acordat reclamanţilor măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentele vândute, respectiv apartamentul nr. 2, etaj 1, apartamentul nr. 3, etaj 2 şi pentru cota aferentă de teren în suprafaţă de 134,46 mp din acelaşi imobil.
Referitor la aceste dispoziţii recurenţii-reclamanţi au arătat că nu sunt mulţumiţi de soluţiile adoptate, deoarece le-a fost restituit doar parţial imobilul.
Recursul este fondat, în sensul considerentelor care succed:
Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Conform art. 26 alin. (1) din aceeaşi lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deţinătorul imobilului sau, după caz, entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluţionarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptăţite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situaţiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptăţită.
Din dispoziţiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptăţite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deţinătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunţe printr-o decizie sau dispoziţie motivată.
Cazul dedus recursului de faţă pune în discuţie situaţia în care timp de cinci ani (4 iulie 2001 data notificării, 6 iulie 2006 data emiterii celor două dispoziţii) a lipsit răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijenţă, fie din rea-voinţă, a refuzat timp îndelungat să răspundă la notificarea făcută de persoanele îndreptăţite. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanei îndreptăţite şi nici să o lipsească de posibilitatea de a-şi apăra în justiţie, într-un termen rezonabil, drepturile recunoscute de lege.
Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptăţite şi nici ulterior într-un termen ce poate fi socotit ca rezonabil, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea dispoziţiei sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipseşte, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare şi, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.
Deşi legislatorul nu a reglementat în mod expres situaţia în care persoana deţinătoare refuză total sau refuză timp îndelungat să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuşi cei îndreptăţiţi se pot adresa instanţei judecătoreşti competente, fie ca persoana juridică deţinătoare să fie obligată să emită (să pronunţe) un răspuns prin decizie sau dispoziţie motivată, deoarece o atare obligaţie rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptăţită şi-a îndeplinit obligaţiile stabilite de lege, instanţa judecătorească să se pronunţe asupra cererii de restituire a nemişcătorului sau pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, aşa cum s-a cerut prin notificare. Dar şi într-un caz şi în celălalt, instanţa judecătorească competentă este secţia civilă a tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul unităţii deţinătoare.
În caz contrar, dacă s-ar considera, aşa cum greşit au apreciat în speţă cele două instanţe, că în lipsa unui răspuns la notificare, persoanele îndreptăţite nu ar avea posibilitatea de a se adresa instanţei judecătoreşti competente (adică, s-ar aprecia ca inadmisibilă o atare acţiune), ar însemna ca rezolvarea situaţiei conflictuale să depindă, în mod exclusiv şi absolut, doar de voinţa persoanei deţinătoare ceea ce ar constitui mai mult şi mai grav decât un impediment la liberul acces la justiţie şi anume o lipsă de justiţie.
Întrucât reclamanţii, în calitate de persoane îndreptăţite, şi-au îndeplinit obligaţiile statornicite de lege (au notificat în termen persoana juridică deţinătoare a nemişcătorului şi au respectat termenul stabilit de lege ca aceasta să răspundă notificării) se constată că în mod greşit instanţele au socotit demersul lor judiciar ca inadmisibil, după cum din eroare au calificat acţiunea ca fiind una în revendicare, introdusă pe calea dreptului comun.
Aceste greşeli de judecată impun admiterea recursului declarat de reclamanţi, casarea hotărârilor şi reluarea judecăţii la instanţa de fond, urmând ca în rejudecare, instanţa de trimitere să analizeze, pe bază de dovezi, susţinerile reclamanţilor referitoare la faptul că prin cele două dispoziţii depuse în recurs şi emise după un interval de cinci ani de la data înregistrării notificării, nu li s-a restituit întregul imobil pentru care au sesizat unitatea deţinătoare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii P.C.A. şi B.D. împotriva deciziei nr. 317 din 24 iunie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia, precum şi sentinţa nr. 1619 din 18 noiembrie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza pentru rejudecare la acelaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9987/2003. Civil. Revendicare - art. 480 Cod... | ICCJ. Decizia nr. 8981/2003. Civil. Legea nr. 10/2001. Recurs → |
|---|
